Bolovanul de râu - Dan Puric
din Omul frumos.
despre dezrădăcinare...
”Undeva, pe marginea râului de munte, sătea o băbuță care avea casa și gardul parcă crescute din râu. (...)
Avea o gospodărie modestă băbuța: o curte cu două găini chioare și un câine șchiop. Găinile, fiecare cu câte un ochi, se ajutau reciproc să vadă cât mai mult din viață. Era tare slabă băbuța. Arăta ca dintr-o frescă din biserică, coborâtă puțin pe lumea aceasta să facă treabă. Pescuiam prin jurul casei ei, iar ea, dincolo de gard, mă iubea cu ochi blânzi și mă chema din când în când să-mi dea prune uscate. Mâinile ei, la fel de uscate ca și prunele, mă avertizau că nu pești am să prind, ci amintiri.
(...)
Băbuța de la marginea râului a primit într-o zi o carte poșală dintr-o țară îndepărtată. Vederea arăta clădiri uriașe de beton și sticlă, nemaivăzute până atunci de ochii ei. Obișnuită cu casa de chirpici și cu celelalte dimensiuni vegetale ale satului, băbuța se mira. Pe spatele vedetii era scris: ”Mămico, vino să stai la noi!”
Mai târziu s-a aflat că vederea venea din America, de la fata ei, plecată acum treizeci de ani, și care își adusese brusc aminte de mama. După o mare de tăcere întinsă atâta vreme, vestea s-a întins în inima satului ca un meteorit căzut din cer. În jurul vederii au început să se facă subtile pelerinaje, iar oamenii șopteau excitați de noua ispită.
Băbuța și-a pus vederea în micul geam de la bucătărioara ei, alături de alte poze decupate de ziar, și a spus simplu, mai mult pentru sine:”Mamă, nu pot să-mi las gospodăria...”
Gospodăria ei cu câinele șchiop și cele două găini chioare.
Da, dar era a ei.
Acolo se iubise cu moșul ei, acolo făcuseră copilul, acolo era iubirea ei, era viața ei, acolo îi murise bărbatul. Viața ei pătrunsese în toată fibra casei. Căsuța din chirpici era frământată de mâinile ei, iar pământul, sărutat de muncă, se ridicase în picioare ca să o apere.”
Într-un colț de țară, o băbuță este ademenită să-și lase trecutul, viața în casuța din chirpici. A început să creadă chiar că ea însăși și-a dorit dintotdeauna să lase buldozerul să intre în căsuța din chirpici. Spre deosebire de băbuța lui Dan Puric, băbuța din povestea noastră se lase îmbătată de zgârâie norii orașului și își imaginează că va începe o nouă viață. Va fi doar o dezrădăcinată, nu va mai simți mirosul chirpiciului, fără amintiri, fără trecut dar și fără viitor. Între patru pereți din beton, se va stinge de dor. Va muri în fiecare zi câte puțin, între cei patru pereți din beton. Numai că nimeni nu vrea să-i spună asta. Ca să nu-i ucidă visul de a se muta la oraș.
despre dezrădăcinare...
”Undeva, pe marginea râului de munte, sătea o băbuță care avea casa și gardul parcă crescute din râu. (...)
Avea o gospodărie modestă băbuța: o curte cu două găini chioare și un câine șchiop. Găinile, fiecare cu câte un ochi, se ajutau reciproc să vadă cât mai mult din viață. Era tare slabă băbuța. Arăta ca dintr-o frescă din biserică, coborâtă puțin pe lumea aceasta să facă treabă. Pescuiam prin jurul casei ei, iar ea, dincolo de gard, mă iubea cu ochi blânzi și mă chema din când în când să-mi dea prune uscate. Mâinile ei, la fel de uscate ca și prunele, mă avertizau că nu pești am să prind, ci amintiri.
(...)
Băbuța de la marginea râului a primit într-o zi o carte poșală dintr-o țară îndepărtată. Vederea arăta clădiri uriașe de beton și sticlă, nemaivăzute până atunci de ochii ei. Obișnuită cu casa de chirpici și cu celelalte dimensiuni vegetale ale satului, băbuța se mira. Pe spatele vedetii era scris: ”Mămico, vino să stai la noi!”
Mai târziu s-a aflat că vederea venea din America, de la fata ei, plecată acum treizeci de ani, și care își adusese brusc aminte de mama. După o mare de tăcere întinsă atâta vreme, vestea s-a întins în inima satului ca un meteorit căzut din cer. În jurul vederii au început să se facă subtile pelerinaje, iar oamenii șopteau excitați de noua ispită.
Băbuța și-a pus vederea în micul geam de la bucătărioara ei, alături de alte poze decupate de ziar, și a spus simplu, mai mult pentru sine:”Mamă, nu pot să-mi las gospodăria...”
Gospodăria ei cu câinele șchiop și cele două găini chioare.
Da, dar era a ei.
Acolo se iubise cu moșul ei, acolo făcuseră copilul, acolo era iubirea ei, era viața ei, acolo îi murise bărbatul. Viața ei pătrunsese în toată fibra casei. Căsuța din chirpici era frământată de mâinile ei, iar pământul, sărutat de muncă, se ridicase în picioare ca să o apere.”
Într-un colț de țară, o băbuță este ademenită să-și lase trecutul, viața în casuța din chirpici. A început să creadă chiar că ea însăși și-a dorit dintotdeauna să lase buldozerul să intre în căsuța din chirpici. Spre deosebire de băbuța lui Dan Puric, băbuța din povestea noastră se lase îmbătată de zgârâie norii orașului și își imaginează că va începe o nouă viață. Va fi doar o dezrădăcinată, nu va mai simți mirosul chirpiciului, fără amintiri, fără trecut dar și fără viitor. Între patru pereți din beton, se va stinge de dor. Va muri în fiecare zi câte puțin, între cei patru pereți din beton. Numai că nimeni nu vrea să-i spună asta. Ca să nu-i ucidă visul de a se muta la oraș.
Comentarii