Muzeul Național George Enescu - locul care nu respiră muzică

Dacă România este anul acesta una dintre cele mai importante destinații turistice cu tematici culturale, datorită celei de-a XX-a ediții a Festivalului ”George Enescu”, atunci se pare că Muzeul Național George Enescu se află în altă țară.

Și aceasta, deoarece muzeul care poartă numele celui mai important muzician român pare mai degrabă pregătit de închidere decât de vizite omagiale, jubiliare, individuale, de grup român sau străin. În Casa cu lei sau Palatul Cantacuzino, cum mai este numit Muzeul Național George Enescu, de pe Calea Victoriei nr.141, vizitele par mai mult a deranja decât a bucura. Așa că după ce plătești biletul de 6 lei, nefiind pensionar sau elev ca să ai reducere (3 lei /1,5 lei), primești un pliant care nu-ți va fi de folos decât pentru identificarea vitrinelor, pe care oricum le identifici cu ochiul liber. Pliantul are o logică pe care n-o poți pricepe, fiindcă în el vei găsi și o enumerare a fotografiilor, tablourilor, obiectelor dar pe care cu greu le vei afla (multe obiecte expuse, printre care și un bust, neavând nici o explicație) în labirintul celor trei încăperi pe care le poți vizita în Palatul Cantacuzino, înainte de a fi invitat, cu destulă acreală, să ieși pe unde ai intrat și să te duci în spatele clădirii să vizitezi Casa Memorială a compozitorului.

O clădire a Patrimoniului European
Făcând abstracție de indiferența nepotrivită a muzeografelor, vizita poate fi instructivă, dacă știi de acasă câte ceva despre Enescu. Ai trecut destul de repede de poarta din fier forjat, fără să vezi blazonul Cantacuzino, atras de cei doi lei care străjuiesc treptele de marmură de la intrarea în palat și te trezești în fața uneia dintre cele mai frumoase clădiri ale Bucureștiului, aflată în Patrimoniul European din 2007. Fațada e într-adevăr impunătoare: ferestre largi, balcoane din fier forjat, statuete, decorațiuni, balustrade din piatră, lucarne… Construită la începutul secolului XX, de Gheorghe Grigore Cantacuzino, numit și Nababul, atât de bogat încât se spune că ar fi dorit să poleieze în aur acoperișul palatului ce se ridica sub ochii săi după proiectele renumitului arhitect Ioan D. Berindei, clădirea poartă amprenta artiștilor celebri ai epocii: G.D Mirea, Nicolae Vermont (picturile murale), Becker, Stork (sculpturi, ornamentația sculpturală), Casa Krieger din Paris pentru tapiserii, candelabre, lămpi, vitralii.

Moștenire pentru eternitate
Nababul, primar, prim-ministru, șef al Partidului Conservator, nu s-a bucurat mult timp de frumusețea Palatului, doar până-n 1913. Nici fiul Mihai nu a avut viață lungă, astfel că Maria (Maruca) Cantacuzino, soția lui Mihai, doamnă de companie a reginei Carmen Sylva, devine una dintre cele mai bogate văduve ale vremii. În 1937 se căsătorește cu George Enescu și cei doi vor locui, între 1945-1946, în clădirea din spatele Palatului, unde se afla, inițial, administrația. Moartea lui Enescu, în 1955, o determină pe Maruca să lase, prin testament, Palatul și clădirile anexe Muzeului care, un an mai târziu, avea să poarte numele celui care a făcut ca Rapsodia Română să răsune în toată lumea.

Viața geniului muzical Enescu – compozitor, interpret (violonist, pianist, dirijor) pedagog – a început lângă Dorohoi, în 1881, micuțul George fiind singurul supraviețuitor din cei opt copii ai familiei. La patru ani meșterea singur o vioară, pentru a reda acordurile auzite la lăutarii satului, și prima vioară primită de el la aceeași vârstă se află într-una dintre vitrinele care-i reconstituie, cronologic, parcursul. Timp de cinci ani, începând cu 1888, a studiat la Conservatorul din Viena, vioară și compoziție, iar între 1893 și 1899 și-a completat studiile la Paris. Creația sa abordează toate genurile muzicale, îmbinând arta muzicală europeană cu tradițiile muzicii folclorice românești.

Vitrine reci pentru un spirit viu
E dificil însă să-i refaci viața din vitrinele numerotate: în prima, câteva fotografii de familie, cu casa de la Liveni, în următoarele o vioară – bănuiești că e cea pe care a primit-o la 4 ani, o scrisoare emoționantă din partea mamei, fotografii de la Paris, partiturile Rapsodiei Române, și de pe perete, dintr-un tablou al lui Corneliu Baba, din 1984, Enescu îți face o plecăciune, ținând vioara în mână. Ești tentat să faci și tu o reverență, și așa observi mocheta pătată, ca într-un hotel de o stea. Preferi să admiri pianul Steinway – vei mai găsi un pian ce a aparținut lui Enescu în încăperea următoare și un altul în Casa memorială. Nu ai cum să nu admiri fotografia frumoasei Maruca.

Încăperea vecină îți atrage atenția prin cele două vitrine care adăpostesc fracul și costumul de academician ale compozitorului, prin fotografiile din timpul concertelor pentru ajutorarea răniților și refugiaților din Primul război mondial. Dintr-un anunț afli de concertul lui Enescu, în compania Cellei Delavrancea, pentru adunarea de fonduri spre instalarea unei orgi în Ateneu. Pășești mai departe, urmat ca o umbră de muzeografă, și pe un hol strâmt găsești o comoară într-o vitrină: fotografii cu Enescu la Academia Română, în compania lui Sadoveanu, partitura celebrei opere Oedip, Legiunea de Onoare.

Următoarea încăpere, Salonul de muzică, te impresionează prin bogăția ornamentelelor pereților și prin plafonul pictat de G.D. Mirea, înfățișându-i pe Apollo și muzele sale. Portretul în mărime naturală al prințesei Ecaterina Cantacuzino, soția Nababului, ulei pe pânză realizat de Elvezia Paini nu se reflectă în cele două oglinzi vecine și în vitrine vei găsi ultimele opusuri ale lui Enescu, anii celui de-al doilea război mondial și anii exilului, fotografiile cu funeraliile compozitorului și cu mormântul de la Pere Lachaise. Mulajul mânilor și masca mortuară, realizate de Margareta Lavirillier Cosăceanu întregesc acest portret unic în istoria muzicii românești. Iar cei doi interpreți în carne și oase care se pregătesc pentru repetiția concertului din ziua următoare, concert la care te invită, îți reamintesc că aici au loc periodic concerte, unele cu intrare liberă. Cum restul camerelor înalte aparține Uniunii Compozitorilor nu-ți rămâne decât să te îndrepți spre clădirea din spatele Palatului, unde se află Casa Memorială Enescu.
Frontiere între viață și artă
Până ajungi la clădirea care adăpostește Casa Memorială Enescu ai timp să-i constați degradarea: balustrada din dreapta e proptită de niște șipci din lemn, ca un gard prăpădit de țară, dar nici interiorul nu pare a fi renovat de curând. Tavanul e crăpat, la fel și pereții, și, în acordurile muzicii lui Enescu pe care muzeografa le-a eliberat dintr-un aparat pentru tine, vizitezi repede dormitorul muzicianului – masa, pat, icoanele de pe pereți, fotografiile din copilărie –, camera Marucăi, unde se află un imens șifonier cu oglinzi, canapeaua franțuzească pentru conversație, baia, Salonul de muzică, unde tronează pianul, sfeșnicele, secretaire-ul și te afli din nou în holul cu biblioteca bogată, unde zărești toate volumele Enciclopediei Larousse dar și alte cărți în franceză și germană. Cum ai ieșit din Muzeu, încetează și acordurile muzicii, dovadă că noi, oamenii de rând, nu putem spune, precum marele Enescu: ”Nu au existat la mine frontiere între viața și arta mea. Am trăit, am gândit, am respirat totul prin muzică”.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.