Despre Omul frumos

Am auzit-o rostind, în dreapta mea, apăsat, cu obidă:

- Nu-i suport pe boșorogii ăștia care trec pe roșu!

O doamnă cu părul alb, scurt, în vârstă, într-un tricou alb, pantaloni trei sferturi și cu un cărucior de piață, pe roți.

Poate nu remarca m-a surprins – că venea din partea unei doamne de aceeași vârstă cu cei nedisciplinați – ci faptul că, la semafor fiind și privind bătrânii de pe partea cealaltă a străzii mă gândeam cam la același lucru: ce urât îmbătrânesc oamenii.

În nici cinci minute, cât am mers alături una de alta, am aflat povestea doamnei de 82 de ani care refuza să îmbătrânească urât.  Mi-a fost dragă din prima.

- Se spune că bătrânețea e înțeleaptă! Nu-i deloc așa! Pornim de aici – arată ea cu mâna în jos, apoi descrie o curbă și… - și ajungem tot aici, de unde am pornit. Jos!

O nemulțumire civică mai degrabă decât personală.

- Vezi că te agață  mașina! o avertiză ea pe o tânără care mergea în spatele unei dube ce se strecura pe trotuar.

Într-adevăr, din dubă ieșeau niște țevi.

- Pf! Poftim! zise ea mustrător în urma unei tinere grăbite, care o împinsese ca să-și facă loc.

Tânăra nici n-a auzit.

-          Stați, că acesta dă peste noi, nici nu se oprește, mă avertiză ea și lăsarăm taxiul galben să treacă, deși era trecere de pietoni.

-          Îmi bag p… în mă-ta, se auzi taximetristul pe geamul deschis.

Și pe tot acest mic drum comun, povestea unui om care, săptămâna trecută a chemat de două ori Salvarea:

- Și uitați-mă, sunt tot aici. Acum în Dumnezeu mi-e nădejdea. Băiatul meu pleacă la ora 8 și vine la ora 22. Noră-mea…(face un gest a lehamite). Eu am fost inginer silvic și am lucrat zi lumină dar niciodată n-am fost așa, că tinerii de acum, să nu mai știe nimic, nimic, decât muncă, muncă, închiși într-un birou.

În 1955 se angaja inginer silvic și…

- Ce frumoasă meserie am avut! Grea dar frumoasă! Știți ce greu e pentru bărbați să accepte să lucreze cu o femeie șefă? Eu n-am știut ce e fardul, ce e rujul, n-am purtat decolteu pentru că n-am vrut să spună oamenii: Ia uite-o și pe vopsita aia, a venit să ne conducă!

Povestea cu simplitate, fără patimă, așa cum povestești unui prieten. Nu era plicticoasă, nu era plângăcioasă deși când a pomenit de băiatul ei care nu are timp să vină să-i deschidă ușa i s-au umplut ochii de lacrimi. A întors însă capul repede, crezând, sperând poate că n-am observat. Povestea ei era povestea unui om frumos. Trăsăturile-i erau frumoase prin seninătatea privirii.

Mă întreb oare cine mai are timp s-o asculte, cine o mai vede pe stradă? Oamenii frumoși dispar, vine Salvarea într-o zi prea târziu pentru ei, copiii le sunt la birou la ora 21. Rămân „boșorogii” nesimțiți, tinerii care te împing pe stradă, taximetriștii care te înjură…

Ne-am urat sănătate, ne-am despărțit ca și cum mâine ne vom reîntâlni. Nu știu dacă ne vom mai reîntâlni dar eu, pentru 5-10 minute am avut alături un om frumos. Și-i mulțumesc.