O țară panaramă

Scena era grotescă, el țopăind în urma ei, pe scări, ținându-se de bară...

Într-un picior, bărbatul slab sărea cu dexteritate de o o treaptă pe alta, ajutându-se de bară. În fața lui, femeia blondă urca și ea, treaptă cu treaptă, căruciorul de invalid. Îl ținea cu ambele mâini, urcând cu spatele, treaptă cu treaptă. Ajunși sus, bărbatul s-a așezat în cărucior, au așteptat un pic să se deschidă ușa mare de acces, pentru a putea trece, apoi scena s-a repetat. El s-a dat jos din scaun la baza treptelor și a urcat, sărindu-le, una câte una. Femeia lui căra, în aceeași poziție, cu spatele, căruciorul. Un bărbat s-a oferit să-i ajute, dar ei au refuzat, se descurcau.
- E cea mai panaramă stație! a zis invalidul.
Da, trei rânduri de scări. Nu tu lift, nu tu rampă, nici măcar o scară rulantă pentru cei în vârstă. La metrou.

Scena era grotescă pentru dexteritatea exersată a celor doi, pentru țopăiala nefirească a unui bărbat cu un singur picior, pentru chinul acelei femei care căra zi de zi un cărucior de invalid.

Scena era grotescă pentră că trăim în cea mai panaramă țară europeană.