Moartea puiului de delfin

Când am ajuns noi pe plaja Tuzla, două doamne la bustul gol beau dintr-o sticlă de șampanie. Era cam 11, așa. Vorbeau rusește, dar apoi, din ce a aflat toată plaja, erau din Ucraina. Pe mare un bărbat striga cât îl ținea gura,pe o saltea, că ce mișto e viața. Era un grup de 6 persoane, trei cupluri, veselie mare, frăție româno-ucraineană.Cum singura modalitate de a nu-i mai auzi era fuga, am fugit. Dar marea îi chema, așa că au plutit cu toții, în veselia lor gălăgioasă. La un moment dat însă grupul s-a retras pentru siesta bine meritată, așa că s-a așternut liniștea. Semnal la telefon nu aveam, totul era perfect. Nisipul- nisip, marea- mare, dar ce se legăna pe mare? Un corp venea împins de valuri apoi se îndepărta. Un pui de delfin. Mort de ceva vreme, nu știu, o zi, două? Cu pielea zdrelită, roasă, cu burta găurită în două locuri. Prins într-un harpon, în undiță, aruncat apoi în mare. M-am apropiat - așa am văzut că fusese braconat, probabil - , s-a mai apropiat un cuplu. Ne-am mirat iar eu am luat un băț de pe plajă și l-am scos din mare, pe țărm. Mi se părea o impietate să-l las acolo, bătut de valuri. Un trecător a zis că ar trebui anunțată garda de mediu, da, dar cum? Că nu am semnal, nu știu numărul... Da, salvamarul e mai încolo, să-l anunțăm. La 100 de metri mai departe, doi salvamari cu ochelari de soare la ochi se bronzau. Au rămas într-o rână, în cot, privindu-mă prin ochelarii lor fără ochi. Ei salvează vieți, nu delfini. Și nu, nu pot pleca de acolo, pentru că dacă se îneacă un om... Mă uit spre mare, nimeni în toată marea. Și nu, nu-l pot anunța pe șeful lor acum că e în sat. Păi prin telefon? Nu, când vine. Hai sictir! îmi venea să le zic. La întoarcere, abătută, m-am oprit în dreptul cuplului și l-e-am relatat discuția. El a tras concluzia că asta-i România și mi-a dat un sfat - să nu mai mai stresez...

M-am întors la puiul de delfin pe lângă care rarii trecători... treceau uitându-se un pic la el. Patru fetițe însă, ce primiseră indicații ca nu cumva să pună mâna pe delfin, m-au tot întrebat ce s-o fi întâmplat. De ce, cum, ce a pățit. Le-am explicat că a fost prins de oameni răi și apoi l-au aruncat în mare. Că pe lume sunt oameni buni și oameni răi și că aceasta e opera unor oameni răi. Le-am mai zis că undeva mama lui îl caută. Erau foarte triste. Una dintre ele avea o găletușă și turna apă peste el, cu grijă. Ca o mângâiere. Apoi am rămas iar singură cu puiul de delfin.

Din dreptul lui, de pe cearșaf, am încercat să caut rețea, să sun, dar telefonul era mort. La naiba, și al meu soț taman acum s-a dus în plimbare la capătul celălalt!

Din dreptul lui, vedeam iar cum rarii trecători se opreau o clipă, se uitau la el și-și continuau drumul.

Și am avut un moment în care efectiv mi-a venit să plâng. De neputință, de furie, de de toate.

Și atunci, neștiind ce mai pot face eu pentru acest biet pui de delfin, aruncat în mare ca o piatră, am luat acelați băț și l-am redat valurilor. L-am privit multă vreme, dus înainte și înapoi de valuri, dus încet de curenți spre capătul plajei și m-am gândit, patetic, că așa ne ducem cu toții, ignorați, uitați, umiliți într-o țară în care aproape nimănui nu-i pasă.