Când am ajuns eu aseară la Colectiv, la ora 17:40, doar bucata de trotuar din fața fotografiilor pâlpâia în lumina celor câtorva candele. Câteva flori de toamnă își plângeau petelale, lacrimi amestecate cu picurii de ploaie. Lângă mine, o fată cu aripi albe rămâne mult timp în fața fotografiilor, simțind, poate, în spatele ei, flashurile și forfota jurnaliștilor avizi de ceva senzațional în întunericul acela sumbru. M-am îndepărtat și m-am întors brusc după câțiva metri, contrariată de mărimea unor coroane de flori, coroane ostentative. La baza crucii, o coroană cu panglicle aranjate în așa fel încât să se citească bine scrisul - din partea arhiepiscopiei. Lângă ea, o altă coroană, din partea parlamentului - nu vă vom uita niciodată. Îmi stă pe buze o înjurătură. Mă îndrept spre splai, să-mi ocup locul în lanțul uman în memoria Colectiv, un protest tăcut organizat de Asociația Geeks for Democracy. Mă înscrisesm datorită unui prieten, văzusem pe facebook că se organiza un astfel de protest. Urma să se facă un lanț uman, de la Curtea de Apel la Colectiv. Timp de o oră și jumătate să fim candele, zale în lanț. În memoria celor ce nu mai sunt, un protest față de corupție, complicitate. Constatasem că mă aflu exact lângă o altă prietenă. Că ne-am înscris fără să știm una de alta. Dimineața, pe grupul whatap format de un voluntar, oamenii începuseră nu să confirme venirea ci să infirme participarea: Nu mai pot veni, Soțul meu are febră, nu aș risca, Eu nu m-am înscris, cine v-a permis să mă introduceți în grup. Aveam așa, un gust amar. Ne-am aprins candelele, voluntarii ne-au distribuit măști simbolice, cu #65. Pe trotuarul lung, lanț uman însă am fost mai mult de 400. Căci au venit și prietenii, cunoscuții celor din lanț. Lângă mine, un prieten de-ai fiicei mele. Am reîntâlnit câțiva prieteni de-ai ei. O prietenă bună a ei, o fată plină de viață altfel, râzând tot timpul, părea acum o umbră. Își pierduse în club un prieten. Mi-a fost și jenă că am interpelat-o. Din câte am observat, nu și-au pus postări cu prezența aici. Pentru ei, cei tineri, gestul de anonimat e al pioșeniei. Așa mă gândesc, de-asta nu-i tăguiesc. Pentru noi, cei ce le-am putea fi părinți, prezența trebuie strigată în gura mare, căci adulții uită repede. Adulților trebuie să le reamintești în fiecare zi că există corupție, că votează criminali - Piedone, primar din nou. Trebuie să le spui în fiecare zi că sunt complice la tot ce se întâmplă urât în țara asta. Prin neimplicare, prin întoarcerea capului în altă parte. Prin neinformare. Da, erau mulți tineri. Cei mai mulți dintre cei ce au format lanțul uman erau tineri. Pe marginea trotuarului, cu candelele în mâini, priveam marea de mașini care se scurgea spre case. Câte un șofer cobora geamul mașinii și întreba ce se întâmplă.
- În memoria prietenilor noștri de la Colectiv, aud o voce de bărbat, la vreo 5 metri de mine.
Șoferul a dat din cap, a înțelegere, a ridicat geamul. Un altul face gestul de bravo. Un bărbat de vreo 40 de ani mă întreabă ce s-a întâmplat, îi spun că e în memoria Colectiv și apoi mă întreabă, natural:
- Câți ani se fac?
Răspund simplu, cu tristețe, fără mirare:
- 5.
După vreo două ore aproape, pornim spre Colectiv. Din urmă veneau cei din capăt, de la Curtea de Apel, cu portretele celor 65 de tineri plecați. Portretele fuseseră așezate pe treptele Curții de Apel, acum urmau să fie așezate în jurul monumentului. Un alt lanț, al celor ce nu mai sunt.
La Colectiv, datorită candelelor celor câteva sute de oameni din lanț, era ceva mai multă lumină pâlpâindă. Multă presă. În întunericul acela apăsător, mișcările oamenilor păreau rupte. Câte-o mașină de lux ieșea sau intra pe poarta clădirii clubului, o porată din fier. Am observat două tinere la volanul a două supermașini, una ieșea cu un bold alb, alta intra. Sus, în clădire, câteva draperii roșii, lumini la câteva ferestre.
Câte unul, câte unul, portretele au îmbrăcat micul gard din jurul monumentului. Câte-o candelă a început să apără în fața chipurilor senine, frumoase, luminoase. Tineri frumoși, cu visuri. Cu prieteni, familie. Cu viață. Plecați fără vreo vină. La un moment dat, un domn cărunt întoarce un portret cu spatele și stinge candela din fața lui. Un altul încearcă să readucă portretul la starea inițială, e împiedicat. Bărbatul se agită, un altul ia candela și pleacă de acolo. Gesturile sunt rupte, purtând poate niște dureri pe care noi, observatorii, nu avem de unde să le știm. Peste o vreme tot el reașază portretul cu fața spre noi. Din portret ne zâmbește un tânăr. Când plecăm, dăm o roată portretelor și le privim. Doar vreo două-trei sunt mai neclare, poate că nu au avut fotografii. Celelalte sunt de-o seninătate și frumusețe care ne fac să ne plecăm privirea. Ochii lor sunt atât de vii și privirea le e atât de frumoasă că nu le-o putem susține. Noi suntem vii dar suntem, de fapt, doar umblători prin lume atâta timp cât uităm și acceptăm complicitatea, corupția.
La colțul străzii Bucur, ne întâlnim cu un alt prieten de-ai fiicei mele. Tot muzician. Pe chip are masca inscripționată cu numele trupei lui. Pentru masca asta și-a luat multe înjurături pe facebook, în vară. Se duce, normal, spre Colectiv. Îmi dau seama că are mulți prieteni rămași acolo... Și totuși găsește puterea de a zâmbi cu ochii și de a ne ura sănătate și de a ne revedea cu bine... la concerte.
Prietena mea mă conduce spre casă, cu mașina. Trecem printr-un București mohorât, întunecat, două tipe cu măști negre pe chip, inscripționate #65.
Comentarii