Fantoma

 

Povestire din Cum s-a făcut de nu mi-am pierdut mințile

 

 Prima dată când o văzuse fusese în urmă cu doi ani. Era în spatele ei, o zărise în oglinda băii. Țipase și scăpase din mână periuța de dinți care aterizase direct în veceu. Se aplecase după periuță, o scosese scârbită din vas cu arătătorul și degetul mare și, în timp ce apa se scurgea de pe perii scurți aruncă o privire în oglindă, apoi, cu teamă, în spatele ei. Nu era nimeni. Mai târziu nu mai era așa sigură că o văzuse. Așa cum era, trezită abia din somn, cu privirea un pic încețoșată de la noile medicamente, i se păruse, desigur. Fusese o umbră, un joc de lumini, era clar. Că doar nu avea vedenii. Și totuși, femeia cu părul lung, cu ochii încercănați, cu fața pământie păruse reală. Ochii aceia mari, rotunzi, triști păruseră să o țințuiască. Dar cui să povestească așa ceva fără să fie luată peste picior sau și mai și, un pic dusă? Copiii abia așteptau să o ducă la un azil, să-i vândă apartamentul. Stătea într-o zonă centrală, într-un bloc interbelic, construit de un arhitect francez care-și luase o nevastă frumoasă dar care era mereu tristă, melancolică și care, într-o zi, fără vreun motiv, se aruncase de pe acoperișul blocului cu trei etaje. Nu supraviețuise. Oamenii spuneau că avea părul lung și ochii mari, rotunzi, care păreau să treacă prin tine. Și că avea mereu o paloare cadaverică, la orice oră din zi sau din noapte.

          Era clar că fusese o proiecție de-a imaginației ei. Poate că discutase recent despre ea cu cineva, nu-și mai amintea. Și poate că mintea ei proiectase în oglindă imaginea acelei soții nefericite care-și luase viața. Bine, bine, dar locuia aici de 50 de ani, de ce nu se mai întâmplase până acum?

          Uitase „întâlnirea” asta neobișnuită când, după trei zile o zări din nou. O aștepta în fața ușii. Era îmbrăcată într-o rochie lungă, verde smarald, din dantelă. Părea pregătită să meargă la o serată. Mănușile lungi le ținea în mâna dreaptă și cu stânga își dădea la o parte o șuviță rebelă de pe frunte. Ea țipă și merele se rostogoliră pe trepte, până jos, la parter. Femeia dispăru ca o ceață ce se ridică și n-ar fi putut spune, apoi, despre ea, dacă dispăruse brusc sau se topise încet, așa tulburată fusese. Tremurase toată ziua, de spaimă. Când se culcase lăsase lumina aprinsă, poate că stafia se temea de lumină. Se perpelise toată noaptea, căci nu era obișnuită să doarmă cu lumină. Ea care-și trăgea draperiile în așa fel încât nici o fantă de lumină a străzii să nu pătrundă!

          Începu apoi să o vadă în fiecare zi. În cele mai neașteptate locuri ale casei și în cele mai neașteptate ore ale zilei. Noaptea nu venea, însă ea lăsa în continuare veioza aprinsă. Îi apărea brusc în capătul celălalt al mesei, când ridica privirea din farfurie. O aștepta în dormitor, lângă șifonier. O privea din oglinda băii. Era îmbrăcată cu aceeași  rochie verde smarald din dantelă. Ea se prefăcea că nu o vede, după ce-i trecea spaima cât de cât și bătăile inimii se mai domoleau. Ca și cum nu ar fi fost. La un moment dat, când se uita din nou spre locul unde stătuse stafia, nu mai era nimeni acolo.

          O lua razna, înnebunea? Era efectul medicamentelor? Doctorița i le schimbă la mari insistențe, fără să înțeleagă prea bine motivul. Amețea? Avea halucinații? Grețuri? Dureri de cap?

          Da, avea dureri de cap și grețuri. Poate-i prescria ceva mai ușor.

          Prezența stafiei nu era legată de medicamente. La o lună de la schimbarea lor, stafia era tot în capătul mesei. Nu zicea nimic, doar își dădea la o parte șuvița de pe frunte.

          Slăbi mult, măcinată de neliniște. Îi pieri și pofta de mâncare și când se duse la doctorița stomatolog pe care o știa de o viață aceasta se arătă îngrijorată. Ea se foi pe scaun și mărturisi, cu lacrimi în ochi, că vedea o fantomă. Era prima dată când se destăinuia, când vorbea despre fantomă. O vedea pe fosta soție a arhitectului blocului, tânăra frumoasă, cu părul lung, care s-a aruncat de pe acoperiș în ziua în care a aflat că soțul ei o înșală. Începu să plângă, umerii ei mici și ascuțiți zguduindu-se de plâns. Doctorița puse ușor freza la loc și-i atinse ușor brațul.

          - Liniștiți-vă, doamna Mirea, trebuie să fie o explicație logică. Sunteți foarte surmenată, trebuie să vă protejați. Mergeți la mare pentru câteva zile, măcar. Schimbați locul. O să vă îmbolnăviți dacă o să continuați așa.

          - Nu mai pot, nu mai pot să stau acolo. O să înnebunesc. Nu pot să vorbesc cu nimeni  despre asta, pentru că băiatul meu abia așteaptă să plec de acolo ca să vândă apartamentul. Deci lui și norei mele nici vorbă să le spun, doctoriței nici atât, că mă trimit la psihiatrie sau mă internează undeva. Nu pot să vorbesc cu nimeni despre asta, nici cu vecinii, prieteni nu mai am că s-au dus... Iertați-mă, vă rog. Iertați-mă, mă comport total nepotrivit, am cedat nervos, nu era cazul să fac aici o scenă, să vă necăjesc...

          - Poate chiar o vedeți, zice doctorița după un moment de tăcere. Adică vreau să spun că poate chiar există fantome. Au mai fost cazuri, am văzut documentare. Sunt oameni care au capacitatea de a vedea ceea ce noi, cei obișnuiți, nu putem vedea. Unii s-au născut cu darul acesta, alții l-au căpătat după un șoc... Vreau să spun că eu vă cred.

          Își ridică privirea spre doctorită. Era serioasă, nu-și bătea joc.

          - Trebuie să fie un motiv pentru care o vedeți acum, vrea să vă transmită ceva. Sau poate că acum ați fost dumneavoastră pregătită să o vedeți.

          Doctorița tăcu brusc. Asistenta revenea în cabinet. Îi făcu semn că e totul în regulă. Ea-și șterse ochii și-și suflă zgomotos nasul.

          - Vă mulțumesc. Sunteți foarte amabilă cu mine.

          Când se întoarse acasă, fantoma era în fața ușii. Tremurătoare, în aceeași rochie de-un verde-smarald. Ea însă era mai sigură pe ea. Da, vedea fantome, ei și ce? Ce, era singura? Doar și doctorița văzuse documentare cu oameni care văd fantome. Aveau ceva în plus față de alții. Nu, nu erau nebuni.

Începu să caute informații despre soția arhitectului. Erau greu de găsit, trecuse multă vreme de atunci dar în biblioteca județeană găsi un articol despre sinucidere într-un ziar al timpului. Erau și două fotografii, acolo, pe prima pagină, sub titlul acela pompos: „Ciudata sinucidere a frumoasei soții a celebrului arhitect”. Parcă nici nu trecuse timpul peste presă, și acum foloseau aceleași titluri clișee, goale, deși pline de epitete. Dintr-o fotografie o privea fantoma ei. Era îmbrăcată așa cum i se arăta ei, în rochia de un verde smarald, ținând în dreapta mănușile elegante și cu stânga dându-și la o parte, de pe frunte, o șuviță rebelă. Părea că se uită fix la ea. Cealaltă fotografie era cu blocul în care locuia. Articolul spunea exact ce știa și ea. Că frumoasa soție căzuse pradă unei depresii crunte care o dusese la sinucidere, când aflase că soțul ei pe care-l idolatriza avea o amantă. Că urcase pe acoperiș și se aruncase de acolo, trupul fiind găsit pe bordura de lângă bloc de către un servitor care dăduse alarma...

Da, nu era nimic nou aici. Dădu să se ridice de pe scaun, oricum amorțise, când un gând o fulgeră. Luă din nou ziarul și reciti articolul. „Bordura de lângă bloc...” Bordura de lângă bloc. Se uită cu atenție la bordura îngustă. Ceva nu se lega. Dacă s-ar fi aruncat de pe acoperiș ar fi căzut mult mai departe de bordura aceea care nu avea mai mult de 60 de centimetri. Dacă nu se aruncase ea? Dacă o uciseseră cei doi amanți și apoi îi puseseră pe bordură trupul, să pară și-a zdrobit capul în cădere? Începu să râdă. Hai că acum chiar că ar fi semn că o ia razna. Că vedea fantome, hai, treacă, meargă, da, erau oameni care le vedeau și ea făcea parte din rândul lor. Dar acum se transformase și în detectiv care rezolva enigme! Mâine poimâine avea să candideze la președinție, să zboare cu parapanta, ce avea să facă? Și dacă ar fi fost așa, să zicem că nu s-ar fi sinucis ci ar fi fost omorâtă, cu ce putea schimba ea istoria? Cum ar fi folosit? Arhitectul murise în Franța, amanta îi furase toată averea și dispăruse în lume, imediat ce au ajuns dincolo de granițele României, probabil că murise și ea pe undeva. Nu avuseseră copii, nu aveau moștenitori, vinovații, de existau vinovați, nu mai aveau cum să plătească. Era o poveste îngropată. A, da, stătuseră în apartamentul 8, de la etajul doi, acolo unde locuia ea acum?! Așa se explica faptul că îi apărea ei, din moment ce acolo locuise! De ce abia acum? Prea multe întrebări fără răspuns.

Dacă învățase ceva în cei 80 de ani ai săi apoi asta învățase. Că unele lucruri nu au răspuns. Și trebuie lăsate așa cum sunt. Dacă exista o fantomă în casă, apoi asta e, va trebui să învețe să trăiască împreună cu ea. Și ea citise că sunt astfel de oameni, cei ce văd dincolo de nevăzut, dar faptul că doctorița stomatolog îi confirmase că nu e nebună o liniștise.

Când se întoarse acasă, spre amiază, o găsi în fața ușii pe tânăra în rochie verde-smarald. Îi zâmbi și, băgând mâna în traista din bumbac, scoase un măr galben și i-l întinse. Îi puse apoi ușor lângă prag și, în timp ce descuia ușa, îi zise încetișor umbrei tremurânde:

          - Sărmana de tine, tare singură trebuie să te simți, prinsă aici, în capcana casei.

          În timp ce închidea ușa i se păru că umbra se cutremură sub cuvintele rostite.

          Trecură astfel încă două săptămâni. Fantoma era din ce în ce mai prezentă, ca și cum ar fi priceput că o are aliat, că i-a înțeles povestea. Ea-și recăpătă pofta de mâncare, de somn, de viață. Vorbea cu fantoma, i se destăinuia și i se părea că, atunci când vorbește despre fiul și nora ei, fantoma tremură, cuprinsă parcă de furie. Avea și de ce, erau amândouă în aceeași tabără, a victimelor. Dacă fantoma fusese omorâtă pentru ca o altă femeie să-i ia locul, și ea se afla într-o situație asemănătoare – fiul și nora ei o voiau plecată de acolo, ca să-i vândă casa.

          - Dar pe noi două nu ne va despărți nimeni, așa-i, draga mea Amalia? se adresă ei fantomei din capătul mesei.

 

          În aceeași seară, în capătul opus orașului, nora ei avea să deconecteze proiectorul hologramei soției arhitectului.

          - O risipă de bani cu tehnica asta, o risipă de timp pentru nimic. Mama ta are nervi de fier. Oricine altcineva ar fi luat-o razna și ar fi plecat mâncând pământul de acolo. Numai mama ta putea să se împrietenească cu o așa-zisă fantomă! Trebuie să găsim altceva.