O frunză

 

În fața-mi, șoseaua dansează, frunzele îmbrățișate de vânt își răsucesc fustele. E duminică dimineață, sunt puține mașini pe străzile Capitalei. La un semafor îl privesc pe angajatul firmei de salubitate măturând cu sârg frunzele de la marginea bordurii. Aș zice că oamenii ăștia sunt specializați în măturatul frunzelor, târșul lor ocolește dibaci hârtiile. Gândesc - ce ironie, să se ocupe de curățenia orașului cei ce nu au vreo treabă personală cu curățenia. Cei mai mulți dintre oamenii aceștia nu au treabă cu igiena. Așa e și la nivel mai mic, de firmă de curățenie. Cei ce fac curat prin blocuri sunt angajați ai unor firme, nu au treabă cu igiena, cu curățenia. Mizeria e așa de impregnată în pielea lor, în porii lor, că mănâncă printre gunoaie, stau în gunoi, pentru că mizeria e natura lor. Nu ai cum să le ceri să-și facă treaba pentru că ei nu văd jegul de pe mânerul tomberonului, jegul de pe plăcuța interfonului. Unii sunt prost plătiți și o fușăresc, alții sunt puturoși. Oricum ar fi, sunt pentru că li se permite. O fușăreală. Li se permite de la nivel de director de firmă de salubritate  de sector la nivel de patron de firmă de curățenie la bloc. Li se permite de la șeful care e plătit să-i controleze la supervizorul care ar trebui să treacă săptămânal să-și verifice angajații. Se fac că muncesc, numai că în domeniul curățeniei acest hai să ne facem că muncim se vede. Și se și simte

. 

 

În fața-mi, frunzele dansează. În toamnă, toată lumea are ceva cu frunzele. Să le măturăm, să le băgăm în saci, să dispară orice urmă de frunză. Saci întregi de frunze, mii și mii de saci zac prin parcuri, pe la colțuri de blocuri, oamenii se ceartă de la frunze, femeia de serviciu mătură cu sârg frunzele, angajații de la salubritate mătură frunzele, lăsând chiștoacele în urmă, lăsând hârtiile în urmă. Să dispară orice urmă de natură, de visare, să lăsăm trotuarele lucind a ciment, a gri, precum viețile noastre din care am tăiat copacii, toaletându-i, scoțându-i din rădăcină cu buldozerul iar de a mai rămas vreunul să-i luăm și orice urmă a lui pe pământ, ultima frunză, ca nu cumva să ridicăm privirea din vârful pantofului și să zărim măreția cerului.

O frunză?

Privesc frunzele dansând și, pentru o clipă, sunt bucuroasă. Aș putea fi mereu așa, dintr-un nimic. Dintr-o frunză.