De ce românii iubesc India?

Din cartea Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România. Carte aflată sub tipar, editura Cununi de stele.
www.edituracununidestele.ro


– Prietenia între oameni şi ţări e un dar nepreţuit. Când însă prietenul rămâne cu tine pentru a te face să cunoşti şi să înţelegi mai bine lumea din care vine, atunci e vorba de un adevărat privilegiu. În virtutea acestui fapt, te invit, dragă Amita, să privim India din România nouă în care continui să trăieşti, să scrii şi să predai. Îţi propun să o privim de la înălţimea câtorva vârfuri ale intelectualităţii noastre legate de cultura sa. Dar mai întâi te-aş întreba cum crezi că s-a născut afecţiunea între ţările noastre?
– Este o întrebare care îţi este sugerată cu cele mai diferite prilejuri. Un ţăran transilvănean cu pene la pălărie care te felicită pentru politica de pace a lui Nehru, un copil bihorean îţi recită din Tagore, lăcaşe de cultură din Moldova îţi cer să le vorbeşti despre India şi Eminescu... De fapt, afecţiunea poporului român – a oamenilor de orice nivel cultural – îmi pare enigmatică, fiindcă în timpurile istorice nu a existat nici o relaţie directă, fie politică, fie comercială între ţările noastre, relaţii fiind stabilite de abia în ultimii 50 de ani. Se vorbea de o influenţă indiană asupra culturii getice prin Pitagora, dar V. Pârvan a dovedit netemeinicia legendei conform căreia Zamolxis ar fi fost discipolul grecului. Din unele puncte de vedere, credinţa geţilor seamănă cu cea vedică, având un punct comun în nemurirea sufletului. Dar în secolul VI î.e.n. acest concept evoluează pe baza argumentelor filozofice, pe când la geţi el se menţine la nivelul misterului mitic. Ea păstrează doar cultul lui Zamolxis, pe când religia vedică şi cea hindusă târzie au panteonuri cu numeroase zeităţi.
La fel, pasiunea geţilor pentru muzică, medicină, conceperea fizicului şi psihicului ca un tot ne duc cu gândul la vechii indieni...
Este cert că atât geto-dacii cât şi indienii au o descendenţă indo-europeană comună, dar desprinderea primilor s-a produs în jurul anului 2000 î.e.n., ulterior celei a indienilor. De altminteri, originea comună etnică nu explică întotdeauna fondul comun al sensibilităţii: timp de 4000 de ani şi unii şi alţii au fost purtaţi printr-un noian de întâmplări istorice...
Frapează însă că dintre toate popoarele indo-europene, doar românii au o afecţiune specială pentru India, lucru despre care a vorbit şi Blaga...
– ...privind-o din spaţiul nostru mioritic!
– Dacă spiritualitatea indiană a stimulat inspiraţia lui Eminescu, ea
l-a îndemnat pe Blaga s-o cerceteze ştiinţific, pentru a redescoperi armonia între poezie, filozofie şi ştiinţă, care nu din întâmplare este şi trăsătura cea mai proeminentă a gândirii indiene. Rolul metaforicului în filozofie şi magia cuvântului în miturile antice au fost unele din temele explorate de Blaga cu accent pronunţat asupra Vedelor şi Upani*adelor. Aspectele indiene ale filozofiei sale au fost cercetate de Sergiu Al-George în Arhaic şi Universal, la care nu avem nimic de adăugat. El susţinea că observaţia lui Blaga despre marele său înaintaş este valabilă şi pentru el: „Împrejurarea că poezia lui Eminescu e pătrunsă nu numai întâmplător de motive indice rămâne revelatoare în această privinţă. Din moment ce izvoade indice au fost asimilate de geniul poetic al lui Eminescu, substanţele străine ne deveneau consubstanţiale”.
– Iată deci că... toate drumurile duc tot spre Eminescu.
– După atâtea manifestări dispersate ale dragostei pentru India a
trebuit să apară un Eminescu, simbolul aspiraţiei culturale române, pentru a da formă concretă unui sentiment amorf şi abstract.
Cunoştinţele pe care el şi le-a însuşit despre India i-au completat intuiţia înnăscută, perfecţionându-i viziunea poetică. Crescut în climatul folclorului românesc, sufletul său sensibil nutrea afecţiune faţă de natură, respect faţă de adevăr şi acuitatea penetrării în metafizica existenţei umane. Aceste caracteristici ale firii sale l-au îndreptat, cred eu, spre gândirea indiană.
Primul meu contact cu Eminescu, prin Ce te legeni codrule, mi-a sugerat un substrat indian ascuns în adâncimea creaţiei sale artistice, ca şi a literaturii populare române. Nu cred ca vreun alt popor al lumii decât cel indian sau cel român să se apropie de natură cu asemenea însufleţire!
Conturarea culturii indiene a lui Eminescu şi depistarea influenţei indiene în gândirea sa artistică au constituit tema tezei mele de doctorat. Am constatat că amprentele indiene, mai precis ale poeziei lui Kālidāsa, ale filoyofiei buddhiste şi upanişadice, ale mitologiei din Rgveda sunt mai demonstrabile în Venere şi Madonă, Geniu pustiu, în poeziile de dragoste şi natură din ciclul veronian, Glossa, Odă în metru antic, Rugăciunea unui dac (cu o variantă având titlul Nirvana), Scrisoarea I, Luceafărul şi, în fine, Kamadeva, ultima poezie tipărită în timpul vieţii poetului. Eminescu şi-a petrecut ultimii ani ai scurtei sale existenţe pământene traducând din germană gramatica sanscrită a lui Franz Bopp, după un volum care aparţinuse Iuliei Hasdeu. Ataşarea puternică de buddhism a fost amintită de mai toţi contemporanii. La Viena, colegii l-au auzit rostind frecvent „O, Buddha Sakyamuni!”. În filele manuscriselor sale s-a găsit însemnarea „Eu sunt buddhist”. În articolul necrolog, prietenul lui de o viaţă, Caragiale, a observat că ferventul buddhist s-a retras în mult dorita nirvāna.
– ...Acolo unde s-a retras şi un alt mare prieten al Indiei, Sergiu Al-
George.
– El a fost unul din cei mai mari sanscritologi pe plan mondial. A
publicat trei cărţi de o valoare inestimabilă: Filozofia indiană în texte, cuprinzând traducerea unor texte fundamentale însoţite de note exhaustive; Limbă şi gândire în cultura indiană, eseu în filozofia lingvisticii indiene şi Arhaic şi universal/India în conştiinţa românească. De altfel, aici el analizează ansamblul creaţiei lui Brâncuşi în raport cu arta ţărănească din Gorj, din punctul de vedere al esteticii indiene, relevând valenţe nebănuite ale marelui artist. Orice suflet sensibil va simţi o prezenţă indiană în aerul care umple spaţiul din jurul Mesei Tăcerii, Porţii Sărutului şi Coloanei fără sfârşit. Tihna, sentimentul cel mai nobil şi mai cuprinzător după estetica indiană, domină arta brâncuşiană. După publicarea acestui volum, Al-George a pornit spre India spre a participa la Benares la cel de al cincilea congres internaţional de studii sanscrite. S-a stins din viaţă la câteva zile de la întoarcere, la Bucureşti. La congresul următor a fost ales vicepreşedinte postum. Nu cred că golul lăsat de el în cultura română se va umple curând sau vreodată. Dacă Eminescu a trăit filozofia indiană şi Blaga a cercetat-o, Al-George a făcut şi una şi alta. Împreună, ei au format trinitatea indianisticii în România.
– Ne îndreptăm spre Mircea Eliade. Mai întâi însă aş vrea să
reamintim cititorilor noştri că cea care pentru cei mai mulţi dintre noi era doar o eroină de roman a existat de fapt cu adevărat!
– Maitreiy. Sigur că a existat. S-a stins din viaţă cu puţin timp în
urmă, la începutul lui februarie. Îmi trimisese o emoţionantă scrisoare în care saluta Revoluţia Română de la 22 decembrie. În aceeaşi scrisoare mă felicita pentru un amplu studiu pe care mi l-a publicat la Calcutta revista „Desh”, asupra receptării lui Rabindranath Tagore în România.
– Să extindem deci discuţia la receptarea la noi a însăşi vieţii indiene
de zi cu zi. De pildă, în romanele lui Mircea Eliade.
– Există o polaritate a aprecierii Indiei în România. De o parte,
înţelegerea corectă a cărturarilor amintiţi şi a cititorilor lor. De alta, publicul larg care se distrează cu poveşti unde şerpii apar de nicăieri, oamenii se fac invizibili, fakirii de pe stradă întorc timpul şi cu filme unde împuşcaţii reînvie la glasul iubitei şi încep să cânte cu gesticulaţii. De aceea regret că Mircea Eliade, singurul român care a studiat filozofia indiană la sursă, îndrumat de cel mai mare istoric al acesteia, S. N. Dasgupta, n-a pătruns în profunzimile spiritualităţii indiene. Înţelegerea fenomenului indian nu se poate face doar prin cunoştinţă de carte, fiind necesară o anume structură mentală, sensibilitate sufletească... Mă întreb ce ar fi scris Blaga dacă s-ar fi bucurat de aceeaşi situaţie ca Eliade! Sau ce ar spune Stolnicul Cantacuzino despre popularitatea lui Maitreyi! Dacă se mai poate crede azi că fetele indiene au relaţii sexuale cu arborii, nu ne mai mirăm că acum trei sute de ani se credea că în India furnicile sunt mai mari ca oamenii! Este surprinzător că în România nu s-a format o şcoală de indianistică, nu s-a tradus destul din literatura contemporană. Cititorii şi-ar fi putut astfel forma o imagine de ansamblu despre actualitatea indiană.
– Şi totuşi există mari indianişti români!
– Da, dar ei s-au pregătit „pe cont propriu”, documentându-se şi
scriind în timpul rămas liber după îndeplinirea obligaţiilor profesionale, de regulă fără vreun punct comun cu această pasiune. N-au beneficiat de avantajul unui învăţământ organizat, de o tradiţie care să le uşureze drumul spinos al cunoaşterii. Dar nici n-au urmărit interese materiale sau sociale. Pătrunşi de spiritul Bhagavad-gītei, ei au acţionat doar în scopul autodăruirii, fără să-şi revendice roadele faptelor. În România, indianistica a fost clădită numai din dragoste. Şi atunci ne întoarcem la întrebarea iniţială: „De ce oare românii iubesc India?”

În Magazin, Bucureşti, nr. 14 (1964), 7 aprilie 1990, p.4. Interviu consemnat de Mihaela Dorobanţu.