Cum s-a făcut de-am ajuns la Sulina. În Rai

Partea a IV-a

-          Uite un pelican!

Toate capetele se îndreaptă spre stânga, toate aparatele îl imortalizează. 
Tânărul din

fruntea bărcii (pe care nu-l poți întreba ”Where are you from?” pentru că e cel mai ciufut străin pe care l-ai întâlnit – „Înțeleg romanește!” îl va expedia el pe cel care va încerca să-i explice, în engleză, cam pe unde suntem) are un super aparat foto. La dracu, tot timpul ți-ai spus să-ți iei și tu un aparat foto ca lumea.  Tu ai impresia că pelicanul acela e precum polițistul din tablă din intersecții. Parcă e pus acolo de mână omenească, să pară Delta populată.

            Plimbarea în Deltă nu e o problemă. Pensiunile au propriile bărci și organizează excursii la Letea, la vărsarea Dunării în mare, pe canale. De asemenea, de pe plajă până pe faleză poți să-ți alegi varianta de excursie și prețul cel mai bun, căci te împiedici de pancartele cu oferte. De la 30 de lei/persoană.

            Tu ești deja în barcă, de la 9,30 – mai târziu începe să bată vântul (care oricum bate) și nu mai puteți ajunge la gura de vărsare în mare. Familia din 4 membri, și ea cazată la pensiune, e cam nemulțumită. De fapt, doamna. Doamna s-a gândit ea că ar fi bine să plecam pe la 11, că doar n-o să plecăm fără să ne facem siesta! Programare, ce programare? Ea n-a înțeles că plecăm la 9,30 cum au înțeles toți. O mână forte intervine – proprietarul pensiunii. Dacă nu plecați la 9,30 cel târziu adios plimbare cu barca, nu mai puteți naviga din cauza vântului! Plecăm cu siesta nefăcută, așadar.

      Așadar, familia din 4 membri, tu și partenerul, ciufutul de străinez și angajatul pensiunii, un tânăr cu bun simț, tăcut ca peștele. Veste portocalii de salvare, alimentare cu benzină. Veți ajunge la o insulă fără nume, formată acum câțiva ani. Acolo veți vedea coloniile de cormorani și câțiva pelicani rătăciți printre ei. La gura de vărsare nu mai puteți ajunge pentru că deja vântul e puternic.

-          Și acum ne spuneți? zice capul familiei. De ce nu ne-ați spus înainte?

Tânărul, cum ziceai, mut ca peștele. Nu știi  dacă îți oferă în schimbul plimbării până

la gura de vărsare traversarea unui canal de o jumătate de metru, cât să intre barca și să-ți tragă stuful una peste ochi, să simți că ești în natură, însă de a fost la schimb te bucuri. Căci mare, orizont etc tot vezi - și apoi ai mers până la insula ad-hoc de ți s-a urât, înconjurată doar de apă. Dar să mergi prin stufăriș, asta chiar că nu ți se întâmplă. Prin adevărata Deltă. Partenerul tău a mai fost prin Deltă însă niciodată așa de „strâns”, pe un canal așa de îngust. Tu ești așa de fericit că nici nu-ți vine să te ferești de palmele stufului. Dar până la întoarcerea pe canal ai drumul până pe insulă. Cum stai la capătul Sulinei, vezi, din barcă, tot orașul, de-o parte și de alta Dunării, până să intri pe canalul principal, cel ce te va duce în larg, spre insulă. Navele părăsite, nava de croazieră, Turnul nou de apă, blocurile, bărcile, casele, bărcile trase la mal, câinii de pe marginea drumului, toate sunt văzute dintr-o altă perspectivă. Ca în oglindă. Și par altele.

            Până la insulă, o oprire în dreptul vechiului far, acum în paragină, drumul pe un canal mai larg, îmbrăcat în stuf din care se ițește câte un pet colorat, Dunărea largă survolată  de câțiva pelicani, câteva stoluri de cormorani, câțiva pescăruși. Suntem turiști buni: ne minunăm, fotografiem. Când tragem la mal, pe insulă, ne descălțăm și mergem câțiva metri prin apă. O, Robinson Crusoe să ne fi văzut! Ne risipim extaziați ca niște naufragiați inconștienți, însă ghidul nostru ne avertizează: dacă vrem să vedem colonia de cormorani să o luăm pe ocolite, că speriem păsările. Cu alte cuvinte, să le împresurăm. Atenție și la ciulinii aduși de apă, să nu ne înțepăm – da, ăștia negri și mari, ce par niste nave extraterestre cu colțuri. Au sâmburi comestibili și la un restaurant din București se face un fel de pastă din ei… Acolo e o navă care a eșuat acum câțiva ani, nu s-a ostenit nimeni s-o mai scoată… Acestea fiind zise ne lasă în plata Domnului, să explorăm insula cum și cât vrem. Selfiurile familiei vor face furori pe facebook, ești sigură. Tu nu-ți faci că strici peisajul. Mai bine ți-ai face, că oricum e stricat de peturile lăaste în urma celor ce au mai pus piciorul aici.

            Te apropii și tu cât poți de colonia neagră, privești păsările prin binocul militar cu care ai venit de-acasă și nu știi cine s-a apropiat primul de cormorani, doar vezi cum îți iau zborul, pâlcuri, pâlcuri. Na că ați rămas singuri pe insulă, voi, oamenii!

            Culegi scoici, fotografiezi… dai cu piciorul în peturi, de furie (regretul tău rămâne că nu le-ai adunat, dracului, să le duci la gunoi, în Sulina, dar probabil că s-ar fi umplut barca). Vă adunați cu toții.

 

            Vântul a stat dar poate că doar aici. Așa că vă întoarceți și preț de câțiva kilometri veți merge pe un canal din ce în ce mai îngust. Copii într-o barcă, copii pe mal, lângă o cocioabă în care n-ar dormi nici un homeless bucureștean. Stuf, sălcii. Un canal din ce în ce mai îngust pe care-l despică barca. Ghidul nostru, om al apei, strecoară barca prin stuful acesta cu multă dibăcie. Ai senzația că ești într-un tunel, în drumul spre Rai. Adică îți poți imagina că așa ar fi drumul tău spre Rai, în cazul în care acolo ai ajunge după. Uimirea e așa de mare că nimeni nu mai scoate o vorbă. Străinezul oricum nu scoate, familia a amuțit, cu doamna cu tot în frunte, tu și partenerul sunteți oricum mai muți din fire.

         

            Când ieșiți din canalul strâmt în canalul principal, al Sulinei, tot muți rămâneți. Nu mai e nimic de spus. Fiecare dintre voi e întors spre sine, cu gândurile lui. Regretele, fericirile, Raiul lui. Ați fost într-o altă lume, un alt timp. Acum înțelegi de ce Delta e Raiul – pentru tihna pe care ți-o mai poate oferi, în ciuda tuturor timpurilor și a vremurilor. Și a oamenilor, mai ales.

Va continua.

Mâine, episodul V – Povestea străzii a IV-a