Cum s-a făcut de-am ajuns la Sulina. La cimitir.

Partea a III-a

-          Aveți grijă la biciclete, aveți grijă unde le lăsați, zice proprietarul pensiunii râzând.

-          Păi, ce, se fură? te miri.

-          Păi să vă spun: era o babă pe bicicletă, și o întreabă unul, de pe margine: ”Unde mergi, mamaie?” ”La cimitir.” ”Păi și bicicleta cui o lași?”.

Așa că dacă mergi la cimitirul maritim sau internațional să ai grijă unde lași bicicleta. La cât ai alergat după ea ești în stare s-o cari în spate, printre cruci. Pentru că deși logic și teoretic ar fi simplu să închiriezi o bicicletă în Sulina, practic nu e deloc simplu. Mai întâi că pensiunea unde ești cazat nu are biciclete. Mai apoi că pensiunea aflată la 300 de metri și care are curtea plină de biciclete nu închiriază decât propriilor oaspeți. Care oaspeți oricum nu merg cu bicicletele, așa că toată perioada ai trecut prin fața acelei pensiuni cu curtea plină de biciclete și ai făcut „clinc, clinc”, să vadă patronul cel meșter în economia de piață că tot ai făcut rost dacă ți-ai pus în cap și să înțeleagă, poate, că orgoliul, în afaceri, nu prea e bun. Adicătelea mai bine stau cu bicicletele în curte și fără 10 lei pe zi /bicicletă decât să le închiriez altora, de la altă pensiune, și-a zis el. Adicătelea „hai sictir” de bou, nu vrei banii mei nu-i problemă, stai și uită-te la bicicletele din curte.

            Biciclete de închiriat are Liviu fotograful, aveai să afli numărul de telefon de la o altă pensiune. La 6-7 dimineața el e în picioare. O, nu, e prea devreme, pe la 9,30. La 9,30 îl suni.

-          Suntem pe o cărare, unde ne-a lăsat maxi-taxi. În intersecție, la 100 de metri se vede un vapor în drum.

-          Un vapor? Ce vapor?  Unde ziceți că sunteți? Se vede sediul Poliției de frontieră?

-          Nu. E un vapor, chiar în intersecție, repeți tu ca papagalul. Te uiți mai bine și după alt reper, dar ce reper mai bun decât un vapor în drum? Mai e și o troiță…

-          A, păi așa ziceți, la troiță. Faceți stânga și ajungeți, vă ies în cale.

Liviu fotograful are o problemă la mâna dreaptă, din ce observi cu coada ochiului. Ce voință sau ce pasiune pe omul acesta să se ocupe de fotografie! Și de reparat, închiriat biciclete.

Ești ca un copil mic căruia i s-a dăruit o jucărie. Dai o tură pe bicicleta făcută din bucăți dar care merge mai bine ca una nouă, primești sfaturi deși te întrebi la ce ți-or folosi, fiindcă știi și tu să ferești roțile de capcane – ei, fir-ar să fie, și totuși ai făcut tu pană o dată și o dată partenerul tău și atunci ai înțeles de ce Liviu fotograful a zis că s-a cam săturat să tot repare pene - și pornești spre mare. Pe bicicleta ale cărei roți sau camere se vor înțepa, la un moment dat, în ciulinii ascunși în nisip. 10 lei / 24 de ore, schimb de bicicletă la pană, fără vreun cost, doar o clătinare de cap. 

-          Mi-ați făcut vacanța frumoasă cu bicicleta asta, îi spui tu lui Liviu fotograful.

Nu se miră, nu zâmbește. O fi vrând să zică – Stai tu aici să vezi ce frumoasă e viața!

Până la mare te oprești la cimitir, vorba proprietarului pensiunii, că de acolo ai făcut paranteza asta mare. E ora 1 aproape, o căldură înțepenită, precum crucile ce au inscripții și forme de muzeu. De fapt ești într-un muzeu în aer liber. 21 de nații erau în Sulina începutului de secol 20, 21 de nații se odihnesc aici, aduse sau înecate de valurile Dunării. Cauți de ți se urăște mormântul Prințesei Ecaterina Moruzi, al piratului ce doarme sub o lespede din marmură, dar găsești ușor mormintele celor doi îndrăgostiți ce și-au găsit sfârșitul în apele Dunării, ale tinerilor marinari răpuși de holeră, al familiei măcelarului Smith, al tânărului matelot de 20 de ani mort în 1852… Acoperită de brusturi înalți de doi metri, o lespede te anunță că acolo se odihnește o femeie licențiată în litere în 1913. Crucile lipovenilor de rit vechi se disting de celelalte, au o scândură oblică sub ale două, puse orizontal pe axul  vertical. O poartă cu steagul și semiluna Turciei te anunță că acolo se află mormintele turcilor, lespezile englezilor sunt în stânga aleii pietruite, celelalte sunt îngrămădite în dreapta, deși loc  mai e. Prea mult, chiar. Te minunezi când vezi un însemn recent – din 2012, cu flori din plastic – deși știi că e un cimitir „viu”, cum s-ar zice. Ai fi caraghioasă dacă ai zice că-ți imaginezi viețile celor ce au trăit aici și se află sub lespezi. N-ai cum să-ți imaginezi. Admiri doar statuile, lespezile, dricul, chiar, deși poate suna morbid. Dricul negru ce zace într-o rână are patru statuete-îngeri în colțuri, lemnul pare zdravăn, nemâncat de carii iar roțile pot concura, crezi, cu cele mai bune trăsuri din ziua de azi. Brr… ce gânduri îți mai trec și ție prin cap!

Un cuplu de străini escaladează poarta închisă cu lacăt din sensul mării. De unde deduci că e mare dorința de a vizita muzeul acesta în aer liber și care simbolizează faptul că, dincolo de limbă, loc, toți suntem egali în viața morții.

Tu îți iei bicicleta sprijinită de gard și ieși pe poarta cealaltă. Căci o poartă e închisă, o alta e deschisă. Ca în viață, așa e și în moarte.
 Și te îndrepți spre mare.

      Reîntors acasă,  constați, cu mirare, că în același timp cu tine în cimitirul maritim și-a perindat pașii un prieten de-al tău, jurnalist și el, a cărui carte – Nunți înecate -  ai și tipărit-o la editura ta, Cununi de stele: Dumitru Manolache.

Așa că îi înviți pe cititorii tăi să-l însoțească și pe el pe cărările Sulinei.

http://ziarullumina.ro/reportaj/cimitirul-maritim-din-sulina

Tu te reîntâlnești cu ei mâine. Acum pedalezi pe drumul spre plajă.

Va continua