Cum s-a făcut de-am ajuns la Sulina. Cu „italienii”. Sau pelerinaj la stejarul vechi de 500 de ani

Episodul VI

Copilul de pădurar din tine nu a fost deloc surprins de cea mai veche rezervație naturală din România, pădurea Letea, declarată arie protejată din 1938. Lianele nu ți s-au încolăcit de picioare, ca să te oprească, precum sirenele. Drumul până acolo da, ți-a mers la suflet. Și cât pe ce să-ți stea și inima. Dar s-o iei de la început.

La 9,30 erați din nou în barca proprietarului pensiunii. 11 plus 2 plus 1. Adică 11 persoane aparținând aceleiași familii, tu și partenerul tău și Mădălin, tânărul de 24 de ani, cel care v-a condus și la insulă cu două zile în urmă. Familie mare, gălăgioasă. Cu frică de  hoți, de-aia doamnele își luaseră tot aurul pe ele. Plus 11 perechi de ochelari de soare și două căciuli groase, pentru cei doi copii.

Excursia la Letea durează cam 7-8 ore, așa că e timp suficient să te împrietenești cu vecinul de barcă, mai ales că ți-e și vecin de pensiune și cu o seară în urmă a dansat pe populară iar diseară te invită la discotecă:

-          Aha, ca să evitați reclamațiile invitați vecinii.

El nu zice nimic, partenerul tău zice că ai făcut o glumă proastă. Adică omul s-a simțit prost, vezi Doamne. Că oricum nu au ascultat muzică mai târziu de 11. Are dreptate, partenerul.

Pe canalul cu nuferi galbeni și albi, fiecare cu gândurile lui. Fotografii, exclamații.

-          Nu e bine că ați rupt nufărul, zice Mădălin, calm. Dacă vine Biosfera vă amendează.

Familia îi dă dreptate. Se mai fotografiază un pic cu nufărul la ureche apoi îl aruncă în apă.

Un bou cu o barcă plină cu turiști trece cu o barcă puternică pe lângă voi, îi strigă lui Mădălin ceva legat de drum, că-i cam stă în drum, Mădălin se face că nu aude. Îl prefer pe Mădălin cel tăcut și politicos.

De la Sulina la Letea nu știi câți  kilometri sunt și nici nu te interesează, căci timpul aici se rotește mai încet. Unii spun că 23, alții că 30, poți verifica dar nu vrei. Mergi pe canalul Cardon, cel cu nuferi galbeni și albi și ți-e de ajuns. Timpul e al tău, distanța e în mâinile tale. Când ajungi în satul Letea și ești preluat de o mașină rusească, tip remorcă, la mal ești întâmpinat de trei fete blonde, de vreo 12 ani, și de o fetiță de vreo 5. Se joacă dar când coborâți voi iau o atitudine de statui. Se uită la voi și nu știi dacă sunt curioase sau așteaptă vreo atenție. Te jenezi un pic. Nu ai nimic să le oferi. Nici măcar o ciocolată.

Drumul până la pădure e în stil safari autohton. Mașina gonește pe urmele celorlalte, șanțurile sunt adânci, drum de nisip, și ar fi de ajuns o fracțiune de secundă de neatenție ca să ieșiți din urme și să vă împotmoliți, asta în cel mai bun caz. Bărbații se distrează, femeile, mai puțin. Vântul bate năprasnic și te întrebi ce ți-a trebuit ție pădure. Bărbatul din fața ta îți povestește – când a început? – că e plecat cu familia în Italia, acolo învață și cei doi copii, vin în vacanță, dacă vin. Lucrează în sectorul alimentar, lor le e bine. Altora, nu. Se face și un pic de politică, între exclamații:

–        Uite caii!

–        Pădurea Letea! Nu e și o carte? Nu a scris-o Rebreanu?

Mama lui Rebreanu. Soacra domnului italian prin adopție se minunează:

-          Domnule, așa-s românii ăștia, strică orice. Nimic nu mai e bun în țara asta.

Mama italianului locuiește în continuare în România. Se referă, bănuiești, la caii părăsiți de localnici și sălbăticiți. Sau la ce vrea ea.

Ajungeți la un gard din sârmă ghimpată și treceți dincolo de poarta cu lacăt pus de ochii lumii. Veți „vizita” cel mai bătrân stejar. Are 500 de ani.

Vă fotografiați, ce să faceți, cu stejarul unde e pelerinaj de turiști, cei mai mulți, străini. Apoi urcați iar în remorcă, trageți poarta după voi și mergeți iar prin șanțurile drumului, de-a lungul gardului care împrejmuiește pădurea. Și mergeți, mergeți….

Ai vrea să te extaziezi în fața stejarilor, fagilor, când mergi pe cărare. Dar nu poți.

Trunchiuri putrede, căzute, rupte, mor și dispar în sol, nimeni nu are voie să le atingă, să curețe pădurea. Totul rămâne la mâna naturii. Nu de asta nu te impresionează. Pur și simplu, după 20 de ani de trăit în pădure, nu poți. Ai fi nesincer. Poate că dacă ai fi văzut pădurea în apă… Căci Dunărea iese din pământ, așa, pur și simplu, și atunci pădurea e în apă.

 Dunele de nisip însă da, te impresionează… Căci e cel mai fin nisip care și s-a scurs printre degete. Dunele de nisip își schimbă formele de la anotimp la anotimp, după cum bate vântul. Un rând de pădure, unul de dune și tot așa până la ucraineni.

Din nou în remorcă, destinația – lacul sărat. Un ochi de apă pe un filon de sare, ochi de apă format în 1970, în ziua de Paște. Căci oamenii au nevoie de minuni.

Nu degeaba biserica e cea mai nouă și mai mare construcție din satul C.A.Rosetti unde aveam să fim conduși să mâncăm, de prânz. Conduși e un fel de  a spune, căci șoferul a zburat cu noi până la destinație.

- 20 de lei de persoană, după ce mâncați o luați la stânga, apoi iar stânga și ajungeți la barcă.

Nu așa v-ați înțeles, de fapt nu v-ați înțeles nicicum, vă simțiți abandonați și cumva chiar păcăliți. Șoferul cel grăbit trebuie, mai mult ca sigur, să mai facă un drum.

Intrăm în curtea curată, unde mai nimeni nu ia seama căsuței albe cu ferestre bleu.

 Florile dorm împreună cu cățelul și vă îndreptați spre una dintre cele trei mese. Toaletele din fundul curții sunt curate și faianțate, însă cel dinaintea ta a fost cam… nesimțit. Nu a tras apa. Te lămurești mai apoi – e apa Dunării, așa e culoarea apei.

La celelalte două mese turiștii străini mănâncă în liniște și bucurie. La masa ta, „italienii” vociferează. Cine a comandat în numele grupului – proproetarul pensiunii, prin telefon - de ce așa și nu pe dincolo… Amuțesc toți când văd farfuriile cu pește prăjit. Multe, pline ochi. Mămăliga. Farfuriile cu pătrimi de roșii. Mujdeiul. Că așa mănâncă lipovenii, pește cu roșii. Ție nu-ți place cu roșii. Nevestei „italianului” nu-i place peștele în general, așa că bărbatul îi alege o bucată de pe farfurie, pipăindu-le pe aproape toate. Vin gogoșile apoi, aflați și cât costă masa, 25 de lei de persoană. Una dintre soacre desface o sacoșă mare și răstoarnă peștele rămas, la fel procedează și cu gogoșile.

-          Le-am plătit, e! zice „italianul” cu accent italienesc. Doar le-am plătit. Diseară le mâncăm la discotecă. Cu toții.

Și face un gest mare, atocuprinzător.

În urma voastră, lipoveanca se uită lung. Soacrele se leagănă cu cele două sticle de apă de pe masă. Că doar le-au plătit și pe acelea. Tu te fotografiezi cu căsuța, cu cățelul, dar tot nu crezi că ai spălat rușinea grupului. Mădălin a venit să vă conducă, aflând de la șofer că i-au rămas turiștii de căruță. Drumul printre casele mici, acoperite cu stuf, îngrijite sau lăsate în părăsire, e parcurs în tăcere. O tânără trece pe lângă voi, ținând hățurile unei trăsuri, stând pe capră precum o aristocrată pe un cal.

Drumul spre casă îl faceți în veselie: radioul „italienilor” împrăștie în Deltă muzica populară – ce noroc pe tine că vântul bate din spate și că tu ești chiar în spate! Și tot grupul sparge semințe, mai puțin tu și partenerul, niște neadaptați! Privești cojile semințelor poposind în apă – la dus ai fost afumat de țigările aprinse ba de unul ba de altul - și îi dai dreptate soacrei când spune, în urma unuia care a trecut cu barca pe lângă noi ca vântul, mai să vă răstoarne:

-          Tot să strice, așa-i românul. Nu mai e nimic bun în țara asta, au stricat tot.

Ptiu, drace!

 Ajungeți la pensiune. Soacrele coboară cu sacoșele cu pește și gogoși. Diseară aveți discotecă!

Și ești într-o mare dilemă: să le spui că nu știi să dansezi sau că nu-ți place peștele? De fapt, gogoșile!

Va continua