Cum s-a făcut de-am ajuns la Sulina

Partea I

Primul pas pe chei - după drumul rapid de o oră și jumătate al singurei nave particulare ce a mai rămas pe piață, nava Diana (60 de lei biletul), care te-a dus de la Tulcea la Sulina – este întâmpinat de întrebarea localnicelor – „Cazare?”.  Pasagerii se risipesc repede, ca niște șobolani ce părăsesc nava și aceasta e ultima manifestare zgomotoasă a zilei. E ora 14,30. Din acest moment intri într-o liniște încremenită, de parcă dincolo de Dunăre timpul a stat în loc.

M-am întrebat, în săptămâna mea de turist al Sulinei, de ce m-am simțit aici atât de bine. Am văzut locuri  mult mai frumoase, în țară sau afară. Răspunsul era la îndemână însă nu l-am dibuit decât în ziua plecării, când ruda generalului Kiseleff mi-a urat drum bun la întoarcerea în Bucureștiul în care nu a fost decât o dată. Cocoțat pe zidul cheiului, aștepta să-și îmbarce  nevasta și fiica, probabil, cu nepoata. Și atunci am înțeles de ce mi-a plăcut Sulina. Datorită oamenilor ei care, în sărăcia lor uitată de autorități și de lume, dar nu și de Dumnezeu, încercau să ducă mai departe istoria orașului. De fapt, istoria orașului erau ei, cei câțiva rămași, cei câțiva care nu mai aveau unde lucra, deoarece orașul era mort economic. Ei, însă, erau vii. Și nu părăseau corabia.

La ora 14,30, duminică, ultima zi a lui august, Sulina e pustie în inima ei. Două taxiuri, o pancartă a unei linii de maxi taxi ce te anunță că traseul se repetă la 20 de minute. O piață goală, străzi goale. O iei la pas, căci îți spui că pensiunea nu poate fi departe. În fața ta, un cuplu străin, la vreo 60 de ani. Ați călătorit împreună, din Tulcea. El trăgea două valize după el, cu demnitate, iar ea ținea harta. Mergând pe strada pavazată privești blocurile afumate. Unele au balcoanele vopsite în culoarea cerului și se străduiesc să țină vii florile din jardiniere. Altele însă îți apar în față cu burlanele ce ies din fiecare apartament, se unesc și se duc spre cer, lăsând dâre afumate pe zidul blocului. Lemnele îngrămădite la parter, zărite prin ferestrele fără geamuri, te lămuresc: oamenii fac focul în sobe.

 

Casele se uită la tine, prin ferestrele cu obloanele și perdelele trase. Poate că viața e în spatele caselor. Șipcile caselor sunt uneori vopsite, semn că acolo mai e o mână de gospodar, alteori poartă pe ele semnul vânzării. Unele anunțuri par atât de vechi, încât s-au deteriorat o dată cu casa. De privești spre calea Dunării, vezi nave vechi, ruginite, trase la mal, părăsite. O senzație de deprimare te încearcă. Unde e Sulina aceea frumoasă, lăudată de turiști? O clădire mare, albă într-o vreme, își cască spre tine găurile negre unde cândva au fost ferestre. Ești la Fabrica de pește, după cum scrie pe panoul stației de maxi taxi.  Pe drum, nici țipenie. E cald, ai obosit, ai greșit că ai luat-o pe jos, distanțele nu sunt ce par a fi. Căci:

-          Mai e mult până la pensiunea X? ai întrebat-o tu pe femeia fără vârstă, fără dinți, ieșită dintr-unul din blocurile din centrul orașului.

Femeia s-a uitat la tine, a dat din cap. Adică, da, mai e mult.

-          Cam cât?

-          Mult.

-          Cât? Doi kilometri?

-          Cam unu jumătate, a apreciat ea.

Cam unu jumătate s-a dus de mult și tu ai intrat pe un drum pietruit, mergi paralel cu Dunărea acum, doar că ea se duce în sensul opus, spre mare. Casele sunt parcă și mai mici acum, de fapt tu ești pe un drum-dig. Pe lângă Dunăre, stive de lemne păzite de câte un câine în lanț. Senzația de pustiu e și mai mare. O domnișoară pe bicicletă trece pe lângă tine și o întrebi și pe ea dacă mai e mult. Mai e.

Ei, lasă. Cunoști orașul. Care oraș? Casele astea prăpădite, închise? Părăsite? Orașul acesta mort? Ce Dumnezeului cauți tu pe drumul ăsta? Roțile geamantanului aruncă pietrele, se zdrelesc… Nu sunt obișnuite cu astfel de vacanțe.

În urma ta, pustiu. În fața ta, pustiu. Un drum ce nu pare a avea sfârșit. Unde dracului sunt maxi taxiurile alea? Ce drum avea cel care a cotit-o brusc, părând să se întoarcă?

Mai ai un pic. Se oprește în dreptul tău și zice:

-          Mergeți la Relu? Așa-i? Haideți!

În săptămâna ce a urmat, ne-am întâlnit de câteva ori pe zi. În penultima aveam să aflu că-l cheamă Sandu. E cel mai pitoresc șofer de maxi taxi întâlnit până acum. Atipic ca mod de a conduce, ignorând timpul, regulile, cu ochelarii lui și cu părul creț, cu bermudele lui și cu zâmbetul lui cu gura până la urechi dar, mai ales, cu modul lui de a fi, bonom, deschis, vorbăreț. Eu cred că oamenii mergeau cu maxi taxi numai de dragul de a sta de vorbă cu el. Cu el, timpul se dilata, aveai senzația unei călătorii în afara lumii. Conducându-și rabla aceea de la un capăt la altul al Sulinei, de zeci de ori pe zi, de la ultima pensiune a Sulinei, acolo unde aveai sa fii cazat, până la plaja Sulinei, acolo unde aveai să vezi o mare de culoarea Dunării, tulbure, maronie, dulce la gust ca fluviul ce se varsă în ea, domnul Sandu avea să ducă, 7 kilometri dus, 7 întors, poveștile orașului cu el. Nu l-aș da, pe domnul Sandu, pe nici un alt șofer din lumea asta. Pentru că, dincolo de drumul pe care-l făceai cu mașina lui, și pe care îl puteai face cu orice alt șofer de maxi taxi, cu domnul Sandu călătoreai cu inima. Nu e de mirare că mulți uitau să coboare unde aveau treabă și se pomeneau tot în maxi taxi.

Pe drumul spre pensiune te va lămuri: e sărăcie mare, oamenii nu mai au unde să lucreze, totul e închis.

- Vedeți lemnele astea adunate stivă? Le adună oamenii de pe Dunăre, ce aduce Dunărea cu ea. Pentru la iarnă. Și trăiesc din ce pescuiesc, asta mănâncă. La iarnă nu mai e țipenie de om afară. Dar să știți că oamenii sunt buni, aici. Sunt sărăci dar sunt buni.

Te uiți și ai impresia că ești într-un sat din secolul XIX. Unde e orașul începutului de secol XX? Clar, nu aici.

- E  tare frumos aici, o să vedeți. Și nouă, care nu suntem de aici, că suntem detașați de la Tulcea, ne place. Și dacă ați pornit cu stângul în călătoria asta, că iată, ați mers atâta pe drum pe jos, prin praf, o să vedeți ce vacanță frumoasă o să aveți. Mie asa mi se întâmplă. 

Zâmbește, întors spre ușă, cu brațul pe volan.

Ai ajuns la destinație, la pensiunea X.

Peste o jumătate de oră te va duce la capătul opus, la mare. Și vei constata că a avut dreptate. E tare frumos aici.

Va continua