Babele și extratereștrii

La două ore și jumătate de București se află Trovanții de la Ulmet - județul Buzău. Științific, trovanții sunt depozite de nisip și straficații de gresii cimentate și modelate în timp de agenții naturali - vânt, ploaie. Te plimbi, așadar, pe  fundul mării de acum câteva milioane de ani. Din parcarea de la capătul satului Ulmet un indicator te anunță că ai de mers un kilometru și jumătate. Un drum neasfaltat te urcă prin sărăcia satului - prima locuință de pe stânga, străjuită de plăcuța Ulmet este o minifermă cu vreo 14 juninci. O femeie tânără hrănește o văcuță, mirosul de bălgear îți umple plămânii. Drumul pe care-l parcurgi la pas nu-ți pune probleme, însă malurile surpate de lângă, presărate cu gunoaie, bătrâna beată pe care o vezi zăcând în curtea ei plină de gunoaie, casele bătrânești care par să intre în pământ după ce stăpânii lor nu mai sunt, gardurile cârpite cu crengi împletite sunt dezolante. Aici sărăcia, bătrânețea sunt stăpânii și greu schimbă impresia cele câteva case unde se vede mâna de gospodar - cei ce plantau ciuperci, da, ciuperci, în grădina cu căpșuni, cel ce săpa grădina, în timp ce un miros de pământ proaspăt ștergea miasma bălegarului, sau cel ce își decorase grădina cu bicicletă galbenă, o căprioară din crengi dar și cu alte forme caraghioase dar care-ți schițau zâmbetul pe chip. Observi însă fântânile de pe drum, întru pomenirea celor ce le-au făcut, copiii ce trec pe bicicletă te salută, câinii sunt prietenoși și flămânzi - pâinile luate de la magaznul din parcare dispar rapid, deci de ajungi în zonă ia vreo 5 pâini cu tine. 

Drumul ar fi de un kilometru jumătate. Îl faci însă, la pas, cam într-o oră, de te mai oprești să faci o fotografie, să te uiți la cer. Și dacă ar fi mai lung, așa cum și pare, tot l-ai face, însă speranța că mai ai un pic îți dă putere să urci mai cu spor. Cu apa în rucsac, cu ceva sandvișuri, căci la destinație nu ai de unde cumpăra ceva, poate doar cozonaci și nuci de la o localnică. Pe drum vezi niște stegulețe înșirate în jurul unei mese, ia te uită, îți zici, cineva își face ziua de naștere, când colo e un punct de vânzare - țuică de banane, printre altele, parcă ți se face și milă, te vezi pe tine cu masa cu cărți în mijlocul pădurii.

După ce lași satul în urmă apoi da, se schimbă peisajul. Un indicator te îndreaptă spre... Babele. Totul e curat, curat și plătești cei 10 lei, biletul de intrare. Poteca mărginită de o balustradă din lemn te duce spre pintenul pe care se află pietrele vii, denumite așa pentru că și-ar schimba locul. Localnicii au fel de fel de legende în ce privește pietrele astea cu forme ba de ozn-uri, ba de broaște, ba de balenă, delifin, melc. Se spune că aici e o energie bună. Păi oriunde sunt puțini oameni e o energie bună. Oriunde în natură e energie bună dacă e curat și dai de puțini oameni. Când urci tu, mulți coaboară deja și te întrebi când au ajuns dacă tu, la ora 13,30, abia vii. Pe culme ajunsă auzi vocea unei femei vorbind la telefon. Un cuplu așezat pe scaune pliante. Pe culme, privind în zare și femeia povestind la telefon. Oamenii se salută pe aici, pe culme, ca pe munte. Că trag după ei trotineta copilului - copil care trăgea el însuși de ea la dus, că se trag unul pe altul în fotografii. Un copil alunecă în fața delfinului sau balenei, acolo unde mama îl tot îndrumă spre aș-și face împreună un selfie. Lângă ei - pancarta cu Atenție, pericol de prăbușire în gol. Alții mănâncă sandvișurile aduse de acasă, așezați pe un colț de pământ. E însă liniște - glasurile copiilor nu strică liniștea lumii.  

Peisajul e de vis. Tu ești practic pe un pinten presărat cu forme ciudate înfipte-n pământ, răsărind din pământ, tăiate perfect, ca și cum un cuțit le-a feliat. E o plimbare ca într-un muzeu al fantasticului, al unui peisaj de pe o altă planetă. Și în jurul tău ai o natură diversă - pini, mesteceni, pajiști întinse la poale... Normal că te cuprinde liniștea... Observi gândacii vaca domnului, furnicile, firele de iarbă ce-și fac loc prin nisip, bradul falnic, drept, drept, mestecenii ce sprijină trunchiurile unor bătrâni copaci... Da, câteva ore aici te încarcă de viață, energie. Observi că toți cei întâlnți zâmbesc. 

 

Domnul de la bilete se bucură când îi spui că e un loc frumos și, da, curat, curat. Spune că miercuri - 13 aprilie - așteaptă decizia comisiei, speră să intre în Patrimoniul Unesco. În weekendul trecut au avut cam 500-600 vizitatori.

E mult, e puțin? Până una, alta, e bine. Probabil că din banii încasați pe bilete reușesc să păstreze curățenia locului. Te bucură faptul că e curat aici, că turiștii sunt civilizați - deși lipsa unui veceu public face ca pe ici pe colo, pe la margini să dai de câteva șervețele, semn că ar fi fost binevenit un veceu. Dar este unul dintre locurile cele mai curate - ca obiectiv turistic, îți amintești de mizeria de la Tabăra de sculptură Măgura - pe care le-ai văzut în ultima vreme în România.

La întoarcere dai restul pâinii unor capre și iezi dintr-un țarc de 8 metri pătrați și unei cățelușe căreia-i sclipesc ochii de foame. Bătrâna beată s-a refugiat în casă, gunoaiele sunt presarate în toată curtea, un băiat trece pe bicicletă și te salută, ciobănescul blând din parcare aproape că ar moțăi în picioare de nu ar mai fi rost de ceva mâncare de la turiști. Urci în mașină și.... două ore și jumătate mai târziu intri în furnicarul Bucureștiului.  

 Notă - Fotografiile se recomandă a fi privite de la sfârșit spre început!!!! (ha!)

Notă : nici o fotografie, articol sau fragment de articol nu pot fi reproduse fără actordul autoarei.