Moşul are "moacă" de nesimţit

 

Pe 17 aprilie 1916 venea pe lume Magda Isanos. La mulți ani femeii care iubea primăvara!

 

Prefață - februarie 2021

 

Mai întâi a fost o poveste unei case ce nu mai există: din strada Popa Nan nr. 49, București. Viața casei familiei Magdei Isanos – povestită de fiica acesteia, Elisabeta Isanos, în paginile cărții Povești ale Doamnelor din București, de Victoria Dragu Dimitriu, editura Vremea. „O casă bătrânească, întoarsă cu o coastă spre strada de care o despărțea un gard viu, cu fața spre curte, avea la intrarea principală o marchiză și un peron, de la care scara cu balustrade cobora spre aleea care ducea la poartă. Deasupra intrării, avea un fronton. În dreptul ferestrelor era o perdea de brazi foarte înalți. Curtea era plină de vegetație, ronduri de flori, pomi fructiferi, chiar și un rest de livadă, în mijlocul căreia era un dud uriaș. (...) Susținută de grinzi și de bârne de lemn, casa avea un pod cu lucarne și o pivniță mare, care a servit drept adăpost în 1944, când Bucureștiul era agitat de alarme aeriene.”

Familia Isanos a locuit aici peste un sfert de secol în calitate de chiriașă, fetița Elisabeta fiind crescută de bunici după moartea mamei. Casa a pierit sub vremurile tulburi, în 2001. În 2004 apărea prima ediție a cărții sus-menționate unde Elisabeta Isanos își exprima amărăciunea că nici o plăcuță cu numele mamei ei nu se afla aici, să marcheze trecerea-i prin București. Din casă nu mai rămăsese nimic, vorba autoarei cărții – „e un loc care așteaptă.” Ediția a treia oferită de doamna doctor Anca Motaș care, la consultații, îmi spunea și domnia-sa povești din București (cum își însoțea bunicul în vizită la Mihail Sadoveanu, copilul de atunci admirând grădina cu fel de fel de flori într-o ordine „dezordonată”) ajunsese la anul 2008. De aceea, atunci când am ajuns eu acolo, în fața gardului verde, incitată de povestea citită în 2015, am găsit și eu doar porți și garduri înălțate, din fier, ca pentru a acoperi moartea unei case. Printr-o fantă am putut zări doar verdele curții, crescut sălbatic și liber. Dar pe peretele clădirii de al cărei calcan era lipită casa în care a locuit 25 de ani familia poetei – o școală primară devenită particulară –, am zărit o plăcuță. Un gest tardiv de recunoaștere a personalității Magdei Isanos:

 

„Stau lângă o şcoală primară.

Şi-n fiecare zi la amiază văd ieşind copiii...

E ca şi când aş vedea venind spre mine viitorul.”

MAGDA ISANOS (1916 - 1944)

 

Vecină cu această şcoală a fost casa în care a locuit

poeta MAGDA ISANOS în perioada 1941-1944

Muzeul Literaturii Române. 2007

 

Mai apoi a fost povestea poemelor. Povestea casei a rămas undeva în minte, până când, anul trecut, am deschis, întâmplător, un volum pe care-l aveam în casă. Elegant, legat, cartonat, de-un verde al pădurii, cu litere aurii. Versuri. Magda Isanos, Editura de stat pentru literatură și artă, 1955. Până atunci recunosc că nu fusesem curioasă să aflu cum scria cea care vedea venind spre ea viitorul, deși știa că va înflori curând, mirată, printre stele. Primul lucru care m-a impresionat a fost faptul că prefața era semnată de Veronica Porumbacu. Citisem câteva poeme ale acesteia ca urmare a moștenirii cărților lui Didi – Amita Bhose. Două volume purtau dedicații pentru Didi. Ca o coincidență stranie, opera Magdei Isanos și a Veronicăi Porumbacu au avut aceeași soartă ca a casei din strada Popa Nan. Manuscrisele primeia au fost distruse de un bombardament în iunie 1944 , în Iași, ale Veronicăi Porumbacu au pierit împreună cu ea, tot sub dărâmături, dar ale cutremurului din 1977. 

 

M-am întrebat de ce m-am întors așa, obsesiv în 2020 la poeziile Magdei Isanos și de ce m-am decis să le public. Dincolo de frumusețea poemelor mai era ceva, un fir care lega personaje: Magda Isanos fusese căsătorită cu Eusebiu Camilar – traducător al Sakuntalei lui Kalidasa, precum George Coșbuc, în 1964 însă. În 2020 publicasem Sacontala, tradusă de George Coșbuc, iar în prefață inserasem rândurile lui Didi despre cei doi traducători ai capodoperei sanscrite. Veronica Porumbacu tradusese împreună cu Didi 6 poeme ale lui Maitreyi, apărute în Secolul 20, în 1973. Fuseseră, probabil, legate într-o prietenie literară, având în vedere dedicațiile Veronicăi Porumbacu pe cărțile dăruite lui Didi. Didi îi dăruise, la rându-i, o carte în bengali cu poemele lui Maitreyi. Din câte am înțeles de la fiica Veronicăi Porumbacu, și această carte a pierit la cutremur. Țesătura invizibilă pentru ceilalți a destinelor celor patru a fost hotărâtoare pentru mine, alături de sensibilitatea mângâietoare a poemelor Magdei Isanos.

 

Magda Isanos a trăit puțin. 28 de ani (1916-1944), născută sub semnul suferinței – poliomielită –, fiind salvată de către mama sa, medic. Cu o sănătate fragilă, marcată de boală, avea să scrie presimțindu-și moartea timpurie. Ce portret aș putea să-i fac eu, la peste 100 de ani de la naștere, eu, care nu aș face decât să adun laolaltă cuvinte? Cel mai frumos portret este cel realizat de, cred, fiica sa, pe site-ul dedicat familiei www.isanos.ro . Pe scurt, cuvintele mele ar spune așa: s-a născut la Iași, a trăit într-un sat de lângă Chișinău, unde părinții ei erau medici, a urmat dreptul și filozofia, a practicat puțină vreme avocatura, la Iași s-a căsătorit cu Eusebiu Camilar în 1938, acesta fiind concentrat în 1939, un an mai târziu a urmat exodul familiei părinților ei la Iași, apoi la București, unde părinții rămân, un exod pe care Magda Isanos și Eusebiu Camilar l-au reluat în 1944, Magda stingându-se din viață, suferindă, în locuința închiriată a părinților săi din strada Popa Nan nr 49.

Și între acești puțini ani – multă poezie. Cu debut în 1932, cu publicări în reviste, cu un volum de poezii apărut în 1943, îngrijit de Eusebiu Camilar. Peste nici un an Magda Isanos ar fi văzut tipărite și volumul Cântarea munților, drama Focurile și Minunata istorie a lui Nastratin Hogea, traducere din rusă, ultimele două realizate împreună cu Eusebiu Camilar.

Volumul Versuri din 1955 reunește poeme din trei cărți – Poezii (1943), Cântarea munților (1945), Țara luminii (1946). Pentru ediția de față am selectat poemele care mi-au plăcut mie, personal, iertat îmi fie gestul. Am ales ca titlu Poemul femeii care iubea primăvara, spre a se îmbrățișa cu portretul realizat de Adriana Crăciunescu, buna mea prietenă, căreia îi mulțumesc. Nu s-ar fi putut o înstelare mai strălucitoare a imaginii cu versurile, mai ales că nimic nu a fost premeditat. Portretul exista dinainte de a gândi tipărirea cărții. Din Poezii, doar un poem nu se va regăsi aici, mai multe însă din Cântarea munților – un cântec al păcii, Magda Isanos fiind combatantă a războiului. Din Țara Luminii doar 4 au rămas necuprinse. Cititorul să-mi ierte subiectivitatea. 

 

Magda Isanos a trăit puțin, în ani. Te-ai aștepta ca suferința și prezența permanentă a morții să imprime valențe tragice scrisului său. Și totuși, nu. Poezia sa este, așa cum spune Veronica Porumbacu, „un imn al dragostei de viață, în ale cărui pauze muzicale răzbat presimțirile tragice ale morții timpurii. (…) Cu siguranța sfârșitului apropiat, ea a cântat totuși viața! Și-n aceasta stă eroismul fără fanfară al poeziei sale.” În rândurile sale nu găsești melancolie, tristețe, ci seninătatea omului cu dragoste de viață. Copila care a trăit în natură – casa părinților săi aflându-se lângă un parc imens în satul de lângă Chișinău, cu o alee de salcâmi – avea să o transpună în poemele sale, simțindu-se natură însăși, cea cu care avea să se contopească mai târziu. Veronica Porumbacu o numește pe Magda Isanos ca fiind unul dintre cei mai autentici și personali poeți ai naturii în peisajul poeziei noastre moderne. Ea este însă și o creatoare de portrete ale celui iubit și-și încredințează copila creștetului munților, punându-i coroniță. Ea este cea care „iubește pădurile și cerul, râurile și câmpul și mai presus de toate – oamenii” (Veronica Porumbacu). Ea este cea cu „două fețe, fără să fie o personalitate ascunsă, dimpotrivă, ea și le arăta pe rând, apărea în aceste două ipostaze, cea de toate zilele și cea care scria noaptea versuri. Ea scria noaptea. O față a zilei, solară, și o față a nopții, mai tainică, mai ascunsă. Chiar surorile ei spun că, descoperindu-i poeziile, au fost mirate că Magda, pe care ele o cunoșteau ca pe o explozie solară de râs și de glume și de farse, de viață, într-un cuvânt, de viață și de veselie, putea să scrie asemenea versuri, fața nocturnă a ei, profundă. Era, de fapt, viața ei profundă” (Elisabeta Isanos, din interviul acordat Victoriei Dragu-Dimitriu, Povești ale Doamnelor din București, editura Vremea, pag. 278, editura Vremea. 

 

Am înțeles de ce m-am întors, obsesiv, la poemele Magdei Isanos, în plin an pandemic, 2020, un an greu. Pentru că, așa cum afirma Veronica Porumbacu, versurile sale „poartă în unduirea lor prospețimea munților, răsfrâng în milioane de țăndări soarele veșnic, respiră puterea unui suflet mare, îndrăgostit de oameni, și împrăștie răcoarea unui suflet ars de dor. E de ajuns să citești câteva poezii ale Magdei Isanos ca să-i recunoști timbrul între alte o sută. E sunetul pur al cristalului, în care raza se desface în jerba cântătoare a curcubeului, e timbrul unui poet autentic al literaturii noastre.”

 

Magda Isanos este femeia care iubea primăvara. Și dedic această carte prietenei mele Lavinia Amza, profesoară de română, cea care, în plină pandemie, a ales să aline sufletele elevilor ei aflați la capăt de calculatoare, trimițându-le în fiecare zi versuri ale poeților nestudiați la școală, printre care și Magda Isanos. Și-i mulțumesc și prietenei mele Violetei Mihulin, de la tipografia Lumina, pentru grija cu care pune în pagini steluțele Cununilor de stele, și pentru măiestria copertei. Și-i mulțumesc prietenei mele Adriana Crăciunescu, care a prins-o în acuarelă pe Femeia care iubea primăvara.

Și vă mulțumesc și vouă, celor ce împletiți Cununi de stele.