vineri, octombrie 26, 2018

Trei minute de metrou

Fiecare în lumea telefonului lui, suprapusă realității metroului. Doi tineri, un el și o ea, împărțind muzica, fiecare cu câte un fir al căștii în ureche. Lângă ei o doamnă la vreo 60 de ani, cu părul negru, permanent, cu breton, cu buzele roșii, își face selfieuri. Își aranjează un pic părul, își potrivește telefonul și face fotografii cu arătătorul, ținând celelalte degete răsfirate în sus. Depărtează un pic aparatul, așa cum fac miopii când nu descifrează eticheta unui ambalaj, apoi, cu degetul mare și cu arătătorul, păstrând restul degetelor în aceeași poziție, micșorează și mărește fotografia. Nu pare a fi mulțumită de rezultat, căci își mai face niște selfieuri discrete și reia gesturile dinainte. Cei fără telefon o privesc, unii zâmbesc. O altă femeie vorbește la telefon, cu mâna la gură. Într-un colț un bărbat râde. Oamenii sunt aplecați asupra telefoanelor.

În stație, un bărbat așază o frunză a unui buchet de flori pe care-l ține protocolar. O tânără pare a vorbi singură, dar de fapt vorbește la telefon, cu hands free. Un domn în vârstă o privește ciudat. Oamenii sunt aplecați asupra telefoanelor.

Cineva mănâncă un covrig, un tânăr, i se revarsă burta peste curea, mâncatul nu-l incomodează în butonat. Lângă ușă, lângă femeia cu fustă cu fermoar la spate, un tânăr se joacă pe telefon. Din căștile unui alt tânăr se aude muzică.  Oamenii sunt aplecați aupra telefoanelor.

O fetiță de vreo cinci ani, așezată pe același scaun cu o umbră de bunică, se uită la călători. Nu-i susține nimeni privirea pentru că nu o vede nimeni. Oamenii sunt aplecați aupra telefoanelor.

miercuri, octombrie 24, 2018

Dor de Didi - Amita Bhose

Dragă Didi,

Numărăm anii care ne despart, sunt 26. Exact 26 de ani aveați când ați venit în România. Cine ar fi crezut că veți rămâne aici pentru totdeauna, îndrăgostită de Eminescu și de noi?

Noi suntem bine, pe cât se poate. Nu, nu-l iubim pe Eminescu mai mult ca dumneavoastră, deși ar trebui. De fapt nu-l mai iubim deloc, e cadavrul din debara. Ați fi tristă dacă ați mai fi acum printre noi. Căci nu, nu suntem mai buni ca atunci când ne-ați lăsat. Poate că nici nu v-ați mai găsi rostul, cine știe. Sau poate că ați fi reușit să duceți la bun sfârșit ceea ce oamenii vechi cu haine noi v-au șters de pe fața pământului de două ori.
 

Ar fi multe de spus, Didi. Că ne lipsiți, nouă, celor ce v-am cunoscut și cărora ne-ați oferit o cană cu ceai și dragostea dumneavoastră. Că ne e dor de dumneavoastră și că uneori vă certăm, în gând, că ați plecat prea repede.
 

Cred însă că o să vă bucure când o să vă aflați că mulți vă zic Didi - sora mai mare a lui Eminescu. Și că vă aflați în inima lor.
 

În rest, deși ați reușit să traduceți intraductibilul „dor” în limba dumneavoastră și a lui Tagore, el nu poate fi tălmăcit în limbajul tristeții. Căci tare dor ne e de Didi, draga noastră Didi, Amita Bhose.

duminică, octombrie 21, 2018

Balcik sau cum de ajung românii să fie mai numeroși ca bulgarii

       La doar 60 de kilometri de Vama Veche -  mergând pe un drum pustiu cum nu vei mai găsi în România - se află Balcikul Reginei Maria. Căpătat, retrocedat, dar păstrând o vreme  în capela mică a grădinii inima reginei ce ceruse în mod expres ca inima-i să-i fi adusă aici, în locul pe care l-a iubit atât de mult.
        Românii îndrăgesc și ei locul, dovadă că vin din ce în ce mai mulți, întru vizitare și recreere. Pentru noi a fost a doua oară de pus piciorul în stațiunea Balcik - prima oară a fost acum doi ani, parcă. Locul nu are nimic din bâlciul stațiunilor noastre, terasele de pe faleză sunt albe sau din lemn nevopsit, ici colo câte un petec de plajă, diguri vechi și un foișor din lemn alb la capătul unuia, acolo unde vei vedea o mulțime de meduze mari, o invazie de meduze, cu tente mov, galbene, verzi, de parcă ai fi aterizat în mijlocul unoei lumi extraterestre. Toată marea, cât cuprinzi cu privirea, e plină de meduzele ce-și împing pălăriile încoace și încolo, într-o lume numai a lor. Mai spre capăt ajungi la castelul și grădinile Reginei Maria pe care musai trebuie să le vizitezi și revizitezi - nu-i nimic dacă nu ai leva, primesc și lei, ca și chelnerii, de altfel. Acum intrarea este obligatorie și la castel - acum doi ani nu era - așadar, cu 40 de lei vizitezi și grădina și castelul. În hotelul Regina Maria de lângă castel se cazează în majoritate români veniți cu familia, în grup, de unde și gălăgia lor arogantă și de neam prost. Iar și mai la capăt începe un drum pe lângă mare, făcut cu bani europeni, un drum ce ar fi trebuit, probabil, să ajungă la Albena dar care după vreo 6 kilometri se prăbușește în mare ca după un cutremur de pământ. Mărginit de niște stânci mari, albe, drumul la fel de alb e folosit de puținii bicicliști și de pescarii care par a pescui mai mult din hobby decât din necesitate.
        Grădina-și are farmecul ei și toamna, deși au fost scoși cactușii pe care dorește atât de mult să-i vadă o doamnă ce întreabă pe toată lumea în ce direcție să o ia pentru a-i găsi. Va fi poate dezamăgită când va vedea mormanele de pământ și pancarta prin care direcțiunea își cere scuze pentru disconfortul creat. Nici florile verii nu mai sunt toate, trandafirii se străduiesc să-ți țină capul sus, ca o bătrână dintr-o familie boierească scăpătată. De ignori greșelile gramaticale din traducerea românească de pe panourile caselor grădinii îți poți face o idee a măreției de oninioară a locului, dar nici prezentul nu e de ignorat, căci scările pietruite te duc spre cascada cu podul suspinelor, unde-ți poți pune o dorință care se și poate împlini de treci podul cu ochii închiși. Sau spre înaltul dealului, unde ești parcă la același nivel cu minaretul simbolic al castelului. De aici și de oriunde în grădina minunată marea toată e a ta. Nu e de mirare că Regina Maria iubea locul acesta.
       În castelul alb zărești umbra reginei, strecurându-se pe scări, reflectată în oglinda cea mare. te vei pierde iarăși pe alei, spre capela cea mică și pe lângă tine va trece alaiul nupțial în frunte cu mireasa și mirele, ținându-se de mână.
       Te plimbi în linște pe faleză, mănânci la o terasă, chelnerii înțeleg românește, pui apă câinelui bătrân, negru și năpârlit de lângă terasă, acesta se repede la apă și hăpăie însetat, apoi urci pe bicicletă și bați faleza, marea te însoțește, dealurile și-au îmbrăcat culori de toamnă, e liniște și e bine.
        E păcat doar că nu se întâmplă în România.






























Scrisoarea 1

Dragă Liviu Dragnea, (scuzați adresarea, însă așa se obișnuiește într-o scrisoare) Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră ș...