marți, februarie 27, 2018

Romanian Beauty

Un urs de aur și multe huiduieli. Că filmul pervertește suflete, că e o rușine, că juriul e confiscat moral etc, niște idei de nici nu mi-ar fi trecut prin minte. O încrâncenare personală aproape. Admiratorii filmului să se masturbeze împreună cu părinții lor, niște îndemnuri atât de bolnave încât te întrebi ce e în mintea acestor oameni de nu reușesc să accepte că e un film doar. Un film și atât. Că nu va fi la toate intersecțiile, în orice garnitură de metrou, nu va rula în școli, că va fi alegerea fiecăruia de a-l vedea ori nu.
120 de bătăi pe minut, Soldații. Poveste din Ferentari...Cu crucea pe piept, să-i ardem pe rug pe homosexuali. Pe vrăjitoare.

Când eu eram pe la vreo 20 de ani, studentă fiind, se spunea despre un profesor că e homosexual. Era singur, necăsătorit, avea trăsături un pic efeminate și în prima bancă stătea mereu câte un tânăr student, admirator al acestuia. Plecau împreună de la facultate și după o vreme tânărul dispărea din prima bancă, dispărea mâncând pământul, ceea ce ne făcea pe noi să credem că domnul profesor făcuse un gest bine înțeles. Curtea dura câteva luni, să nu se creadă că era de pe o zi pe alta. Poate că nici nu făcea vreun gest, noi nu aveam de unde ști, doar ne imaginam scenarii. Domnul profesor avea o cultură impresionantă și era prieten cu Didi - Amita Bhose - și mărturisesc cu mâna pe inimă că deși veneam din mijlocul pădurii nu l-am privit pe domnul profesor vreodată cu reținere, dispreț sau mai știu eu ce sentimente negative și nu văd de ce aș fi făcut-o. Era în 1984-1985. Cursul lui a fost unul dintre cele mai bune din toată facultatea.

Când a venit Revoluția, tarabele s-au umplut cu reviste porno, în așa fel încât de te duceai la metrou cu copilul de mână acesta avea privirea țintuită, la nivelul lui, direct în pozițiile celor doi de pe coperta...

Au apărut paradele gay și travestiți colorați ieșeau în prim plan, în cadrele televizoarelor, deși nu ei erau reprezentanții mișcării care dorea doar să fie acceptată.

Între timp oamenii au mai citit, s-au mai informat cum e cu homosexualitatea, au descoperit că printre prieteni se află persoane de altă orientare sexuală, și-au făcut prieteni de altă orientare sexuală și au constatat că nu sunt deosebiți de ei de nici un fel. Au poate o sensibilitate artistică mai pronunțată decât a heterosexualilor și câteodată o umbră de tristețe le trece pe chip, când sunt priviți ciudat.

Personal, mie mi-a mărturisit un tânăr că e gay. Nu bănuiam măcar, iar faptul că mi-a mărturisit înseamnă încredere. Și faptul că nu-l condamn. Ura mea se manifestă în alte direcții - a politicienilor corupți și hoți, a violatorilor, a criminalilor, a lipsei de educație, a bădărăniei, a scuipatului pe stradă, a înjurăturilor gratuite și negratuite. Am atâtea motive să-mi manifest ura sau nemulțumirea încât mi s-ar părea absurd să mă înverșunez împotriva unor oameni care nu mi-au făcut nimic, nu mă deranjează cu nimic și nici nu deranjează pe nimeni cu nimic.

Am câțiva prieteni gay. Tineri. Sunt oameni minunați.

Am o cunoștință foarte înverșunată. Atâta venin a aruncat în filmul care a câștigat Ursul de aur, Sodoma și Gomora, încât m-am uitat mai atent la profilul ei de  facebook. E singur în toate fotografiile, celelalte fotografii fiind icoane. Brusc m-a dus gândul la American Beauty. Și mi s-a făcut milă de acel tânăr.

Mama are doi câini și unul dintre ei e homosexual. Ne iubește și-l iubim.

Asta cred eu că e cu ursul de aur. Romanian Beauty.

luni, februarie 26, 2018

O palmă

Nu există iubire în violență, de orice fel ar fi ea. 
Prin anii 1950, tatăl vitreg al mamei mele, beat fiind, juca toată noaptea cărți cu mama, o obliga de fapt să joace cărți cu el. Avea vreo șase ani, mama. Bunica mea și fratele mamei mele dormeau in cotețul porcului, pentru că acolo îi gonise el după ce-i bătuse. Mama îl privise în ochi si-i spusese:
- Dacă dai în mine o să iau cuțitul și când dormi o să să te tai, ca pe porci o să te tai, ai înțeles?
Mama avea șase ani. Niciodată nu a primit o palmă de la tatăl ei vitreg.

Când s-a măritat și ne avea deja pe noi, pe mine și pe fratele meu, tata, odată, a ridicat mâna să o lovească. Mama i-a prins mâna și i-a zis:
- O dată dacă mai ridici mâna asupra mea să știi că o iau pe linia ferată până acasă, în Ardeal. Cu zece copii după mine și plec!
- Te cred în stare! i-a raspuns tata.
Nu a mai ridicat mâna niciodată asupra ei.

La fratele tatălui meu fiind, la țară, mama a surprins a nu știu câta bătaie a mătușii mele. Unchiul meu era foarte violent, sărmana mea mătusă probabil că a murit de la atâtea spaime și bătăi, cine să mai știe. Când se repezea unchi-miu să dea în mătușa mea mama s-a pus între ei și l-a îmbrâncit pe cumnată-său pe trepte (aveau prispă), zicându-i:
- Dar mai du-te dracului de nebun!
Ăsta a fost așa de uimit că nici nu a apucat să se dezmeticească. Nu a mai vorbit cu mama mulți ani.
- Auzi, în casa mea să dea în mine!

Pe mama mea o știți. Are 74 de ani și de la 16 ani e orfană. În dreptul tatălui ei, în certificat, e o linie. E copil din flori, tatăl ei fiind administratorul regelui Mihai de la Săvârșin, Octavian Cioflec.

Ce vă spun eu acum nu sunt povești. Sunt parte din viața mamei mele și parte din viața mea. Poate că dacă ar fi înghițit acea primă palmă de la tata, sau de la tatăl ei vitreg, poate că ne-ar fi venit și nouă rîndul, copiilor ei. Poate da, poate nu. Poate nu vom ști niciodată cum ar fi fost viața noastră de la acea primă palmă pe care ar fi acceptat-o. Însă știu cum este de la acea palmă pe care a respins-o cu orice preț.

Nu dau nici lecții, nici nu condamn, nici nu nimic. Dar dacă o fetiță, o orfană poate întoarce spatele unei palme deși nu o așteaptă nimeni și nimic atunci voi, femei din toată lumea, e clar că o puteți face și voi.

luni, februarie 19, 2018

Hai să ne trăim viața de parcă am avea mai puțin înainte decât înapoi

Când eram mică voiam să mă fac doctoriță, asta până am ajuns la școală și am considerat că a fi învățătoare e tot ce-mi doresc. Apoi am mai crescut și tot uitându-mă la filme mi-am zis că o să ajung actriță. Pare că sunt profesiile cele mai visate de generația mea. Sau poate mă înșel, nu știu. Cert e că în clasa a opta am luat-o spre liceul pedagogic la care nu am intrat și am eșuat la un profil de mate-fizică, și asta cu intervențiile tatălui meu, altfel rămâneam pe afară. Bineînțeles că am îmbrăcat un halat albastru și am făcut piese la strung, la ora de tehnologie, nu mai știu nici eu cum, dar cred că nu am fost prea marcată de situație, ba din contră, am impresia că ne amuzam copios. Bineînțeles că am făcut practică și la fabrica de conserve și am lipit la etichete pentru tot restul vieții. Și acolo ne-am amuzat, căci lipind noi etichete pentru fasole și mazăre am inversat etichetele și ne și imaginam fața uimită a rusului care ar fi cumpărat conserva de mazăre și ar fi găsit fasole. Da, conservele plecau spre URSS. Cumva părea un sabotaj, noroc că nu ne-a văzut nimeni deși cred că a știut toată lumea. Am făcut și ore de matematică și de fizică de mi-au ieșit pe nas, bine, improspiu spus „am făcut”, căci dirigintele, de matematică fiind, tot scria pe tablă formule, eu tot scriam la română și în toți acești ani a funcționat foarte bine schimbul caietelor - tu-mi dai mie la mate, eu îți dau ție la română. Prin clasa a XI-a habar nu aveam încotro să mă îndrept, nu aveam nici o înclinare, în afară de visare. Pădureancă fiind mi-am zis eu că geografia mi s-a potrivi, hai să fac meditație însă și la franceză, că era a doua specializare. Așa că am rugat-o pe profesoara de franceză să mă mediteze, pe doamna Marioara Sima. După o lună timp în care mai mult m-am plimbat până la dânsa acasă decât am pus mâna pe carte, dânsa m-a scuturat bine, zicându-mi astfel:
- Dacă ai de gând să înveți, bine, dacă nu, te rog să nu-mi mai pierzi timpul.
M-am rușinat așa de tare că nu numai că nu i l-am mai pierdut însă am luat chiar 9,16 la examen, nu am intrat însă pentru că geografia era în limba română, astfel încât la sugestia doamnei Sima anul următor am dat examen la franceză-română unde am intrat abia după încă un an - reamintesc celor ce au uitat că erau 18 locuri doar la franceză și se intra prin examen. Așa de bine nu i-am pierdut timpul că profesorii universitari mă întrebau cu cine m-am pegătit așa de bine și făceau ochii mari când le spuneam că profesoara mea predă la un liceu economic.
Până am intrat eu la facultate am mai și lucrat câte șase luni pe an, împăcându-l cumva pe tata care dorea să rămân contabilă, deși eu nu am prins prea bine nici cum funcționa acea mașinărie de calculat. Contabilii de acolo și-au făcut vile după revoluție, mai pe malul lacului, așa, nu zic că-mi pare rău că nu am, dar zic și eu ce au ei.
Cealaltă jumătate de an a aparținut mamei mele care încerca să-l convingă pe tata să mă lase la facultate, mi-aduc aminte că discuțiile erau destul de aprinse pe această temă și noroc că și doamna Sima s-a aliat mamei iar la un moment dat s-a încheiat discuția pentru că am intrat la facultate.
În primul an de facultate  un profesor ne-a întrebat ce vrem să ne facem, eu am zis „scriitor sau critic literar”, colegii au râs iar eu m-am simțit tare prost, abia peste ani mi-am dat seama că nu râdeau de mine ci de situație - păi de la facultatea aia nu ieșeai decât profesor la Cucuieții din Deal, auzi la ea, scriitoare!
7 luni am fost profesoară, apoi din întâmplare, căci toate lucrurile sunt dintr-o întâmplare, am intrat în presă. Un fel de pseudoscriitoare.  Ani și ani. Mi-a plăcut, am scris cu bucurie și cred eu, și cu ceva talent. Când mi s-au închis multe uși în nas, în 2008 - adică s-au închis revistele la care colaboram - , am înțeles în sfârșit că drumul meu trebuie să o ia în altă direcție și mi-am făcut editura Cununi de stele unde grație lui Didi - Amita Bhose - profesoara mea de bengali, sanscrită și civilizație indiană mi-am împlinit visul de a deveni scriitoare. Căci făcând o editură pentru a-i publica opera mi-am publicat și eu opera. Dacă aș vrea să fac altceva? Cu mâna pe inimă, nu. Mai ales acum când, privind înainte pare mai puțin decât de privesc înapoi.



joi, februarie 15, 2018

Să ne purtăm frumos, că nu mai pupăm


- Bună ziua, bună ziua, pentru ITP, da, cum să nu, miercuri.
Dar marti sună o domnișoară de la service, știți, nu avem încă actele gata pentru ITP, se poate joi la ora 15? Se poate, de ce să nu se poată și azi la 14,20 parchez mașina în fața service-ului.
- Bună ziua, vă putem ajuta cu ceva?
- Bună ziua, da, cu ITP-ul.
Păi nu v-a sunat nimeni, păi nu m-a sunat nimeni, știți, nu avem gata actele nici azi, mâine. Știți, eu am venit la ITP și asta o să fac, că doar nu o să mă plimb cu mașina prin oraș. Păi știți, noi colaborăm cu un service si să vă dau datele să le introduceți în GPS? Păi știți, eu nu introduc nimic în GPS că nu am GPS și nici nu mă duc pt că eu am venit la dvs. Ne scuzați, nu e vina noastră, nici a mea, știți, colegul nostru stă de joi la RAR pt că ne-a greșit actele și nu putem să zicem nimic pentru că știți, nu ne mai acreditează. Așa că un coleg o să ia mașina și o să o ducă la service-ul cu care colaborăm, luați loc, într-o oră e gata. O cafea, un ceai? Nu, mulțumesc, într-o oră a fost gata, aveți aici actele, cheia, costă 100,01 lei, mulțumesc, ne vedem la anul pe 15 februarie că mașina are 12 ani.

Ce vreau să vă spun e că eu, deși am zâmbit, nu m-am purtat frumos că nu am avut de ce și mi-am făcut ITP-ul. Și cu mine încă vreo trei, și ei neanunțați la telefon că service-ul nu are actele gata.

miercuri, februarie 07, 2018

Amita Bhose, un ungher de afecțiune

Vă așteptăm vineri, 9 februarie, ora 18, la Muzeul Național al Literaturii Române, să aducem ofrandă celei ce a iubit cultura română mai mult decât, poate, mulți români - Didi, Amita Bhose.


Participă foști studenți ai Amitei Bhose, prieteni, colaboratori, admiratori. La finalul evocării va avea loc o reprezentaţie de dans clasic indian oferită de Centrul de Artă Euterpe, coregrafia fiind semnată Carmen Coţovanu Pesantez.


Toți cei ce o aveți în suflet sunteți așteptați cu drag.

Lansare Eminescu în limba bengali, limba lui Tagore

                                        Editura Cununi de stele și Muzeul Naț...