luni, februarie 19, 2018

Hai să ne trăim viața de parcă am avea mai puțin înainte decât înapoi

Când eram mică voiam să mă fac doctoriță, asta până am ajuns la școală și am considerat că a fi învățătoare e tot ce-mi doresc. Apoi am mai crescut și tot uitându-mă la filme mi-am zis că o să ajung actriță. Pare că sunt profesiile cele mai visate de generația mea. Sau poate mă înșel, nu știu. Cert e că în clasa a opta am luat-o spre liceul pedagogic la care nu am intrat și am eșuat la un profil de mate-fizică, și asta cu intervențiile tatălui meu, altfel rămâneam pe afară. Bineînțeles că am îmbrăcat un halat albastru și am făcut piese la strung, la ora de tehnologie, nu mai știu nici eu cum, dar cred că nu am fost prea marcată de situație, ba din contră, am impresia că ne amuzam copios. Bineînțeles că am făcut practică și la fabrica de conserve și am lipit la etichete pentru tot restul vieții. Și acolo ne-am amuzat, căci lipind noi etichete pentru fasole și mazăre am inversat etichetele și ne și imaginam fața uimită a rusului care ar fi cumpărat conserva de mazăre și ar fi găsit fasole. Da, conservele plecau spre URSS. Cumva părea un sabotaj, noroc că nu ne-a văzut nimeni deși cred că a știut toată lumea. Am făcut și ore de matematică și de fizică de mi-au ieșit pe nas, bine, improspiu spus „am făcut”, căci dirigintele, de matematică fiind, tot scria pe tablă formule, eu tot scriam la română și în toți acești ani a funcționat foarte bine schimbul caietelor - tu-mi dai mie la mate, eu îți dau ție la română. Prin clasa a XI-a habar nu aveam încotro să mă îndrept, nu aveam nici o înclinare, în afară de visare. Pădureancă fiind mi-am zis eu că geografia mi s-a potrivi, hai să fac meditație însă și la franceză, că era a doua specializare. Așa că am rugat-o pe profesoara de franceză să mă mediteze, pe doamna Marioara Sima. După o lună timp în care mai mult m-am plimbat până la dânsa acasă decât am pus mâna pe carte, dânsa m-a scuturat bine, zicându-mi astfel:
- Dacă ai de gând să înveți, bine, dacă nu, te rog să nu-mi mai pierzi timpul.
M-am rușinat așa de tare că nu numai că nu i l-am mai pierdut însă am luat chiar 9,16 la examen, nu am intrat însă pentru că geografia era în limba română, astfel încât la sugestia doamnei Sima anul următor am dat examen la franceză-română unde am intrat abia după încă un an - reamintesc celor ce au uitat că erau 18 locuri doar la franceză și se intra prin examen. Așa de bine nu i-am pierdut timpul că profesorii universitari mă întrebau cu cine m-am pegătit așa de bine și făceau ochii mari când le spuneam că profesoara mea predă la un liceu economic.
Până am intrat eu la facultate am mai și lucrat câte șase luni pe an, împăcându-l cumva pe tata care dorea să rămân contabilă, deși eu nu am prins prea bine nici cum funcționa acea mașinărie de calculat. Contabilii de acolo și-au făcut vile după revoluție, mai pe malul lacului, așa, nu zic că-mi pare rău că nu am, dar zic și eu ce au ei.
Cealaltă jumătate de an a aparținut mamei mele care încerca să-l convingă pe tata să mă lase la facultate, mi-aduc aminte că discuțiile erau destul de aprinse pe această temă și noroc că și doamna Sima s-a aliat mamei iar la un moment dat s-a încheiat discuția pentru că am intrat la facultate.
În primul an de facultate  un profesor ne-a întrebat ce vrem să ne facem, eu am zis „scriitor sau critic literar”, colegii au râs iar eu m-am simțit tare prost, abia peste ani mi-am dat seama că nu râdeau de mine ci de situație - păi de la facultatea aia nu ieșeai decât profesor la Cucuieții din Deal, auzi la ea, scriitoare!
7 luni am fost profesoară, apoi din întâmplare, căci toate lucrurile sunt dintr-o întâmplare, am intrat în presă. Un fel de pseudoscriitoare.  Ani și ani. Mi-a plăcut, am scris cu bucurie și cred eu, și cu ceva talent. Când mi s-au închis multe uși în nas, în 2008 - adică s-au închis revistele la care colaboram - , am înțeles în sfârșit că drumul meu trebuie să o ia în altă direcție și mi-am făcut editura Cununi de stele unde grație lui Didi - Amita Bhose - profesoara mea de bengali, sanscrită și civilizație indiană mi-am împlinit visul de a deveni scriitoare. Căci făcând o editură pentru a-i publica opera mi-am publicat și eu opera. Dacă aș vrea să fac altceva? Cu mâna pe inimă, nu. Mai ales acum când, privind înainte pare mai puțin decât de privesc înapoi.



Niciun comentariu:

Dragă Eugen Teodorovici,

(scuzați adresarea, însă așa se obișnuiește într-o scrisoare) Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră și ai dumneavoastră. ...