joi, noiembrie 08, 2018

Scrisoarea 1

Dragă Liviu Dragnea,
(scuzați adresarea, însă așa se obișnuiește într-o scrisoare)

Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră și ai dumneavoastră. Noi suntem bine, pe cât se poate. Pe aici, cu pregătirile de iarnă. Știți, nu prea mai avem lemne, de când ne-au tăiat pădurile. Dar vom pune o haină peste noi, că suntem obișnuiți de-o viață. Ne-am încălzi cu un reșou dar nu mai avem pe aici, pe o rază de 100 de kilometri, și din câte înțelegem, nici pe o rază mai mare, vreo uzină de unde să luăm o rezistență. Nu-i nimic, că și așa nu mai avem bani să ne plătim lumina. Vedem că se construiește o casă mare a Domnului, am înțeles că până acum au intrat în ea cam 110 milioane de euro. Cică împreună cu referendumul ăla pentru familia tradițională - apropo, domnul Dragnea, ce vă mai face familia? Soția? A, nu mai sunteți căsătorit, aveți o prietenă? Să vă trăiască! - ar ajunge cam la 1% din PIB-ul pe 2017. Nu știu ce e ăla PIB dar pare că nu prea dă bine, căci PIB-ul educației a fost pe 2017 cam 5%, vă las pe dumneavoastră să faceți niște socoteli, că vă pricepeți tare bine dar vă rog eu să nu vă supărați și să mă trimiteți la dracu așa cum ați făcut atunci cu fata aceea, ce v-a cășunat pe ea, mânca și ea o pâine, putea fi copilul dumneavoastră, ce zic eu, soția dvs.
Știți de ce vă scriu? Am înțeles că ați venit cu o valiză cu gogoși la parlament și ați împărțit gogoșile pe acolo. Eu vă scriu ca să vă rog să nu le mai risipiți pe ăia cu burțile mari, nici nu le mănâncă, pentru că de atâtea gogoși câte au făcut li s-a aplecat, eu mă mir că nu vi s-a aplecat și dvs! Dați o fugă sau trimiteți pe cineva cu ele aici, la noi în sat, că noi abia le așteptăm! Acu, dacă vreți să le țineți pentru dvs și familia dvs noi vă înțelegem și nu ne supărăm, trebuie să puneți și dvs ceva deoparte pentru zile negre. Că dacă nu dvs atunci cine?


Acu mă scuzați, v-aș mai scrie, dar că aud că strigă unu pe uliță cu varză, mă duc să iau și eu un sac, să o pună femeia mea la murat.


Vă doresc sănătate multă și vă rog eu să nu vă mai enervați că nu merită, zău, o viață are omul.

Semnează un cetățean care vă iubește și vă respectă

vineri, noiembrie 02, 2018

#Colectiv

Soarele bătea în flăcările lumânărilor, amestecându-și razele în lacrimile celor ce trecuseră pe acolo.

Când am ajuns eu la Colectiv, acum o oră, câțiva oameni își trăgeau nasul, abia stăpânindu-și lacrimile, îngenuncheau apoi, aprindeau o lumânare și rămâneau cu privirea ațintită în marea de lumânări. Rămâneau așa, cu gândurile lor, cu furia lor, cu tristețea lor. Își făceau o cruce și când plecau aveau parcă ani în plus. Și ochii în lacrimi.

Lângă mine, un bunic și un nepot de vreo 12 ani, aprindeau lumânări.
- Să o odihnească în pace, a spus bătrânul, semn că aveau pe cineva cunoscut acolo.
Băiatul a zis și el, privind lumânarea aprinsă de bunicul său:
- Îți dai seama că i-au sunat părinții în disperare?


Mintea lui de copil reținuse grozăvia asta - să te sune părinții în disperare. Oare cum e să vezi și să auzi 20 de telefoane sunând în întunericul ars - Mama? Tata? Nu cred că poate avea cineva cuvinte.


Când am plecat eu de la Colectiv, acum o oră, pe strada Oițelor m-am întâlnit cu o adolescentă îmbrăcată în iepuraș. Da, e Halloween. Din curtea școlii de pe strada asta a mai ieșit o vrăjitoare, râzând și îndesându-și pălăria ascuțită. Da, e Halloween. Pe drum am întâlnit femei cu cărucioare cu copii, cu cărucioare de piață. Alți bicicliști au trecut pe lângă mine, cu cască sau fără cască. La Unirea, fântânile își aruncau în sus o apă limpede așa cum nu am văzut niciodată. Am întors capul. Înainte de a întoarce privirea, am observat că de unde eram eu nu se vedea catedrala neamului. Ce bine! Oamenii coborau la metrou, butonau telefoanele, mâncau covrigi.

Aproape de casă m-am întâlnit cu o mamă și un copil costumați de Halloween: ea era Frida, copilul era în costum negru, schelet. Semăna atât de bine Fridei că i-am zâmbit. Dar cred că zâmbetul meu era atât de trist și de strâmb că femeia m-a privit o clipă și apoi a întors privirea.

Știți, brățara asta Colectiv este a fiicei mele. Una dintre multele brățări de la concerte. Dacă am păstrat-o - de regulă i le aruncam - înseamnă că ea a fost cu câteva zile înainte în Colectiv. Am păstrat-o tocmai pentru a-mi aminti, deși mai rar decât aș trebui, cât de norocoși am fost și că viața este așa o loterie încât nimeni nu poate spune că e în siguranță. Acolo putea fi ea, în altă parte putem fi noi. În fiecare clipă se poate întâmpla ceva cu noi nu din vina noastră. Și nefiind din vina noastră nu avem voie să fim indiferenți. Putem fi triști, furioși, putem sparge geamurile parlamentului, putem urla, putem plânge, ne putem ruga. Dar nu avem voie să fim indiferenți și să spunem „mulțumesc mult” așa cum a spus cretina de premieră. Oamenii aceia nu ne reprezintă. Oamenii aceia nu sunt oameni. Și au trecut trei ani și e mai rău ca acum trei ani.

Poate că ar fi bine să ne punem brățări Colectiv, ca să nu uităm. Dacă altfel nu se poate.

Scrisoarea 1

Dragă Liviu Dragnea, (scuzați adresarea, însă așa se obișnuiește într-o scrisoare) Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră ș...