miercuri, noiembrie 28, 2018

Dragă Eugen Teodorovici,


(scuzați adresarea, însă așa se obișnuiește într-o scrisoare)

Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră și ai dumneavoastră. Noi suntem bine, pe cât se poate. Pe aici, cu iarna. Tocmai ne făceam bagajele, că bărbată-miu a obținut o slujbă în Germania. Nu pot să spun ce slujbă, că mi-e rușine și ne știe lumea. Trei facultăți, două doctorate pe bune, e supracalificat aici, dincolo merge ca necalificat dar cu banii câștigați ne putem plăti rata la casă și studiile celor trei copii. Dragă domnule Teodorovici, vă scriu acum pe bune, fără patimă, chiar dacă arătați cam macho și e posibil să influențați cu freza dumneavoastră pe domnișoarele care se uită la tv. Eu am cam trecut de vârsta asta a amețirii printr-un zâmbet și dau dreptate vorbelor bătrânești - Înalt ca bradul, prost ca gardul. 

Vă scriu ca să vă mulțumesc pe bune. Chiar v-ați gândit bine. Păi în 5 ani înveți limba țării respective, te obișnuiești cu vecinii, cu atmosfera, cu binele, viața ta intră pe un făgaș al obișnuinței, asta e rău, că te plafonezi, te apucă deprimarea. Ce poate fi mai motivant într-o viață ca aventura? Oricum ești într-o aventură, un nomad prin lume, ce poate fi mai excitant ca o nouă viață într-o nouă țară o dată la 5 ani? Altă limbă, alți vecini, alte provocări...Alte chirii, alte bagaje, alte școli pentru copiii tăi. Într-o viață de om poți învăța germana, franceza, engleza, croata, sârba, albaneza - a, Albania nu e în UE? Păi la cum am văzut-o eu în vara asta eram sigură că e în UE, că are autostrăzi, turism... Și să zicem că muncești 30 de ani în afara țării. Asta înseamnă 6 limbi străine învățate, 6 case, 6 servicii cel puțin. Aventură! Îi și plâng pe ăștia care se duc în străinătate la muncă și proștii de ei își iau cetățenia țării respective, își cumpără o casă, sunt asigurați medical și ca pensie. Niște proști. Au nevoie de o lege ca asta pe care vreți dvs s-o dați, cu permisul de muncă, pentru că trece viața pe lângă ei. Foarte bine ați zis: "Nu mai ai voie, după primul permis, să-ți reînnoiești dreptul de muncă, ca să fii obligat să migrezi în Europa. Așa, dacă ajunge în Germania și tot primește drept de muncă, deci nu o să se întoarcă în veci în Croația, România de unde a plecat. Maxim 5 ani și, la revedere, să te duci în altă țară să îți cauți loc de muncă”.


Auziți, dar aș vrea să vă întreb, totuși, luați ceva pastile? Acum mă scuzați, la revedere, că am niște bagaje de făcut.

Semnează o doamnă insensibilă la farmecele frezei dvs.

luni, noiembrie 26, 2018

Dragă Sfinția Ta

(să mă iertați, dar așa se adresează într-o scrisoare)


Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră și ai dumneavoastră. Noi suntem bine, pe cât se poate. Ne pregătim de iarnă. De fapt nu ne mai pregătim, una, pentru că nu avem cu ce, a doua, că nu ne mai trebuie, de-asta vă și scriu, să vă mulțumesc, că nu ne mai trebuie nimic. După ziua luminată de ieri am luat și noi lumină și căldură pentru toată iarna, pentru toată viața, ce vorbesc eu aici. Vă scriu să vă spun că suntem tare mândri că am putut contribui și noi cu tot ce am avut pentru a se pune o cărămidă la catedrala neamului. Cum? Nu suntem și noi trecuți acolo, lângă Becali? Da, desigur, înțelegem, nu ne putem compara. Nu, oi am avut și noi, dar le-am mâncat și lâna am ars-o-n sobă. Mână lungă n-am avut, dumneavoastră știți mai bine ce înseamnă. Nu, nu regretăm, că noi am crescut cu frică de Dumnezeu. Dumnezeu, haideți că-l știți din poze, aveți dreptate, se arată numai celor ce au credință. Dumneavoastră aveți o haină aurită și pereți auriți, am înțeles totuși că aurul nu e un bun conductor, de-asta zic că nu cred că vă aude Dumnezeu. Eu cred că nici nu vrea să vă vadă, dacă mă întrebați pe mine. Și mai cred și că stă cu spatele la sfinția ta și sfințiile voastre. Pentru că-i e rușine cu voi. E posibil să și țină poarta închisă când oți veni voi, chiar dacă vă ascundeți în buncăr, să vă întâlniți cât mai târziu cu Sfântul Petru. (Sfinția ta, iartă-mă, cred că ăsta care a scris astea e un alt eu, subconștientul, dar stați liniștit că-l aranjez eu).

Știți de ce vă scriu? Pentru că-mi pare tare rău că nu ați fost înțeles și vi s-a dat peste mână când ați spus că e neîncăpătoare catedrala, pentru că populația e numeroasă. Eu am înțeles ce ați vrut să spuneți și vă susțin. Și de faceți o petiție eu mi-o pun pe piept și merg cu ea la semnat. În petiție să scrie că vrem ca toată țara să fie o catedrală, să se facă așa, pe granițele țării o catedrală și atunci să mai văd eu pe ăla care zice că nu are drum, școală sau spital. Țara=catedrală și până și ultimul invidios o să se dea pe brazdă. Invidios e un cuvânt nou, l-am auzit de la o altă sfinție, dar să știți că eu nu sunt invidios, nu voiam să mă dau cu merțanele alea de la catedrală, am rău de mașină, de mașină scumpă, zic, eu sunt obișnuit cu rata. Da, am și rate, dar ziceam de autobuzul-rată. Totuși un pic de invidie parcă m-ar pișca pe limbă, că aș vrea și eu să fiu ca sfinția ta, să vând vin fără bon. Și să nu mai plătească nici patronul meu - frate-miu - impozit pe salariu și să-i rămână lui, că are necazuri cu nevasta, i-au dat-o acasă că nu mai e loc în spital. Și că mi-am adus aminte parcă nici pe casă și teren nu aș vrea să plătesc impozit, așa, ca sfinția ta.
Stai, nu arunca cu crucea după mine, crucea mă-tii, că a fost scumpă și tot noi o plătim, sfinția ta.
Sfinția ta, voiam să-ți scriu mai mult dar s-a înserat și nu mai am decât o lumânare și o țin de bună, da, e cumpărată de la biserică, eu respect biserica și nu vin cu lumânări luate de la supermarket, respect afișul că mi-e teamă de afurisenie. Închei așadar aici și vreau doar să vă mai întreb cam cât a costat patrafirul ăla din aur de pe sfinția ta, că tare frumos era. Nu vreau să-mi iau, dar să știu cam câte generații mai muncim pentru sfinția ta. A, toate?

Semnează un cetățean orbit de patrafir

joi, noiembrie 08, 2018

Scrisoarea 1

Dragă Liviu Dragnea,
(scuzați adresarea, însă așa se obișnuiește într-o scrisoare)

Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră și ai dumneavoastră. Noi suntem bine, pe cât se poate. Pe aici, cu pregătirile de iarnă. Știți, nu prea mai avem lemne, de când ne-au tăiat pădurile. Dar vom pune o haină peste noi, că suntem obișnuiți de-o viață. Ne-am încălzi cu un reșou dar nu mai avem pe aici, pe o rază de 100 de kilometri, și din câte înțelegem, nici pe o rază mai mare, vreo uzină de unde să luăm o rezistență. Nu-i nimic, că și așa nu mai avem bani să ne plătim lumina. Vedem că se construiește o casă mare a Domnului, am înțeles că până acum au intrat în ea cam 110 milioane de euro. Cică împreună cu referendumul ăla pentru familia tradițională - apropo, domnul Dragnea, ce vă mai face familia? Soția? A, nu mai sunteți căsătorit, aveți o prietenă? Să vă trăiască! - ar ajunge cam la 1% din PIB-ul pe 2017. Nu știu ce e ăla PIB dar pare că nu prea dă bine, căci PIB-ul educației a fost pe 2017 cam 5%, vă las pe dumneavoastră să faceți niște socoteli, că vă pricepeți tare bine dar vă rog eu să nu vă supărați și să mă trimiteți la dracu așa cum ați făcut atunci cu fata aceea, ce v-a cășunat pe ea, mânca și ea o pâine, putea fi copilul dumneavoastră, ce zic eu, soția dvs.
Știți de ce vă scriu? Am înțeles că ați venit cu o valiză cu gogoși la parlament și ați împărțit gogoșile pe acolo. Eu vă scriu ca să vă rog să nu le mai risipiți pe ăia cu burțile mari, nici nu le mănâncă, pentru că de atâtea gogoși câte au făcut li s-a aplecat, eu mă mir că nu vi s-a aplecat și dvs! Dați o fugă sau trimiteți pe cineva cu ele aici, la noi în sat, că noi abia le așteptăm! Acu, dacă vreți să le țineți pentru dvs și familia dvs noi vă înțelegem și nu ne supărăm, trebuie să puneți și dvs ceva deoparte pentru zile negre. Că dacă nu dvs atunci cine?


Acu mă scuzați, v-aș mai scrie, dar că aud că strigă unu pe uliță cu varză, mă duc să iau și eu un sac, să o pună femeia mea la murat.


Vă doresc sănătate multă și vă rog eu să nu vă mai enervați că nu merită, zău, o viață are omul.

Semnează un cetățean care vă iubește și vă respectă

vineri, noiembrie 02, 2018

#Colectiv

Soarele bătea în flăcările lumânărilor, amestecându-și razele în lacrimile celor ce trecuseră pe acolo.

Când am ajuns eu la Colectiv, acum o oră, câțiva oameni își trăgeau nasul, abia stăpânindu-și lacrimile, îngenuncheau apoi, aprindeau o lumânare și rămâneau cu privirea ațintită în marea de lumânări. Rămâneau așa, cu gândurile lor, cu furia lor, cu tristețea lor. Își făceau o cruce și când plecau aveau parcă ani în plus. Și ochii în lacrimi.

Lângă mine, un bunic și un nepot de vreo 12 ani, aprindeau lumânări.
- Să o odihnească în pace, a spus bătrânul, semn că aveau pe cineva cunoscut acolo.
Băiatul a zis și el, privind lumânarea aprinsă de bunicul său:
- Îți dai seama că i-au sunat părinții în disperare?


Mintea lui de copil reținuse grozăvia asta - să te sune părinții în disperare. Oare cum e să vezi și să auzi 20 de telefoane sunând în întunericul ars - Mama? Tata? Nu cred că poate avea cineva cuvinte.


Când am plecat eu de la Colectiv, acum o oră, pe strada Oițelor m-am întâlnit cu o adolescentă îmbrăcată în iepuraș. Da, e Halloween. Din curtea școlii de pe strada asta a mai ieșit o vrăjitoare, râzând și îndesându-și pălăria ascuțită. Da, e Halloween. Pe drum am întâlnit femei cu cărucioare cu copii, cu cărucioare de piață. Alți bicicliști au trecut pe lângă mine, cu cască sau fără cască. La Unirea, fântânile își aruncau în sus o apă limpede așa cum nu am văzut niciodată. Am întors capul. Înainte de a întoarce privirea, am observat că de unde eram eu nu se vedea catedrala neamului. Ce bine! Oamenii coborau la metrou, butonau telefoanele, mâncau covrigi.

Aproape de casă m-am întâlnit cu o mamă și un copil costumați de Halloween: ea era Frida, copilul era în costum negru, schelet. Semăna atât de bine Fridei că i-am zâmbit. Dar cred că zâmbetul meu era atât de trist și de strâmb că femeia m-a privit o clipă și apoi a întors privirea.

Știți, brățara asta Colectiv este a fiicei mele. Una dintre multele brățări de la concerte. Dacă am păstrat-o - de regulă i le aruncam - înseamnă că ea a fost cu câteva zile înainte în Colectiv. Am păstrat-o tocmai pentru a-mi aminti, deși mai rar decât aș trebui, cât de norocoși am fost și că viața este așa o loterie încât nimeni nu poate spune că e în siguranță. Acolo putea fi ea, în altă parte putem fi noi. În fiecare clipă se poate întâmpla ceva cu noi nu din vina noastră. Și nefiind din vina noastră nu avem voie să fim indiferenți. Putem fi triști, furioși, putem sparge geamurile parlamentului, putem urla, putem plânge, ne putem ruga. Dar nu avem voie să fim indiferenți și să spunem „mulțumesc mult” așa cum a spus cretina de premieră. Oamenii aceia nu ne reprezintă. Oamenii aceia nu sunt oameni. Și au trecut trei ani și e mai rău ca acum trei ani.

Poate că ar fi bine să ne punem brățări Colectiv, ca să nu uităm. Dacă altfel nu se poate.

Amintiri despre Eminescu

L-am povestit pe Eminescu văzut de colegul lui de școală Teodor V. Ștefanelli.