miercuri, august 23, 2017

Filantropica de lângă noi

Și de dați cu pietre în mine și veți veni cu fel de fel de argumente eu tot o să afirm sus și tare că nu mă înduioșează soarta nici unui cerșetor. Nu am dat  bani cerșetorilor nici pre și nu dau nici post Filantropica lui Nae Caranfil.

Dar cum poți să faci bani într-un minut, de joci și un pic de teatru, așa, de înduioșare?

Iei niște cărți prăpădite în brațe, așa, vreo 6 și din coada de la semafor - aia mare de la pasajul Băneasa - țintești o mașină bengoasă. Te duci la șofer și-i zici acolo ceva, să ia o carte, că le vinzi, că ți-e foame, dintr-astea. Nu aș ști să vă spun cam ce ar trebui invocat ca să stârnești mila șoferului căci eu eram în mașina din spate și totul era pe mutește. Deci băgați și voi texte în funcție de imaginație. Șoferul îți dă doi lei și-n timpul ăsta pe partea pasagerului vine unul cu nuferi și șoferul, galant, cumpără vreo trei buchete pentru doamna lui. Pare a fi o legătură între nufăr și carte, deci luați-vă un partener cu nuferi. În momentul ăsta, când doamna are nuferii în brațe tu, cu cărțile, insiști să ia șoferul o carte. Adică tu nu vrei pomană, nu vrei ăia doi lei! Tu vrei să vinzi și tu cărțile, așa cum a vândut ăla nuferii! Șoferul cu mașina bengoasă o să dea din cap speriat că nu, nu vrea cărți, nu vezi că nu a luat-o nici pe aia pentru care ți-a dat doi lei? Ce dracu să facă el cu cărțile? Atunci tu, supărat pe viața asta nedreaptă te așezi pe bordură exact în dreptul portierei și cu un gest teatral arunci cărțile pe jos. Zici ceva de genul - atenție, improvizez acum, că nu am auzit - Să fie a dreacu de carte, că mi-a trebuit, sunt muritor de foame! (așa aș zice eu și nu aș cam fi departe de adevăr) Deci poți să bagi textul de mai sus. Și, atenție mărită, acu trebuie musai să joci un pic de teatru, hai că poți, deci ce faci acu e important tare pentur impresionare - te ștergi cu mâna la ochi, ca și cum ai plânge, ca și cum ți-ar da lacrimile și tu, de demnitate, te abții dar totuși nu poți. Cum să faci faza asta? E ca atunci când îți intră ceva în ochi. Ei, și ce să vezi, că funcționează, e posibil ca doamna să fie înduioșată și să-l facă pe șofer să se simtă prost, e posibil ca șoferul să se simtă prost, nu știu, cert e că funcționează al naibii de bine. Șoferul scoate pe geam niște bancnote, tu te ridici repede ca pe arcuri și le iei, șoferul mai scoate o bancnotă... și în două minute ai făcut vreo 8-9 lei.
Acu poate că nu-ți iese faza asta chiar la orice semafor roșu dar și la trei semafoare de reușești să impresionezi auditoriul tot ai 10 lei la 6 minute. Într-o oră, de trec mulți bengoși iei 100 de lei. Păi și să nu-ți vină să dai dreacu cartea pe bune?

Auziți, dar credeți că mă primesc ăștia și pe mine? Că locul pare adjudecat. Până mai ieri era un moș, cu o pancartă - am cancer etc. Și cică l-au filmat ăștia de la tv că se ducea la păcănele. Eu nu cred că a murit, nu, cred că l-au gonit ăștia doi cu cărțile și nuferii.

Eu cărți am. Care ai nuferi, să facem și noi un ban?

duminică, august 20, 2017

Cum s-a făcut de-am ajuns la plajă la Călărași

Prin 1992, pe la ora 7 dimineața, zăream pe geamul trenului niște blocuri de patru etaje cenușii, dezolante. Periferia Călărașiului. Trezită cu noaptea-n cap, furioasă de-a binelea că sunt pe drumuri așa de dimineață, mi-am zis că oraș mai urât ca ăsta nu am văzut, îmi fac articolul și nu mai pun piciorul aici cât oi trăi. Să nu spui niciodată „niciodată”. Am revenit și o să mai revin, pentru că așa a fost să fie. Între timp am descoperit și partea veche a orașului - câteva case care au mai rămas în picioare (monumente istorice), brațul Borcei, grădina zoologică, parcul, o brutărie cu pâine caldă, plaja de la Podul 4, la vreo câțiva kilometri de oraș.

Bineînțeles, dacă mă pui să aleg între plaja de la podul 4 și mare o să aleg marea. Dar cum pe la tv au fost niște imagini cu „noua” mare - cea de la Gostinu, Giurgiu, si cea de la Călărași - o să vă povestesc un pic și despre cea de la Călărași, că despre cea de la Gostinu v-am zis, și să nu se creadă că fac parte din aceeași categorie.

Plaja de la Călărași chiar e plajă. Până anul trecut nu existau șezlonguri și umbrele, pentru cei ce doresc (eu nu doresc, pentru că aici se concentrează marea majoritate or mie îmi place să am ceva distanță între mine și următorii aspiranți la soare).

Nisipul e foarte fin și plaja e și lată și lungă. Mașini nu ai să vezi pe plajă - în afara a vreo două, care coboară cu ski jeturile și apoi sunt parcate lângă aleea mărginită de pomi.

Muzică nu o să auzi decât de la cârciuma/bar de pe plajă.
Adăugați o legendă

Grătar nu am văzut pe plajă niciodată și de se mai încumetă vreunul să facă apoi îl face în afara plajei, pe sub pomi dar de când la cârciumă se fac și mici probabil că oamenii și-au dat seama că nu are rost să se afume pentru nimic.

De țipat țipă copiii, dar ei țipă oriunde ar fi mai mult de doi.

Există un loc marcat pentru ski-jeturi - dar nu există o regulă pentru cei ce se dau cu ele - deși nu trec printre oameni, fac mai mult ture mai spre mijloc întru impresionarea publicului. Ăștia cu ski-jeturile sunt cam deranjanți auditiv și olfactiv uneori, că mai miroase a benzină.

De ai noroc mai trece câte un vas pescăresc vechi și-l poți admira.

Plaja e curată (mai sunt însă chiștoace prin nisip) și există și coșuri de gunoi.

De regulă sunt familii cu copii, câte-o gașcă de tineri, cupluri tinere sau mai puțin tinere.

Și da, de mă întrebați pe mine, nu se aseamănă deloc, dar absolut deloc cu ce se întâmplă la Gostinu. Și da, la fel, de mă întrebați pe mine, plaja de la Podu 4 Călărași, pe malul brațului Borcea, este, de ai o zi și nu știi ce să faci, o alegere bună. La 120 de kilometri de București.
Să nu spui niciodată „niciodată”.












miercuri, august 16, 2017

Niște deștepți suntem!

- Și bulgarii erau cei mai proști, continuă puștiul, răstignit pe spătarul scaunului de ziceai că acu îți vine în farfurie, peste masa ta. Erau îmbrăcați în fiecare zi la fel, încălțați cu aceiași adidași. Și nu știau engleză deloc.
Discuția asta plină de dispreț la adresa unor sportivi bulgari era dusă la masa unei cârciumi de la poalele cetății din Veliko Târnovo, o cetate de 5000 de ani, una dintre cele mai vechi așezări europene. Chelnerul bulgar, un tânăr până-n 25 de ani, debarasa masa, fără să dea vreun semn că înțelege ceva din vorbele clientului care vorbea românește.

Adevărul e că puștiul nostru are dreptate. Suntem cei mai deștepți. Știm englezește mai bine ca englezii, iar de îmbrăcat pe banii părințilro suntem cei mai îmbrăcați. De călătorit, la fel, pe banii părinților suntem cei mai voiajori.

Suntem deștepți de nu se poate. Negrii sunt prea negri și cu siguranță că sunt și ei proști, pentru că sunt negri. Cu siguranță că nu vorbesc engleza, cei din Paris, de pildă, și asta-i face și mai proști. O prietenă care locuiește în Paris mi-a spus că, în metrou, femeie fiind de orice condiție și vârstă și arătare, de te afli  în picioare în dreptul unui bărbat care stă pe scaun apoi acesta îți cedează locul imediat, aproape ștergând aerul, de jenă că el se afla pe scaun și tu în picioare.

Dar știți, asta e doar la Paris și doar negrii sau francezii fac asta, să cedeze locul. Ei nu știu englezește și sunt niște proști. Bulgarii sunt și ei niște proști căci nu au decât o pereche de adidași și nici ei nu știu englezește.

Noi suntem niște deștepți. Avem țoale de țoale, vorbim englezește de ne rupem gura. Nu avem însă bun simț și stăm ca nesimțiții pe scaun în timp ce gravide, oameni în vârstă se mută de pe un picior pe altul în fața noastră, abia mai ținându-se pe picioare. De vizitat vizităm tot niște locuri ale unor proști, căci noi suntem niște deștepți și vorbim tare - fie și în română -, aruncăm gunoaie peste tot și ne furăm unii pe alții.

Ce să mai, suntem tare deștepți! Cum ziceați că se spune „Hai sictir” în engleză?

marți, august 15, 2017

Gara de Nord sau Poarta Gunoiului

150 de ani va împlini Gara de Nord anul viitor. În prezența lui Carol I, care a ales și locul, în septembrie 1868 se punea piatra de temelie a celei mai mari gări din România.

Poveștile celor ce au trecut pe aici sunt prinse în dalele tăcute, despărțiri, întâlniri, lacrimi, deznădejde, speranță, disperare, dragoste, ură, toate sentimentele omenirii s-au manifestat la capăt de peron sau în interiorul clădirii monument istoric.

Am așteptat și eu aici, am alergat după tren, am condus la tren, am fost întâmpinată la capăt de peron... Pentru mine, trenul este parte a adolescenței și, mai ales, a studenției. Pentru mine,  orice călătorie cu trenul, azi, e, de fapt, o reîntoarcere la tinerețe.

Dragă îmi e Gara de Nord, dragi îmi sunt trenurile, căci dragă îmi e amintirea. Și totuși, azi, m-am întrebat, așa cum mă întreb mereu când văd mizerie undeva, cum de poate fi un loc așa de murdar. Cum de nimeni nu ia vreo măsură - în sensul de a aduna gunoaiele de pe șine, dintre șine, peturi ce zac acolo de ceva vreme, căci se vede că nu e gunoi de o zi.  Cum de nu îi pasă nimănui că intrarea în București se face prin mijlocul gunoaielor.

Că nu sunt bani pentru refacerea peroanelor, înlocuirea scaunelor etc aș putea înțelege. Deși și aici, de lași câțiva tineri să dea frâu liber imaginației apoi aceștia sigur vor face niște grafitti salvatoare pe garduri și pe peroane, pe scaunele alea prăpădite. Nu-ți trebuie bani să faci curat, însă. Bănuiesc că Gara de Nord are niște angajați pentru curățenie, nu trebuie plătiți în plus ca să-și facă treaba. De ce nu și-o fac? De ce poarta Bucureștiului e ticsită de gunoiae, ca ultima mahala de acum 100 de ani?

Eu chiar aș vrea să am un răspuns și chiar și ceva acțiune. Adică să se facă naibii curat pe șine și între șine și peste tot. Și da, o să mi se arunce în continuare pachete de țigări printre picioare, pe peron, ca azi, dar asta se va petrece atâta timp cât nimeni nu o să le atragă atenția că nu e un gest civilizat. Și da, vor mai arunca peturi pe geam dar le vor fi pe șine atâta timp cât cei ce sunt plătiți să le adune nu o vor face.

Și da, vor mai fi tineri îmbrăcați frumos, cu un buchet de flori în mână, așteptându-și iubitele, emoționați, la capăt de peron. Da, da, sunt din același peisaj al Gării de Nord. Vi se pare nepotrivit gestul lor? Eu credeam că tot restul nu se potrivește și că doar ei fac Gara frumoasă. Și amintirile noastre. Prezentul e al unor directori incompetenți sau indiferenți.





PS. În fotografii - din mersul trenului - gunoaiele se văd și nu prea. În realitate sar în ochi.

 

luni, august 14, 2017

Gostinu sau mormanul de gunoi omenesc

În mijloc, un cuplu tânăr se învârtea pe loc. Păreau amândoi mirați, păreau a nu înțelege ce se întâmplă acolo și ce caută ei acolo. Păreau totuși să caute un loc unde să stea și ei, cu bucurie și în liniște.
- Acum am văzut ce e aici, mi-a spus ea, arătând spre cele două bucăți de lemn fumegânde. Românii sunt învățați să strângă altcineva după ei. E specificul național.
Ea era, ca și mine, de-a dreptul furioasă. I-am lăsat în mijlocul plajei, privind la fel de nedumeriți ce se întâmplă acolo.

Îmi iubesc țara și ori de câte ori am văzut un loc frumos l-am împărtășit celorlalți, cu mult entuziasm. Iată, și în țara noastră sunt locuri frumoase, iată ce putem vedea. Am văzut însă și locuri urâte, am plâns în sufletul meu și am încercat să le ocolesc. Astăzi însă revolta mea a fost de-a dreptul organică. Mi s-a făcut un gol în stomac și aproape că mi s-a făcut rău fizic de atâta urâțenie. De atâta nesimțire și închidere a ochilor din partea unor autorități, căci ce se întâmplă acolo e imposibil să nu se știe.

Am trecut granița bulgară spre Giurgiu și ne-am zis că la Gostinu este o plajă minunată, văzusem fotografii, era un fel de Portița la 60 de kilometri de București, Dunărea trebuie să legene malul acela și soarele o să mângâie nisipul...Ne propusesem să ajungem cândva acolo, așa că fiind în drum...

Vreo 18 km am mers de la intersectia cu vama - Giurgiu dar a fost nimic (mai puneti, așadar, și cei 60) față de drumul hârtopit și prăfuit până la plaja Gostinu. De ce oare se numește așa nu-mi pot da seama, nu are nimic dintr-o plajă, în afara nisipului și a scoicilor care și ele par a se ascunde în fața mizeriei umane.

Cu mașina poți ajunge mai ales dacă nu e mașina ta, căci după drumul până aici pe a ta ar cam trebui să o duci la reparat. De fugit e mai greu până întorci, că apoi îți scapără roțile.

Specific faptul că am ajuns spre sfârșitul petrecerii, când oamenii erau deja obosiți sau deja plecaseră, goniți de nori și de cei câțiva stropi de ploaie. Grosul petrecerii fusese mai devreme.

Printre copaci, câțiva oameni căutau un loc ca să-și facă nevoile. Exact în stânga noastră, ca și cum nu am fi fost acolo, un tip s-a descheiat la șliț. Tot printre copaci muzica răsuna să-ți sară urechile. De la mașinile de pe plajă, de printre copaci, de peste tot. La cele două terase improvizate pe plajă - din câteva mese, câteva umbrele, un grătar, un ceaun din care un burtos la bustul gol vindea porumb fiert, două butelii. Fiecare mașină aproape avea în dotare boxe și un grătar. Și câțiva inși - unii beau bere, alții urlau, alții înjurau. Femeile erau cele mai tăcute - strângeau masa sau stăteau pe scaunul pliant sau pe cearșaf, lângă grătarul în funcțiune al vecinului. Mormane de gunoaie, mormane de oameni care mâncau lângă aceste gunoaie. Mormane de oameni lângă mormane de grătare, mașini.

Poate cel mai mult și cel mai mult m-a revoltat și îngrețoșat mocirleala oamenilor. Faptul că nu erau deranjați de ce se întâmpla în jur și se complăceau și întrețineau acea atmosferă care era sub orice comportament cât de cât civilizat. Oamenii mâncau în gunoaie, beau bere sprijiniți de mașină și înjurau, urmele de grătare erau peste tot pe drum și printre copaci, mașinile erau aduse până-n buza Dunării, muzica urla de peste tot, amestecându-se grotesc, urcând spre cer și sufocându-l. Oameni tineri, mașini cu numere de Giurgiu, București... Câțiva câini căutând resturi de mâncare, atrași de mirosul cărnii de pe grătarele fumegânde.

Locul acela e, într-adevăr, superb. Dar fără oameni. Fără picior de om. Locul acela aparține Adminstrației Apelor Române. E greu de crezut că nu știe nimeni ce dezmăț e acolo, ce grătare sfârâie printre copaci și cum ajung mașinile se bea apă precum caii, din Dunăre. Mormanele acelea de gunoaie, neexistând nimic amenajat, nici un tomberon, oare cine le ia, dacă le ia?

Acolo, la plaja Gostinu, la vreo 18 km de Giurgiu, nisipul întâlnește Dunărea. Omul nu sfințește locul acela și nu merită să pună piciorul acolo decât dacă se vor face reguli pe care să le respecte. Cineva trebuie să răspundă pentru jaful de acolo - autoritățile care închid ochii - și promiscuitatea aceea trebuie să înceteze. O barieră, o taxă modică, pui și câteva containere, dai câteva amenzi dacă se trezește unul să facă focul sau să asculte vreo manea. Interzici comerțul acela care infestează. Da, și după asta te gândești să pui și niște indicatoare la marginea drumului pe care tocmai ce o să-l asfaltezi, pentru că, nu-i așa, vei avea cea mai faină plajă din sudul României și până și bulgarii vor trece podul ca să ia cu ei soarele românesc.






















vineri, august 04, 2017

„Mă omoară al meu dacă…“



din Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță
Adăugați o legendă

            Dacă Ludovic al XIV-lea a dăruit lumii expresia „Statul sunt eu“, semenii lui din secolele următoare au profitat de sensu-i pentru fel de fel de parafrazări. Una dintre acestea, și nu s-ar putea spune că e foarte recentă, ar fi: „Universul bărbatului sunt eu, femeia“. Adică: tot ce face el e pentru a mă cuceri, pentru a păstra dragostea mea. Vreau luna de pe cer? Mi-o aduce. Vreau o haină de blană, deoarece sunt o fire mai prozaică? Nici o problemă. Dorințele mele sunt porunci dulci; pentru că e supusul meu, prin dragoste. Literatura abundă de exemple în acest sens.
            Numai că…viața din afara copertelor cărților e altfel. Rolurile sunt inversate, chiar dacă femeia are sentimentul fals al puterii, al influenței asupra partenerului. Universul acestuia e, într-adevăr, ea, femeia, dar substratul propoziției nu are nici o legătură cu luna de pe cer. Ci cu gătitul, spălatul, călcatul, confortul – pentru el. Puterea se risipește  în gesturile cotidiene, și ea devine sclava lui, uneori neînțelegând că rolurile s-au schimbat de mult. Sau că victoriile, deciziile ei sunt asupra lucrurilor mărunte: poate găti ce dorește, se poate uita la ce telenovelă îi place, îi cumpără soțului ciorapi după gusturile sale și nu ale lui.
Se grăbește însă să ajungă acasă la timp, fiindcă „atâta-mi trebuie  dacă află că am trecut pe la tine“ – adică pe la prietena de-o viață. Nu ia nici o hotărâre importantă de una singură, nu fiindcă acestea se stabilesc de comun acord, ci pentru că numai el știe ce e bine și ce nu. „Mă omoară al meu dacă…“ e rostit și când trebuie să plătească fondul școlii, și când s-a stricat mașina de spălat și reparatul costă o jumătate de salariu. Acest „mă omoară“ – metaforic vorbind, deși în unele cazuri e destul de aproape de sensul concret – mărturisește dependența femeii de bărbat. Supunerea, acceptarea unui rol inferior în căsnicie, în relația cu celălalt. Distrugerea personalității. Fiindcă o femeie de 22 de ani care se uită cu jind la o alta, tunsă băiețește, și declară, cu amărăciune, „ Și mie îmi cade părul foarte mult, dar mă omoară al meu dacă mă tund“, este un om căruia sufletul îi este mutilat, iar personalitatea, zdrobită. Tristă este nu acceptarea situației, nu faptul că asemenea femei nici măcar nu-și dau seama că sunt doar umbre supuse ale bărbatului. Ci tinerețea acestor femei care, o viață de acum încolo – nu cinci ani, nu zece – vor trăi sub teroarea acelui „mă omoară al meu dacă“… Pentru aceste femei, mileniul III, cu toate speranțele pe care le naște, nu reprezintă decât o cifră. 

luni, iulie 31, 2017

Lui A, cu dragoste

S-a apropiat de stand și a început să-mi vorbească. I-am recunoscut ochii și glasul, deși nimic altceva nu mai păstra amintirea tânărului de 18 de ani. După 7 ani, mi-a vorbit despre sinucidere ca act de curaj și eliberare, despre visuri și dragoste. Despre cartea pe care o va scrie și subiectul acesteia. Despre judecata celorlalți și privirea lor. Despre starea de deprimare a oamenilor pe care-i reîntâlnește. Despre lipsa lor de speranță. Despre văicăreala lor. Despre imposibilitatea lor de a se bucura de ceea ce trăiesc și despre lumea în negru pe care o văd. Nu se simte deloc confortabil, simte că i se fură toată energia aici, toată lumea se uită ciudat la el. Și în jur e doar deprimare și nimeni nu râde și peste tot observă lipsa vieții de mâine. Mâine? Da, dacă nu va avea ce să mănânce își va lua un job pentru vară. E simplu. De la toamnă se va înscrie la o a doua facultate. E gratuită, în Danemarca. Acolo unde locuiește de 5 ani, împreună cu prietenul lui, și el tot român.

Gesticulează larg, părul lui blond- roșu-verde se ițește dincolo de marea masă a oamenilor care-l privesc cu dispreț sau întorc capul. Cardiganul îi flutură și el, odată cu mâinile lungi, privirea albastră e plină de viață. Zâmbește și-l îmbrățișez. Promite să revină a doua zi, împreună cu mama.

A doua zi îmi apar în față, el la fel de senin și fericit, mama, în doliu, schițând un zâmbet trist și obosit. Vorbesc, el trece delicat peste momentul căderii mamei în amintiri, o ridică de subsuorile relației lor nevăzute de alt ochi, o face să zâmbească, să privească dincolo de moartea ce vine fără anunț. Îi urmăresc îndepărtându-se, ea ținându-l de braț, o femeie în negru, copleșită de durere dar înfruntând cu capul sus privirea semenilor ei, asumându-și condiția copilului ei într-o lume a prejudecăților și a aruncării cu piatra în cel ce iese din norme.

Cel ce iese din norme? Din linia morală? Care morală? În jurul nostru oamenii se înșală unii pe alții și rămân în continuare în minciuna cuplului aparent fericit. Fac compromisuri de neimaginat și trec drept modele de urmat. Mint cu nerușinare și fură. Oameni ai bisericii pângăresc trupuri de copii și sunt considerați sfinți de către oameni prostiți cu vorbe.

- E gay? mă întreabă o cunoștință, privind în urma lor.
Aprob din cap, fericită. Da, e gay. Și sunt fericită pentru el și pentru lecția pe care mi-a dat-o acest tânăr  de 25 de ani care, cu părul lui galben-roșu-verde și privirea albastră și-a pus inima în palmele mele și ale tuturor celorlalți. Ați mai întâlnit pe cineva care să o facă așa, pur și simplu? Ați mai întâlnit oameni fericiți și să vorbească despre fericirea lor fără teamă? Oameni vii?

Zilele trecute am aflat că se va căsători. Cu prietenul lui.

Știți ce fericită am fost pentru el? Și știți de ce? Pentru că e un om bun, senin, deștept, sincer. Pentru că nu poartă măști și nu minte. Pentru că iubește și nu i-e teamă de iubirea lui. Câți dintre noi mai sunt așa de senini și de liberi? Și de îndrăgostiți până dincolo de lume?

sâmbătă, iulie 29, 2017

Delta Neajlovului, delta din spatele Bucureștiului

În Parcul Natural Comana nu se mai intră cu mașina de anul trecut. Așa se explică liniștea de dincolo de bariera de care mai trece totuși câte un șofer strecurat de cel ce o avea cheia lacătului. Bicicliști, câțiva tineri cu mers ușor. Un grătar făcut exact în fața panoului care te anunță că până și fumatul e interzis aici și cam asta e tot. A, mai sunt câteva case ascunse la capătul unei alei de un indicator care anunță că acolo au voie numai riveranii. Ale cui sunt casele astea în mijlocul Parcului Natural? Nu ai de unde să afli, câinele ieșit pe sub poartă apără secretul și te alungă. Drumul însă prin pădure e o încântare. Bicicleta rulează ușor pe pământul bătătorit iar rarele porțiuni cu pietriș sunt și ele aproape bătătorite.

Până la Comana sunt cam 30 de km, spre Giurgiu. Urmărind indicatoarele, nu ai cum să ratezi. Cum nu ai cum să ratezi nici Delta Neajlovului, în continuarea Parcului Aventura. Asta dacă nu ai bicicletă să treci dincolo de barieră, pe drumul pădurii. Sau și cu bicicletă, la întoarcere. De ai copii poți să-i dai cu tiroliana sau să-i urci prin copaci și poți și tu să o faci împreună cu ei, în Parcul Aventura. Și poți să te plimbi în jurul Deltei Neajlovului sau chiar prin ea (cu vaporașul asigurat de Casa Comana sau de Adminstrația Parcului Natural Comana - nu știi cine asigură serviciul cum nu știi nici cine îngrijește spațiul din jurul Deltei). Oricine ar fi - poate că ambele - o face bine, fir-ar să fie. Verdele e verde și e curat, te poți așeza pe gazon, te poți plimba pe alei. De parcă nu ești la noi.

Așezat pe iarbă, vei privi pletele-n vânt ale salciei din fața ta, spaima amuzată a celor două tinere care zăresc un șarpe de apă, gesturile protectoare ale adultului care-l învață pe puști să vâslească. Trenulețul cu turiști trece pe lângă tine, pe alee, vaporașul cu turiști trece pe apă, tu ești la mijloc, pe iarbă, privești cerul, Delta, stuful, păsările răzlețe, barca goală, cuplul cam gălăgios care-și face un selfie.

E un loc așa de frumos că ți-e și teamă să vorbești despre el. Dacă nu va mai fi așa de frumos data viitoare? 

 










miercuri, iulie 19, 2017

Hai în parc să ne jucăm singuri



Sunt mulți ani de când nu am mai fost într-un spațiu de joacă aflat într-un parc. Beneficiară indirectă. Ieri am însoțit un băiețel de un an și jumătate și în afara faptului că am văzut mai mulți bărbați ieșiți cu copiii „la aer”, am mai observat că deși locul s-a modernizat moravurile nu s-au schimbat în bine.
Mai întâi că multe mămici, aflate pe bancă, erau mai interesate de discuțiile de la telefon sau cu colegele de bancă decât de propriii copii. Mai apoi că mai toți copiii păreau să-și apere cu îndârjire jucăriile la apropierea altor copii, sub privirea neimplicată a însoțitorilor.
Discuțiile adulților nu sunt o noutate. Nici egoismul copiilor. Da, o să mi se spună – De ce trebuie să împartă X o jucărie cu Y? Ce, tu, adult, împarți cartea pe care o citești cu Y? Da, poate că o împart. Și da, nu e vorba de a împărți cu celălalt apa, covrigul, deși covrigul, dacă nu ai mușcat din el, poți să-l împarți. Ci e vorba de a împărți cu celălalt joaca. Joaca, mijloc de educare. Întru generozitate, ajutorare. Joaca, mijloc de comunicare.

Ieri, trei copii până-n 2 ani se nisipeau – a se citi: stăteau în fund în groapa cu nisip și încercau să pună în forme ceea ce clepsidra nu reușește să prindă. Când în raza privirii apărea o formă mai colorată ca aceea pe care o țineau în mână aceasta devenea brusc obiectul interesului și după un murmur mic de protest proprietarul i se schimba.

Intervenția brutală a părintelui care s-a apropiat de groapa cu nisip și i-a tras copilului lui una cu lopețica peste picior ne-a luat prin surpindere și pe mine și pe cealaltă însoțitoare. Copilul, deposedat de lopețică, a îndreptat mâna spre alta, însă tatăl l-a luat pe sus, i-a tras câteva palme peste picioare și l-a trântit din nou în fund în groapa cu nisip, iritat și indicându-i, pe ton imperativ și ridicat, să se joace cu propriile jucării. Mirați, ceilalți doi copii se uitau la cel pe ai cărui obraji curgeau lacrimile.
- Nu mai dați în el/ Nu-l mai loviți… am zis amândouă în același timp.
Cu capul în jos, pe vine, bărbatul se justifică:
- Să înțeleagă că nu are voie să se joace cu jucăriile altuia, are jucăriile lui! Să înțeleagă de mic asta!
Nu ridică deloc privirea, încearcă să-și facă de lucru cu mâinile, adunând jucării, scuturându-le, aruncându-le pe toate la un loc în nisip.
- Vorbiți-i, dar nu-l mai loviți. Și până la urmă de ce să nu se joace cu jucăriile celorlalți?
Glasul femeii e trist.
Bărbatul nu zice nimic, se așază în fund lângă copilul lui, îi șterge cu dosul palmei lacrimile de pe obraz, îl scutură de nisip și-i pune la îndemână jucăriile. E stângace, vizibil rușinat de ieșirea lui și de faptul că nu știe cum să reacționeze. Rămâne așezat lângă copilul lui, ca un câine vinovat, neridicând privirea.

Mai târziu, plictisit de jocul la groapa cu nisip, băiețelul pe care l-am însoțit a fost atras de două cutii colorate de pe o bancă. Proprietarul le-a strâns repede și le-a ascuns la piept, întorcându-se pe jumătate cu spatele la noi.
- Nu vrea să ți le ia, e curios, vrea să se joace un pic, poate îi arăți tu ce mașinuțe frumoase ai.
Băiețelul s-a luminat dintr-odată. I-a arătat comoara lui, mașinuțele, le-a pus piesele la loc de câte ori cel mic le dezmembra, îl dojenea blând să nu le mai desfacă, apoi iar îi arăta cum se unesc bucățile de lego, totul sub privirea foarte mirată a surorii mai mari care a exclamat:
- Ai șase ani și tot degeaba!
Pe bancă, un metru mai încolo, mama lor împărtășea altei femei nemulțumirea sa legată de nu știu ce rudă.

În turul nostru prin parc am trecut de vreo trei ori pe lângă o bancă  împărțită de o bunică și nepoata de vreo opt ani. Prima dată fetița a țâșnit de pe bancă atunci când băiețelul s-a îndreptat spre păpușa colorată, apărându-și teritoriul – „E a mea!” - ,  a doua oară a acoperit păpușa cu un batic, a treia oară a pus rucsacul peste păpușă. Băiețelul se îndrepta însă mereu spre bancă, amintirea lui poziționând bine păpușa. Bunica nu a schițat nici un gest, ca și cum nu ar fi fost.

Fire de nisip… ca și nu ar fi fost.

vineri, iulie 14, 2017

Vive la France și românii ce au înălțat-o



Pe alei, turiști cu harta locului în mâini ( hartă pe care o vor restitui la plecare) par a fi într-un labirint, izolați de restul lumii printr-un gard înalt din ciment. Deși e iulie, aici pare a fi mereu toamnă, căci frunzele îngălbenite deja acoperă pașii. E liniște, nimeni nu strigă, nu se aude nimic din afara gardului, doar turnul priveghează de oriunde ai privi cerul. 



În cimitirul Montparnasse își dorm eternitatea celebrități franceze sau străine ca: Marguerite Duras, Samuel Beckett, Jean Paul Sartre și Simone de Beauvoir, Charles Beaudelaire, Guy de Maupassant, Paul Deschanel (președinte al Republicii în 1920), Serge Gainsbourg, Saint Saens, Sainte Beauve, Flammarion, Hachette -  editorii. Și mulți alții. Dar și români iluștri: Tristan Tzara (ecrivain, pere du Dadaisme), Eugen Ionesco (ecrivain, dramaturge), Emile Cioran (philosophe roumain), Contantin Brâncuși (sculpteur roumain, Le Baiser). Parantezele aparțin hărții, Tzara și Ionesco fiind considerați francezi. Aici, pe un mormânt aflat departe de cel al lui sculptorului, se află Sărutul, pe care nu-l mai poți vedea căci este îmbrăcat într-o cușcă din lemn. Aici, în cavouri de doi metri lungime și nici un metru lățime un vitraliu lasă lumina să ajungă la cel pe care nu-l mai vizitează nimeni de un secol. Unul lângă altul, ca niște cazemate țuguiate. Amestecate cu morminte cu cruci din piatră, așa cum vezi și în cimitirele noastre. Prezentul a renunțat la cavourile ce strigau cerului și acum plăci de marmură se întind la picioarele tale, parcă obligându-te să faci o plecăciune pentru a-i aduce un omagiu celui vizitat.


Căci cimitirul Montparnasse este un muzeu în aer liber, dincolo de destinația lui practică – ici și acolo vezi fotografia unei adolescente sau a unui tânăr și urmele celor ce s-au gândit la ei: Sofiei i s-au adus inimioare din fetru sau din piatră, pe care stă scris Je t’aime, în ficusul ce pare să nu înflorească niciodată se află două globulețe, un moș Crăciun și un breloc cu un ursuleț din pluș. Sofia nu zâmbește, e gânditoare și nici tu nu zâmbești, încercând să îmbrățișezi toți acei necunoscuți care și-au plâns durerea și dorul aici.

Inimioare vei găsi și pe alte cavouri, dar e o altfel de dragoste, e dragostea aceea respectuoasă care nu doare, nu sfâșie inima de dor și de revoltă.


În parcelele numerotate, în căutarea numelui de pe hartă, pașii te poartă printre statui înfățișând femei plânse sau un fel de extraterestru cu coadă sau două mâini împreunate ale unor doi bărbați ce împart același mormânt.  Sau mici figurine japoneze. Plăci simple, fără inscripție sau modeste, cavouri fastuoase amintind de cele ale regilor de la Basilica Saint Denis -  cum e cel al familiei Charles Pigeon, cei doi soți fiind reprezentați prin statui, lungiți pe cavoul înalt. 

Cavouri peste care lichenii au pus stăpânire, arătând că de fapt natura e adevărata proprietară a locului.

Întâi cauți mormântul lui Marguerite Duras – e cel mai aproape de intrarea ta în cimitir. Ratezi, nu-l găsești și te îndrepți spre mormântul tinerei rusoaice ce s-a sinucis din dragoste și pe care se află Sărutul lui Brâncuși, o comandă pe care acesta a primit-o în 1910. Traversezi o străduță, intri iar în cimitir, și privirea ți-e atrasă, în stânga, de un cofraj din obs pus în continuarea unei plăci verticale de vreun metru. Acolo bănuiești că e, instinctiv. Te apropii, locul este acesta, într-adevăr, pe zidul clădirii ce ține loc și de gard este o cameră video și în fața mormântului o plăcuță îți interzice „în mod absolut să te apropii și să atingi mormântul”. Dai târcoale sculpturii, vezi câțiva centimetri din baza sculpturii, restul e îmbrăcat în obs, o plasă din sârmă lasă să se întrevadă ceva din ea pe la jumătate, te întrebi ce se întâmplă, ce s-a întâmplat, de ce, poate că o protejează, poate că a fost vandalizată? Nu e nimeni să-ți răspundă, doar pașii unei familii cu doi copii, bunica îi însoțește, afli ulterior că nu sunt împreună, doamna e pariziancă, familia e canadiană, s-au întâlnit în cimitir și doamna a vrut să le arate ceva extraordinar. Se miră când aude că nu ești canadiancă precum familia pe care o însoțește, a, ești din România! Tu le spui canadienilor că era român, le povestești câte ceva despre ansamblul monumental de la Târgu Jiu și le spui că la Paris există muzeul Constantin Brâncuși…
- Da, dar a trăit toată viața în Franța, zice cu mândrie doamna în vârstă adjudecându-l pe Brancusi, cum îl pronunță ei, Bran-cu-si.
Mai spune că a văzut Le Baiser de nenumărate ori, este o operă „magnifique”. Oare de ce or fi pus cofragul acesta? Poate ca să protejeze sculptura…
-         Trebuie să valoreze tare mult... mai spune dânsa.

Pe mormântul lui Brâncuși, într-o altă divizie, nu se află nimic, decât numele lui și numele a încă doi români – Alexandre Istrati și Natalia Dumitresco -  vei afla mai apoi că erau pictori și au avut atelierul lângă Brâncuși, la Paris, în 1948 și au fost moștenitorii banilor, titlurilor, ai unor sculpturi și piese de mobilier ale sculptorului. El lăsând atelierul statului francez,  așa cum bine știm cu toții, cu condiția reconstituirii lui (despre condiția respectată și despre atelier într-un episod următor). Mormântul e simplu, din piatră (afli că Brancuși și l-a cumpărat cu un an înaintea morții sale) și pe el se află două bilete de autobuz țintuite de câte o pietricică, un semn al vizitei des întâlnit pe mormintele celebrităților de aici. De jur împrejur sunt flori și tufe verzi, de ai impresia că tocmai înaintea ta a plecat cel ce le-a dispus. Poate că împlinirea a 60 de ani de la moartea sa a prilejuit acest regal al florilor. Turnul Montparnasse, primul zgârâie nori al Parisului, se înalță impertubabil, murdar, ignorând, desigur, geniul românului care și-a trimis păsările spre înaltul cerului.




                                                    

                                                                                     Cioran se lasă și el greu găsit, o lespede de marmură gri împărțită cu cea care i-a fost alături 50 de ani, cu discreție, Simone Boue.  Pe  lespede se află o cutie cu scrisori în care poți lăsa „Scrisori pentru Cioran”. O panglică tricolor leagă cheița, trimițând spre țara care i-a retras cetățenia dar pe care Cioran pare ca a avut-o în inimă toată viața, din moment ce a trăit ca apatrid și nu a cerut cetățenie franceză. O mușcată, o țigară, pietricele înconjurate de un șnur cu două cruci, trimitere, probabil, la tată lui, protopop, și la ultimul lui interviu: „Sunt ateu. Nu cred în Dumnezeu și nici nu mă rog. Există însă în mine o dimensiune religioasă de nedefinit, dincolo de orice credință”. Un om pe care-l caută lumea în cimitir, spre a-i aduce omagii, lui, celui ce ura gloria și care, atunci când era oprit pe stradă și întrebat de e cumva Cioran, răspundea răspicat: „Nu”.

În cele trei cămăruțe de bone din preajma Jardin de Luxembourg, Cioran îi primea pe Eugen Ionesco, Samuel Beckett, aflați și acum în preajma lui. Eugen Ionesco și Rodica Ionesco se odihnesc sub o lespede simplă, cu o cruce orizontală încrustată, culoarea lespedei trimițând parcă la absurdul pe care l-a prins în teatrul vieții. „Mă rog La Nu Știu Cine /Sperând ca acesta să fie Iisus”, citești pe marginea lespedei.

Spre o altă ieșire din cimitirul-muzeu îl cauți pe Tristan Tzara. Privirea ți-e atrasă de o un om îngenuncheat, sprijinit într-un baston, pe lespedea unui sculptor: Mercedes Lobo. Treci, ajungi la capătul aleii, te întorci și abia atunci zărești, lângă lespedea lui Lobo, numele acoperit pe jumătate de tufișul ce crește în pământul mormântului părintelui Dadaismului, Tristan Tzara. O plăcuță îți anunță numele, anii și profesia: poet. Verdele tufișului și modestia naturală a pământului contrastează cu eleganța rece a lespedei și a statuii vecinului.

Pe aleile cimitirului Montparnasse, îi mai cauți pe Samuel Beckett – dintr-un motiv foarte simplu, a fost, împreună cu Adamov și Ionesco, subiectul tău de licență. O lespede gri, simplă.

 Te încăpățânezi să o găsești pe Marguerite Duras, căci cărțile ei îți hrăneau studenția. O găsești și furi un fir de lavandă de la picioarele lespedei, regretând că nu ai și tu un pix la îndemână să-l lași amintire în imensiul ghiveci.

Mai încolo, lespedea orizontală sub care dorm Simone de Beauvoir și Jean Paul Sartre e acoperită de sărutări, iar pe cea orizontală biletele de metrou mărturisesc frecvența vizitelor celor curioși să afle unde se odihnesc cei nedespărțiți.

La ieșirea din muzeul-cimitir lași harta în cui, pe zidul gheretei goale, bei apă de la cișmea, privești pentru o ultimă oară locul tăcut, turnul Montparnasse nu se vede din unghiul acesta, cerul e liber și pășești în lume ducând pe talpă o frunză îngălbenită, strecurată în sanda de soarta care-ți amintește astfel că la un moment dat totul va fi tăcere.


 Notă: Nici o fotografie, nici o parte din acest articol nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.