marți, iunie 19, 2018

Lansare Eminescu în limba bengali, limba lui Tagore


                                 




   Editura Cununi de stele și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la lansarea cărții „Eminescu: Kavita / Eminescu: Poezii”, ediție bilingvă, bengali-română, traducerea în bengali fiind realizată de Amita Bhose, profesoară, traducătoare, exegetă a operei eminesciene – cu doctorat în Eminescu. Evenimentul va avea loc în aer liber, în grădina Muzeului, Str. Nicolae Crețulescu nr. 8 (în spatele Bisericii Albe), la ora 18:00.

În 1972 Uniunea Scriitorilor din România i-a acordat Amitei Bhose premiul pentru traducerea lui Eminescu în limba bengali.

Participă: Excelența Sa Thanglura Darlong, ambasadorul Indiei la București
            Partha Ray, consilier al ambasadei Indiei la București
Carmen Mușat-Coman, editura Cununi de stele

Amfitrion - Loreta Popa, Muzeul Național al Literaturii Române

Actrița Rodica Mandache și studenții săi vor da glas poeziei eminesciene și
Iuliana Nălățan va susține un recital de dans clasic indian.

Cartea a apărut cu sprijinul financiar al Ambasadei Indiei la București.





Intrarea este liberă, în limita locurilor posibile.

joi, mai 10, 2018

http://edituracununidestele.ro/Carti.asp?ID=68

Amintiri despre Eminescu, de Teodor V. Ștefanelli

Nãscuti, dupã unele izvoare, în acelasi an - 1849 - Stefanelli vorbeste despre colegul si prietenul lui cu duiosia unui frate mai mare. Dincolo de informatiile ample legate de scoalã (1860-1863 la Cernãuti si toamna lui 1869-vara 1872 la Viena) - programã, modul de examinare, anexe cu foile matricole ale elevului Eminoviciu - Eminowicz la Cernãuti, profesori, date ce refac un traseu aproape nestiut al poetului, îl aflãm pe Eminescu - "bun de inimã" - cu buzunarele pline de covrigi, îndulcind astfel o pedeapsã datã lui Stefanelli; îl vedem plimbându-se cu o carte de istorie sub brat, de care era nedespãrtit si în care se aflau miturile si povestile vechilor popoare; îl vedem ordonând cãrtile în biblioteca lui Aron Pumnul, feritã de ochii profesorilor strãini, singura biblioteca româneascã din Cernãuti - "întâia bibliotecã consultatã de Eminescu" si prin ochii lui Stefanelli iatã-l scriind prima lui poezie: La moartea lui Aron Pumnul. Prin ochii lui Stefanelli îl zãrim si "afarã de scoalã", Eminescu cel "vioi, vorbãret si neastâmpãrat" pierzându-si o carte împrumutatã într-o luptã pentru terenul de jucat mingea si suferind din cauza aceasta. Aflãm de disparitia lui Eminescu din Cernãuti, în 1866, însotind trupa de teatru a lui Pascaly, pânã în iulie 1869 când ar fi reapãrut ca sufleur al trupei unde se afla si actrita Eufrosina Popescu de care ar fi fost îndrãgostit. Reîntâlnirea celor doi prieteni va avea loc la Viena , în toamna lui 1869, unde Stefanelli urma cursurile de drept ale Universitãtii iar Eminescu era înscris ca "student extraordinar", având deplina libertate de a-si alege cursurile care-l interesau - filosofie practicã, filosofia dreptului, economia politicã, stiinta financiarã, medicinã legalã s.a. Toate acestea ca si piesele de teatru, spectacolele de operã la care asista, muzeele pe care le vizita cu harta în mânã, lecturile "ne explicã usor cultura cu care înzestrat". Cercetãtorii influentei indiene asupra gândirii eminesciene au în aceastã carte mãrturii nepretuite: "Eminescu avea ocazia sã cunoascã toatã literatura strãinã din traduceri germane. Astfel a cetit el mult din literatura indicã si persanã si când avea cu cine, discuta mult asupra acestor literaturi si mai cu seamã asupra principiilor religiei budhiste, de care era încântat si despre care spunea cã este cea mai poeticã, mai frumoasã si mai profundã religie de pe lume. Cetise si Ramaiana si Mahabharata apoi Sakontala din literatura indicã si frumoasele versuri ale lui Hafis din literatura persanã, si trebuie sã-i fi plãcut foarte mult aceste opere cãci foarte adese vorbea despre ele pânã ajungea la Budha-Sakhia-Muni si la Nirvana."
Iar de ne întrebãm cum arãta Eminescu, cum se îmbrãca si cum se purta, ce citea, cum scria în camera închiriatã, cum petrecea, iubea... Apoi o mai tandrã descriere nu poate fi a acestui "copil bun si naiv". Îl vezi pe Eminescu cu ochii mintii dar, mai ales, cu inima. Si-i vezi si simti patriotismul, dublat de patriotismul autorului, Stefanelli. În plin regim austro-ungar, la Viena, Eminescu îsi saluta colegii "Trãiascã natia!" iar acestia îi rãspundeau "Sus cu dânsa". Sub auspiciile societãtii academice "România junã", cei doi, împreunã cu Ioan Slavici si multi bucovineni aflati la Viena, au pus la cale serbarea de la Putna din 1971, cea mai amplã manifestare a secolului XIX. În altã parte aflãm pericolele ignorate de Eminescu, trecând granita în 1875 cu o ladã plinã cu brosuri-manifest "Rãpirea Bucovinei", împrãstiate în Cernãuti pe când autoritãtile aniversau 100 de ani de la anexarea Bucovinei, scena de dispret public fatã de un avocat austriac. Glumele lui Eminescu, expresiile favorite, cântecele preferate sunt prezentate cu tandretea fratelui mai mare si cititorul îsi însoteste protagonistii în bãcãnia lui Tata Moritz sau în vizitã la "îngerul cu pãrul blond" ce pare a-i fi fost sursã de inspiratie lui Eminescu.

marți, aprilie 17, 2018

Din muzeu în viață și-napoi

De ajungi și în demisolul clădirii ce adăpostește Muzeul Național al Literaturii Române, aflat la nr 8 din strada Nicolae Crețulescu, în spatele Bisericii Albe, clădire ce a aparținut generalului Leon Mavrocordat, șef al Casei Regale, aghiotantul regelui Carol I, vei întâlni o galerie cu desene ale unor clădiri din 1960, majoritatea, clădiri ale personalităților culturale - scriitori, pictori, muzicieni. Semnate Ioan Cârdei. Nu vei gasi multe informații despre el, doar că e din Suceava și s-a prăpădit în 1970, că aproximativ 5000 de desene se află în posesia Muzeului Literaturii și vreo 80 în cea a Muzeului Municipiului Bucuresti. E cunoscut de către suceveni pentru bustul lui Ciprian Porumbescu - a fost și membru fondator al Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” şi, împreună cu soţia sa, Adelina, profesoară și poetă, distinsă și cu premiu, au fost membri ai Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina.
În 1935 a realizat, în praf de piatră, bustul lui Mihai Eminescu, păstrat în podul liceului unde a fost profesor de desen și pe care un fost elev de-al său l-a găsitşi l-a turnat în bronz, după șase decenii, acesta fiind amplasat astăzi  pe soclu în scuarul din apropierea Bisericii Sf. Nicolae din Suceava.
Premiat în 1940 cu Premiul Moldovei pentru activitatea artistică. (sursa - Monitorul de Suceava).

De vei ajunge, așadar, la demisol, vei admira clădiri ce nu mai sunt sau sunt atât de urâțite de transformări încât nu îți vine să întorci capul în partea cealaltă. De pildă, pe str. Lizeanu, casele de la numerele 5,7,9 și-au pierdut acoperișul, clădirea de la numărul nouă (cea înaltă) e retezată la un nivel și acoperită de un afiș mare - Amanet. Acesta e nr 9. Casa de la nr 7 este cea din mijloc, În desen, cu un balcon la mijloc, la etajul 1, o usă în dreptul balconului si geamuri în stânga și în dreapta. În ftotografia realizată acum câteva zile, casa cu nr 7 este clădirea galbenă, cu termopane albe. Desenul e datat 1967 iar la nr 5 Ion Cârdei afirmă că a locuit Țuculescu. Nici o plăcuță nu-ți indică acest amănunt demn de istoria unui oraș, demn de mândria unui oraș. În fotografie partea de casă aparținând lui Ion Țuculescu ar fi ultimele două ferestre de la etaj din clădirea gri, pe al căror balcon tronează două aparate de aer condiționat, usa de la balcon fiind acoperită în fotografie de bannerul celor de la carrefour (e vina fotografului că nu se vede și usa acum, adică a ta, căci ai avut impresia că alta e poziționarea în desen).

Despre pictorul Ion Țuculescu, medic militar în anii de război și cercetător științific la Academia Română mai apoi și șef de lucrări la Spitalul Brâncovenesc,  care a pictat la îndemnul soției sale, fără să aibă studii de specialitate, vei afla că s-a stins în 1962 și că a avut șapte expoziții personale la Ateneul Român și nenumărate expoziții colective. Neluat în seamă în timpul vieții, deși a fost prezent în viața artistică, se spune că adevărata valoare a operelor sale a fost dată în ultimii ani ai vieții, când boala l-a împiedicat să mai iasă din casă. Se pare, așadar, că la etajul întâi al clădirii de la nr 5 de pe strada Lizeanu, Ion Țuculescu avea să picteze cele mai neașteptate pânze. În prezent pânzele lui cu tentă exprsionistă/impresionistă sunt expuse în țară și străinătate. Conform specialiștilor, creația lui conține o fază folclorică, una decorativ-albastră și una neagră- abstractă, ochiul devenind lait-motiv. Despre pictor, Geo Bogza spunea: „Ion Țuculescu a pictat până în ultima clipă, credincios țelului său, lăsând în urma lui o operă trainică și cutezătoare, cu care, în anii următori, poporul nostru se va mândri tot mai mult, cum s-a petrecut și cu opera lui Constantin Brâncuși. ”

„Am vrut să las oamenilor o operă plină de dragoste de viață – am vrut să calc peste toate tristețile, peste toate neliniștile sufletului meu, dar n-am putut. [...] Ce aș putea spune oamenilor pentru a-i convinge că viața e frumoasă, veselă și fericită? Ca să fiu sincer, în viața de toate zilele nu mai pot trăi fericirea. Nu mai trăiesc decât în artă, în pictură și mai ales în muzică.” - Ion Țuculescu

Ce-ai putea să-i spui lui Ion Țuculescu despre viața de toate zilele? Că nici măcar o plăcuță cu numele lui nu se află pe casa în care a locuit?






Ion Țuculescu - autoportret

joi, aprilie 12, 2018

Din viață în istoria literaturii

Cu două ore înainte de a-mi lua rămas bun de la zilele petrecute aici, în care am căutat o mică urmă a domniei sale și nu am găsit-o nicăieri, am deschis Dicționarul General al Literaturii Române, literele A/B, care s-a aflat în tot acest timp sub privirea mea - imaginea de mai jos fiind ceea ce vedeam eu de la deskul meu. În adâncul sufletului meu știam că locul dânsei e acolo, în Dicționar, și totuși am căutat fără speranță numele său.
- Ți s-au umplut colțurile ochilor de lacrimi, mi-a zis muzeografa care era de serviciu.
Ea nu a văzut și că mi s-a zburlit părul pe brațe.

În dreapta - Dictionarul Național al Literaturii Române, în care, la litera B, se află Amita Bhose - Didi. Cam la trei sferturi, în stânga, privirea te duce, nestingherită de vreo ușă, până la locul dedicat lui Eminescu - se zărește fotografia lui pe perete, în mijlocul încăperii, pe vitrinele expoziționale fiind și manuscrisul Gramaticii sanscrite mici a lui Franz Bopp pe care Eminescu o traducea din sanscrită. Pe deskul din stânga se află tomurile grena cu manuscrisele lui Eminescu, editate de Editura Academiei.
Toate întâlnirile au un rost. Cu siguranță că și a mea cu Muzeul Național al Literaturii Române. Cu și mai multă forță voi merge mai departe, adunând Cununi de stele.





De veți trece pragul Muzeului o să vă rog să mângâiați și voi, cu privirea, aceste comori - Eminescu, Eminescu, Eminescu (prin ochii lui Didi - sora mai mare a lui).

luni, aprilie 09, 2018

Pentru Eminescu

Deschid pentru prima oară cartea lui Nicolae Iorga - Eminescu. La întâmplare. „Pentru Eminescu”. Și pare, prin rândurile sale, că a rostit iarăși dorința lui Eminescu : „Nu-mi trebuie flamuri,/Nu voi sicriu bogat/ Ci-mi împletiți un pat/ Din tinere ramuri.” Poezia care-i plăcea atât de mult lui Didi - Amita Bhose -, atât de asemănătoare ca mesaj cu a lui Rabindranath Tagore - „Dacă vreți să vă aduceți aminte de mine atunci când nu voi mai fi pe pământ, nu faceți nici o comemorare, nu țineți nici o ședință. Veniți doar în pădure și ascultați trilul păsărilor.”

„Pentru Eminescu

         Se voiește ceva pentru Eminescu, pentre Eminescu cel neîncunjurat, neînțeles, înnebunit și îngropat, care niciodată, dar niciodată în scurta sa viață, nu s-a plâns că țara e rea, că nația nu i se închină și că în societate - ce-i era lui societatea! nu i s-a făcut un loc potrivit cu meritele sale.
          Un povestitor care e astăzi desigur cel mai amre din generația sa, d. Cesar Petrescu, o cere (nota mea - o subscribție publică pentru reconstituirea casei părintești a lui Eminescu), o cere cu un sentiment pe care nu e om cult care să nu-l împărtășească într-o vreme când, ciudat! nici cel mia șarlatan dintre moderniști, nici cel mai tăvălit prin turpitudini dintre cultivatorii necuviințelor, nu cutează a spune un cuvânt contra celui care, peste mormânt, zeu s-a arătat.
           S-a ridicat acolo o biserică. Pentru sătenii de la Ipotești? Dar ce  știu ei? Ar putea fi pentru a se scoate din banala țernă bucureșteană oasele chinuitului și a se așeza acolo în biserica lui, care să nu se deschidă decât o dată pe an pentru rugăciuni. Ar fi mai bine decât într-un Panteon pe care poate l-am avea și unde gloriile vrednice de o asemenea sepultură ar fi votate în cluburi.
         Refacerea casei de naștere? N-ar fi rău, dar ce amintiri i-a deșteptat vreodată cei patru păreți roși ai „posesorului” cu „dulcea mamă” și prozaicul tată al atâtor copii?
        În loc - faceți dumbrava, dumbrava în care a trăit el, cu tot sufletul pe care i l-a dăruit el codrului străbun.
       Să crească încet stejarul; teiul să îmbălsămeze primăvara, și păsările în amurguri să ridice imnul nemuritor celui care acolo, peste o vană cenușă, va fi senin și etern.”
   1937.



vineri, martie 16, 2018

Printre nori de praf

În spatele tău, pe linia de tramvai, două salvări cu sirenele pornite trec precum acceleratul. Nori grei de praf se ridică și-ți intră în haine, păr, nu ai cum să fugi, cum să te scuturi, ești pe refugiul tramvaiului și aștepți la semafor, să se facă verde, să treci strada. Praful îți intră în gură și pentru prima dată de când ești în București simți particulele de praf printre dinți. Ești prizonieră aici, mașinile trec prin fața ta, norii negri de praf te îmbrățișează. Lângă tine, imperturbabilă, o tânără vorbește la telefon. Un bărbat așteaptă tramvaiul, ceva mai încolo, iar în stânga ta un altul dă cu bidineaua plină de aracet pe un generator, pregătind terenul pentru un nou afiș. Un nou concert, doamnelor și domnilor!

Prin spatele tău trece iar o salvare, de data asta în sens invers, pe aceleași linii de tramvai, din nou praful îți intră în gură și abia mai respiri.

Și brusc te gândești la cei trei care au avut nevoie de salvare și da, nu te mai deranjează nimic, și da, îți spui, un nou concert, doamnelor și domnilor!

vineri, martie 09, 2018

8 martie printre flori şi scaune

„Ce-mi place” mie ziua de 8 martie, de la o vreme! Bărbați ce țin în brațe buchete cu zambile, vizibil nemulțumiți dar în drum spre serviciu și s-ar uita doamnele strâmb la ei de ar intra pe ușă cu mâinile în buzunare! Soți care și-au notat din timp data, amanți atenți, clienți ai poștelor, magazinelor. Etc., etc. Desigur, cei mai mulți  și-ar dori să nu iasă din casă de 8 martie, să nu dea cu nasul de fericirea tâmpă a sexului opus. Să le vadă radiind de fericire, cu brațele doldora de flori, ocupând orașul, cafenelele, barurile. Barurile alea pline de ei de obicei și unde, de 8 martie, nu poți găsi un loc de ele, pentru că se cred libere, fraierele!

„Ce-mi place”mie însă cel mai mult și cel mai mult e cum unii bărbați pur și simplu se fac că nu le văd pe femei. Ca și cum nu ar fi în calea lor. Ca și cum nu ar fi. Și atunci intră în metrou ca și cum nu ar fi și femei în fața lor, se așază pe scaune ca și cum nu ar fi femei în picioare în fața lor. Ca și cum nu ar mai ieși nimeni din metrou înaintea lor. Pe scări, oriunde, ca și cum femeile ar fi invizibile.

Ele, de fapt, chiar sunt invizibile. Doar că o dată pe an se păcălesc singure că sunt iubite, respectate, remunerate pentru munca făcută.

joi, martie 01, 2018

Cerșetorul

- Îmi dați și mie un leu să-mi iau ceva de mâncare?
M-am făcut că nu-l aud. Nu dau bani cerșetorilor. De când am văzut Filantropica dar și înainte de asta. Pentru că nu rezolv nimic cu asta. Nu dând un leu ai conștiința împăcată că ai făcut ceva pentru un om al străzii.

Și totuși... un gând de vinovăție mă apasă acum deși știu că vă dispărea alungat de altele și altele. Va fi o umbră mai târziu și va dispărea așa cum dispar multe vieți cu care ne-am intersectat o clipă doar. Peste 10 ani nici nu-mi voi mai aduce aminte că la ușa magazinului din sat stătea un bătrân cu barbă, cerșind un leu ca să-l bea la birtul improvizat din gară.

- Ia te uită, v-ați ajuns, aveți și cerșetor, i-am zis mamei, ironică.
- Da, e un om din comună, culmea că are casă, dar l-au alungat...I-am dat un leu când m-am dus la magazin. Știu că s-a dus la birt apoi, dar am zis să fie de bogdaproste.

Dormea prin gară, cine știe pe unde. Aștepta probabil primăvara, numai că a venit iarna și a venit și gerul.
Și singurul cerșetor al comunei a fost găsit mort, înghețat, azi dimineața. În gara unde ajung  toți cei ce dau sau nu dau un leu cerșetorilor. În comuna ce are un cămin de bătrâni, o școală ajutătoare, asistență socială la primărie. În comuna în care bătrânul avea o familie.



marți, februarie 27, 2018

Romanian Beauty

Un urs de aur și multe huiduieli. Că filmul pervertește suflete, că e o rușine, că juriul e confiscat moral etc, niște idei de nici nu mi-ar fi trecut prin minte. O încrâncenare personală aproape. Admiratorii filmului să se masturbeze împreună cu părinții lor, niște îndemnuri atât de bolnave încât te întrebi ce e în mintea acestor oameni de nu reușesc să accepte că e un film doar. Un film și atât. Că nu va fi la toate intersecțiile, în orice garnitură de metrou, nu va rula în școli, că va fi alegerea fiecăruia de a-l vedea ori nu.
120 de bătăi pe minut, Soldații. Poveste din Ferentari...Cu crucea pe piept, să-i ardem pe rug pe homosexuali. Pe vrăjitoare.

Când eu eram pe la vreo 20 de ani, studentă fiind, se spunea despre un profesor că e homosexual. Era singur, necăsătorit, avea trăsături un pic efeminate și în prima bancă stătea mereu câte un tânăr student, admirator al acestuia. Plecau împreună de la facultate și după o vreme tânărul dispărea din prima bancă, dispărea mâncând pământul, ceea ce ne făcea pe noi să credem că domnul profesor făcuse un gest bine înțeles. Curtea dura câteva luni, să nu se creadă că era de pe o zi pe alta. Poate că nici nu făcea vreun gest, noi nu aveam de unde ști, doar ne imaginam scenarii. Domnul profesor avea o cultură impresionantă și era prieten cu Didi - Amita Bhose - și mărturisesc cu mâna pe inimă că deși veneam din mijlocul pădurii nu l-am privit pe domnul profesor vreodată cu reținere, dispreț sau mai știu eu ce sentimente negative și nu văd de ce aș fi făcut-o. Era în 1984-1985. Cursul lui a fost unul dintre cele mai bune din toată facultatea.

Când a venit Revoluția, tarabele s-au umplut cu reviste porno, în așa fel încât de te duceai la metrou cu copilul de mână acesta avea privirea țintuită, la nivelul lui, direct în pozițiile celor doi de pe coperta...

Au apărut paradele gay și travestiți colorați ieșeau în prim plan, în cadrele televizoarelor, deși nu ei erau reprezentanții mișcării care dorea doar să fie acceptată.

Între timp oamenii au mai citit, s-au mai informat cum e cu homosexualitatea, au descoperit că printre prieteni se află persoane de altă orientare sexuală, și-au făcut prieteni de altă orientare sexuală și au constatat că nu sunt deosebiți de ei de nici un fel. Au poate o sensibilitate artistică mai pronunțată decât a heterosexualilor și câteodată o umbră de tristețe le trece pe chip, când sunt priviți ciudat.

Personal, mie mi-a mărturisit un tânăr că e gay. Nu bănuiam măcar, iar faptul că mi-a mărturisit înseamnă încredere. Și faptul că nu-l condamn. Ura mea se manifestă în alte direcții - a politicienilor corupți și hoți, a violatorilor, a criminalilor, a lipsei de educație, a bădărăniei, a scuipatului pe stradă, a înjurăturilor gratuite și negratuite. Am atâtea motive să-mi manifest ura sau nemulțumirea încât mi s-ar părea absurd să mă înverșunez împotriva unor oameni care nu mi-au făcut nimic, nu mă deranjează cu nimic și nici nu deranjează pe nimeni cu nimic.

Am câțiva prieteni gay. Tineri. Sunt oameni minunați.

Am o cunoștință foarte înverșunată. Atâta venin a aruncat în filmul care a câștigat Ursul de aur, Sodoma și Gomora, încât m-am uitat mai atent la profilul ei de  facebook. E singur în toate fotografiile, celelalte fotografii fiind icoane. Brusc m-a dus gândul la American Beauty. Și mi s-a făcut milă de acel tânăr.

Mama are doi câini și unul dintre ei e homosexual. Ne iubește și-l iubim.

Asta cred eu că e cu ursul de aur. Romanian Beauty.

luni, februarie 26, 2018

O palmă

Nu există iubire în violență, de orice fel ar fi ea. 
Prin anii 1950, tatăl vitreg al mamei mele, beat fiind, juca toată noaptea cărți cu mama, o obliga de fapt să joace cărți cu el. Avea vreo șase ani, mama. Bunica mea și fratele mamei mele dormeau in cotețul porcului, pentru că acolo îi gonise el după ce-i bătuse. Mama îl privise în ochi si-i spusese:
- Dacă dai în mine o să iau cuțitul și când dormi o să să te tai, ca pe porci o să te tai, ai înțeles?
Mama avea șase ani. Niciodată nu a primit o palmă de la tatăl ei vitreg.

Când s-a măritat și ne avea deja pe noi, pe mine și pe fratele meu, tata, odată, a ridicat mâna să o lovească. Mama i-a prins mâna și i-a zis:
- O dată dacă mai ridici mâna asupra mea să știi că o iau pe linia ferată până acasă, în Ardeal. Cu zece copii după mine și plec!
- Te cred în stare! i-a raspuns tata.
Nu a mai ridicat mâna niciodată asupra ei.

La fratele tatălui meu fiind, la țară, mama a surprins a nu știu câta bătaie a mătușii mele. Unchiul meu era foarte violent, sărmana mea mătusă probabil că a murit de la atâtea spaime și bătăi, cine să mai știe. Când se repezea unchi-miu să dea în mătușa mea mama s-a pus între ei și l-a îmbrâncit pe cumnată-său pe trepte (aveau prispă), zicându-i:
- Dar mai du-te dracului de nebun!
Ăsta a fost așa de uimit că nici nu a apucat să se dezmeticească. Nu a mai vorbit cu mama mulți ani.
- Auzi, în casa mea să dea în mine!

Pe mama mea o știți. Are 74 de ani și de la 16 ani e orfană. În dreptul tatălui ei, în certificat, e o linie. E copil din flori, tatăl ei fiind administratorul regelui Mihai de la Săvârșin, Octavian Cioflec.

Ce vă spun eu acum nu sunt povești. Sunt parte din viața mamei mele și parte din viața mea. Poate că dacă ar fi înghițit acea primă palmă de la tata, sau de la tatăl ei vitreg, poate că ne-ar fi venit și nouă rîndul, copiilor ei. Poate da, poate nu. Poate nu vom ști niciodată cum ar fi fost viața noastră de la acea primă palmă pe care ar fi acceptat-o. Însă știu cum este de la acea palmă pe care a respins-o cu orice preț.

Nu dau nici lecții, nici nu condamn, nici nu nimic. Dar dacă o fetiță, o orfană poate întoarce spatele unei palme deși nu o așteaptă nimeni și nimic atunci voi, femei din toată lumea, e clar că o puteți face și voi.

luni, februarie 19, 2018

Hai să ne trăim viața de parcă am avea mai puțin înainte decât înapoi

Când eram mică voiam să mă fac doctoriță, asta până am ajuns la școală și am considerat că a fi învățătoare e tot ce-mi doresc. Apoi am mai crescut și tot uitându-mă la filme mi-am zis că o să ajung actriță. Pare că sunt profesiile cele mai visate de generația mea. Sau poate mă înșel, nu știu. Cert e că în clasa a opta am luat-o spre liceul pedagogic la care nu am intrat și am eșuat la un profil de mate-fizică, și asta cu intervențiile tatălui meu, altfel rămâneam pe afară. Bineînțeles că am îmbrăcat un halat albastru și am făcut piese la strung, la ora de tehnologie, nu mai știu nici eu cum, dar cred că nu am fost prea marcată de situație, ba din contră, am impresia că ne amuzam copios. Bineînțeles că am făcut practică și la fabrica de conserve și am lipit la etichete pentru tot restul vieții. Și acolo ne-am amuzat, căci lipind noi etichete pentru fasole și mazăre am inversat etichetele și ne și imaginam fața uimită a rusului care ar fi cumpărat conserva de mazăre și ar fi găsit fasole. Da, conservele plecau spre URSS. Cumva părea un sabotaj, noroc că nu ne-a văzut nimeni deși cred că a știut toată lumea. Am făcut și ore de matematică și de fizică de mi-au ieșit pe nas, bine, improspiu spus „am făcut”, căci dirigintele, de matematică fiind, tot scria pe tablă formule, eu tot scriam la română și în toți acești ani a funcționat foarte bine schimbul caietelor - tu-mi dai mie la mate, eu îți dau ție la română. Prin clasa a XI-a habar nu aveam încotro să mă îndrept, nu aveam nici o înclinare, în afară de visare. Pădureancă fiind mi-am zis eu că geografia mi s-a potrivi, hai să fac meditație însă și la franceză, că era a doua specializare. Așa că am rugat-o pe profesoara de franceză să mă mediteze, pe doamna Marioara Sima. După o lună timp în care mai mult m-am plimbat până la dânsa acasă decât am pus mâna pe carte, dânsa m-a scuturat bine, zicându-mi astfel:
- Dacă ai de gând să înveți, bine, dacă nu, te rog să nu-mi mai pierzi timpul.
M-am rușinat așa de tare că nu numai că nu i l-am mai pierdut însă am luat chiar 9,16 la examen, nu am intrat însă pentru că geografia era în limba română, astfel încât la sugestia doamnei Sima anul următor am dat examen la franceză-română unde am intrat abia după încă un an - reamintesc celor ce au uitat că erau 18 locuri doar la franceză și se intra prin examen. Așa de bine nu i-am pierdut timpul că profesorii universitari mă întrebau cu cine m-am pegătit așa de bine și făceau ochii mari când le spuneam că profesoara mea predă la un liceu economic.
Până am intrat eu la facultate am mai și lucrat câte șase luni pe an, împăcându-l cumva pe tata care dorea să rămân contabilă, deși eu nu am prins prea bine nici cum funcționa acea mașinărie de calculat. Contabilii de acolo și-au făcut vile după revoluție, mai pe malul lacului, așa, nu zic că-mi pare rău că nu am, dar zic și eu ce au ei.
Cealaltă jumătate de an a aparținut mamei mele care încerca să-l convingă pe tata să mă lase la facultate, mi-aduc aminte că discuțiile erau destul de aprinse pe această temă și noroc că și doamna Sima s-a aliat mamei iar la un moment dat s-a încheiat discuția pentru că am intrat la facultate.
În primul an de facultate  un profesor ne-a întrebat ce vrem să ne facem, eu am zis „scriitor sau critic literar”, colegii au râs iar eu m-am simțit tare prost, abia peste ani mi-am dat seama că nu râdeau de mine ci de situație - păi de la facultatea aia nu ieșeai decât profesor la Cucuieții din Deal, auzi la ea, scriitoare!
7 luni am fost profesoară, apoi din întâmplare, căci toate lucrurile sunt dintr-o întâmplare, am intrat în presă. Un fel de pseudoscriitoare.  Ani și ani. Mi-a plăcut, am scris cu bucurie și cred eu, și cu ceva talent. Când mi s-au închis multe uși în nas, în 2008 - adică s-au închis revistele la care colaboram - , am înțeles în sfârșit că drumul meu trebuie să o ia în altă direcție și mi-am făcut editura Cununi de stele unde grație lui Didi - Amita Bhose - profesoara mea de bengali, sanscrită și civilizație indiană mi-am împlinit visul de a deveni scriitoare. Căci făcând o editură pentru a-i publica opera mi-am publicat și eu opera. Dacă aș vrea să fac altceva? Cu mâna pe inimă, nu. Mai ales acum când, privind înainte pare mai puțin decât de privesc înapoi.



joi, februarie 15, 2018

Să ne purtăm frumos, că nu mai pupăm


- Bună ziua, bună ziua, pentru ITP, da, cum să nu, miercuri.
Dar marti sună o domnișoară de la service, știți, nu avem încă actele gata pentru ITP, se poate joi la ora 15? Se poate, de ce să nu se poată și azi la 14,20 parchez mașina în fața service-ului.
- Bună ziua, vă putem ajuta cu ceva?
- Bună ziua, da, cu ITP-ul.
Păi nu v-a sunat nimeni, păi nu m-a sunat nimeni, știți, nu avem gata actele nici azi, mâine. Știți, eu am venit la ITP și asta o să fac, că doar nu o să mă plimb cu mașina prin oraș. Păi știți, noi colaborăm cu un service si să vă dau datele să le introduceți în GPS? Păi știți, eu nu introduc nimic în GPS că nu am GPS și nici nu mă duc pt că eu am venit la dvs. Ne scuzați, nu e vina noastră, nici a mea, știți, colegul nostru stă de joi la RAR pt că ne-a greșit actele și nu putem să zicem nimic pentru că știți, nu ne mai acreditează. Așa că un coleg o să ia mașina și o să o ducă la service-ul cu care colaborăm, luați loc, într-o oră e gata. O cafea, un ceai? Nu, mulțumesc, într-o oră a fost gata, aveți aici actele, cheia, costă 100,01 lei, mulțumesc, ne vedem la anul pe 15 februarie că mașina are 12 ani.

Ce vreau să vă spun e că eu, deși am zâmbit, nu m-am purtat frumos că nu am avut de ce și mi-am făcut ITP-ul. Și cu mine încă vreo trei, și ei neanunțați la telefon că service-ul nu are actele gata.

miercuri, februarie 07, 2018

Amita Bhose, un ungher de afecțiune

Vă așteptăm vineri, 9 februarie, ora 18, la Muzeul Național al Literaturii Române, să aducem ofrandă celei ce a iubit cultura română mai mult decât, poate, mulți români - Didi, Amita Bhose.


Participă foști studenți ai Amitei Bhose, prieteni, colaboratori, admiratori. La finalul evocării va avea loc o reprezentaţie de dans clasic indian oferită de Centrul de Artă Euterpe, coregrafia fiind semnată Carmen Coţovanu Pesantez.


Toți cei ce o aveți în suflet sunteți așteptați cu drag.

sâmbătă, ianuarie 20, 2018

Numai fapta să-ți fie conducătoare...




Azi, Didi - Amita Bhose - văzută de domnul Emil Burlacu, realizator al emisiunii „Răspundem ascultătorilor”. Emisiunile radio sunt reunite în cartea „De la Durga puja la lumea lui Kalidasa”, editura Cununi de stele

„Tulburătoare întâlnirea dintre Amita Bhose și Mihai Eminescu, dintre poetul român și profesoara din Calcutta, mare oraș al deltei ce o fac, la Golful Bengal, apele Gangelui și Brahmaputrei. Am spus „profesoară”, însă mărginindu-mă la acest cuvânt înseamnă a da o icoană săracă și chiar falsă a personalității complexe care a fost în realitate doamna Amita.
Din trecerea pe pământul României, puțini au înțeles că au avut aproape de ei un gânditor de adâncime, un savant de mare cuprindere, un impunător istoric și critic literar, un cercetător neostenit și obiectiv al civilizației, al culturii, al istoriei din India și România, un jurnalist competent, un activist vizionar în multele planuri ale vieții culturale. Traducerea lui Eminescu, Sadoveanu, Blaga, Bacovia, Arghezi, Sorescu, Sebastian în bengali, a lui Rabindranath Tagore în română, prestigioasa lucrare de doctorat „Eminescu și India”, contribuțiile la editarea operei complete a lui Eminescu (volumele al VII-lea și al XIV-lea), însușirea până la desăvârșire a limbii române, fie și pentru a-i putea face pe studenții încredințați aici, la București, mai aproape de tainele sanscritei – o listă departe de capătul ei. (Dar eu nu aduc nimic nou, doar repet lucruri spuse).
Fapt este că de câte ori mă duce gândul la Amita Bhose, trebuie să-mi amintesc că ea a făcut acel gest suprem față de această țară a noastră și și-a cerut cetățenia română dezlegându-se de India natală, cum sublinia cândva Zoe Dumitrescu Bușulenga.
      Urmarea? „Am fost acuzată pentru că am iubit România”, a scris Amita Bhose.  „De dragul culturii române, cu dorința de a întemeia o școală serioasă de indianistică m-am stabilit aici”, explică mai departe blânda profesoară din Calcutta. „Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică…alături de el… Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânări pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți…”
      Dar câte n-or mai fi de adăugat, câte?!
      La emisiunea radiofonică la care lucram, „Răspundem ascultătorilor”, Amita Bhose a fost adusă de una dintre studentele sale…
      Mi-o amintesc bine pe doamna mărunțică și negruță. Avea un profil plăcut, evident, indian. Era mereu zâmbitoare, totuși modestă până la timiditate. Avea o voce melodioasă, în alto, sigură, cu grijă în rostire, dar nicidecum alterată de ostentație. Doar în pronunțarea unor nume mai străine de români se simțea o notă mai aparte. De exemplu, Buddha suna oarecum straniu pentru ascultătorul cotidian al postului de radio „București-România”: Buto, cu un „t” semănând cumva celui din engleză.
      De pe vremea fulgurantelor sale opriri în Casa Radio, păstrez în minte densul verset din cartea Bhagavad-gītā: „Numai fapta să-ți fie conducătoare și niciodată fructele. Să nu ai drept temei fructul faptelor, nu te lega de nefăptuiri”…
      Doamna Amita Bhose a făptuit mult în scurta sa trecere pe Planeta Pământ, în scurta trecere prin România. A plecat urmată de prea puțină recunoaștere și de prea neînsemnată recunoștință.  Pentru aceasta, acum, inutilele noastre păreri de rău lângă lauda dreapta pentru cei ce se trudesc întru amintirea doamnei de la Calcutta, întru așezarea ei pe piedestalul cuvenit în altarul celor mai alese personalități românești. Am spus foarte bine: românești!”


*Text prezentat cu ocazia lansării cărților Maree indiană. Interferențe culturale indo-române și Radha și Krișna, de Amita Bhose, la Biblioteca „Ioan Slavici”, București, mai 2009.

Lansare Eminescu în limba bengali, limba lui Tagore

                                        Editura Cununi de stele și Muzeul Naț...