miercuri, noiembrie 28, 2018

Dragă Eugen Teodorovici,


(scuzați adresarea, însă așa se obișnuiește într-o scrisoare)

Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră și ai dumneavoastră. Noi suntem bine, pe cât se poate. Pe aici, cu iarna. Tocmai ne făceam bagajele, că bărbată-miu a obținut o slujbă în Germania. Nu pot să spun ce slujbă, că mi-e rușine și ne știe lumea. Trei facultăți, două doctorate pe bune, e supracalificat aici, dincolo merge ca necalificat dar cu banii câștigați ne putem plăti rata la casă și studiile celor trei copii. Dragă domnule Teodorovici, vă scriu acum pe bune, fără patimă, chiar dacă arătați cam macho și e posibil să influențați cu freza dumneavoastră pe domnișoarele care se uită la tv. Eu am cam trecut de vârsta asta a amețirii printr-un zâmbet și dau dreptate vorbelor bătrânești - Înalt ca bradul, prost ca gardul. 

Vă scriu ca să vă mulțumesc pe bune. Chiar v-ați gândit bine. Păi în 5 ani înveți limba țării respective, te obișnuiești cu vecinii, cu atmosfera, cu binele, viața ta intră pe un făgaș al obișnuinței, asta e rău, că te plafonezi, te apucă deprimarea. Ce poate fi mai motivant într-o viață ca aventura? Oricum ești într-o aventură, un nomad prin lume, ce poate fi mai excitant ca o nouă viață într-o nouă țară o dată la 5 ani? Altă limbă, alți vecini, alte provocări...Alte chirii, alte bagaje, alte școli pentru copiii tăi. Într-o viață de om poți învăța germana, franceza, engleza, croata, sârba, albaneza - a, Albania nu e în UE? Păi la cum am văzut-o eu în vara asta eram sigură că e în UE, că are autostrăzi, turism... Și să zicem că muncești 30 de ani în afara țării. Asta înseamnă 6 limbi străine învățate, 6 case, 6 servicii cel puțin. Aventură! Îi și plâng pe ăștia care se duc în străinătate la muncă și proștii de ei își iau cetățenia țării respective, își cumpără o casă, sunt asigurați medical și ca pensie. Niște proști. Au nevoie de o lege ca asta pe care vreți dvs s-o dați, cu permisul de muncă, pentru că trece viața pe lângă ei. Foarte bine ați zis: "Nu mai ai voie, după primul permis, să-ți reînnoiești dreptul de muncă, ca să fii obligat să migrezi în Europa. Așa, dacă ajunge în Germania și tot primește drept de muncă, deci nu o să se întoarcă în veci în Croația, România de unde a plecat. Maxim 5 ani și, la revedere, să te duci în altă țară să îți cauți loc de muncă”.


Auziți, dar aș vrea să vă întreb, totuși, luați ceva pastile? Acum mă scuzați, la revedere, că am niște bagaje de făcut.

Semnează o doamnă insensibilă la farmecele frezei dvs.

luni, noiembrie 26, 2018

Dragă Sfinția Ta

(să mă iertați, dar așa se adresează într-o scrisoare)


Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră și ai dumneavoastră. Noi suntem bine, pe cât se poate. Ne pregătim de iarnă. De fapt nu ne mai pregătim, una, pentru că nu avem cu ce, a doua, că nu ne mai trebuie, de-asta vă și scriu, să vă mulțumesc, că nu ne mai trebuie nimic. După ziua luminată de ieri am luat și noi lumină și căldură pentru toată iarna, pentru toată viața, ce vorbesc eu aici. Vă scriu să vă spun că suntem tare mândri că am putut contribui și noi cu tot ce am avut pentru a se pune o cărămidă la catedrala neamului. Cum? Nu suntem și noi trecuți acolo, lângă Becali? Da, desigur, înțelegem, nu ne putem compara. Nu, oi am avut și noi, dar le-am mâncat și lâna am ars-o-n sobă. Mână lungă n-am avut, dumneavoastră știți mai bine ce înseamnă. Nu, nu regretăm, că noi am crescut cu frică de Dumnezeu. Dumnezeu, haideți că-l știți din poze, aveți dreptate, se arată numai celor ce au credință. Dumneavoastră aveți o haină aurită și pereți auriți, am înțeles totuși că aurul nu e un bun conductor, de-asta zic că nu cred că vă aude Dumnezeu. Eu cred că nici nu vrea să vă vadă, dacă mă întrebați pe mine. Și mai cred și că stă cu spatele la sfinția ta și sfințiile voastre. Pentru că-i e rușine cu voi. E posibil să și țină poarta închisă când oți veni voi, chiar dacă vă ascundeți în buncăr, să vă întâlniți cât mai târziu cu Sfântul Petru. (Sfinția ta, iartă-mă, cred că ăsta care a scris astea e un alt eu, subconștientul, dar stați liniștit că-l aranjez eu).

Știți de ce vă scriu? Pentru că-mi pare tare rău că nu ați fost înțeles și vi s-a dat peste mână când ați spus că e neîncăpătoare catedrala, pentru că populația e numeroasă. Eu am înțeles ce ați vrut să spuneți și vă susțin. Și de faceți o petiție eu mi-o pun pe piept și merg cu ea la semnat. În petiție să scrie că vrem ca toată țara să fie o catedrală, să se facă așa, pe granițele țării o catedrală și atunci să mai văd eu pe ăla care zice că nu are drum, școală sau spital. Țara=catedrală și până și ultimul invidios o să se dea pe brazdă. Invidios e un cuvânt nou, l-am auzit de la o altă sfinție, dar să știți că eu nu sunt invidios, nu voiam să mă dau cu merțanele alea de la catedrală, am rău de mașină, de mașină scumpă, zic, eu sunt obișnuit cu rata. Da, am și rate, dar ziceam de autobuzul-rată. Totuși un pic de invidie parcă m-ar pișca pe limbă, că aș vrea și eu să fiu ca sfinția ta, să vând vin fără bon. Și să nu mai plătească nici patronul meu - frate-miu - impozit pe salariu și să-i rămână lui, că are necazuri cu nevasta, i-au dat-o acasă că nu mai e loc în spital. Și că mi-am adus aminte parcă nici pe casă și teren nu aș vrea să plătesc impozit, așa, ca sfinția ta.
Stai, nu arunca cu crucea după mine, crucea mă-tii, că a fost scumpă și tot noi o plătim, sfinția ta.
Sfinția ta, voiam să-ți scriu mai mult dar s-a înserat și nu mai am decât o lumânare și o țin de bună, da, e cumpărată de la biserică, eu respect biserica și nu vin cu lumânări luate de la supermarket, respect afișul că mi-e teamă de afurisenie. Închei așadar aici și vreau doar să vă mai întreb cam cât a costat patrafirul ăla din aur de pe sfinția ta, că tare frumos era. Nu vreau să-mi iau, dar să știu cam câte generații mai muncim pentru sfinția ta. A, toate?

Semnează un cetățean orbit de patrafir

joi, noiembrie 08, 2018

Scrisoarea 1

Dragă Liviu Dragnea,
(scuzați adresarea, însă așa se obișnuiește într-o scrisoare)

Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră și ai dumneavoastră. Noi suntem bine, pe cât se poate. Pe aici, cu pregătirile de iarnă. Știți, nu prea mai avem lemne, de când ne-au tăiat pădurile. Dar vom pune o haină peste noi, că suntem obișnuiți de-o viață. Ne-am încălzi cu un reșou dar nu mai avem pe aici, pe o rază de 100 de kilometri, și din câte înțelegem, nici pe o rază mai mare, vreo uzină de unde să luăm o rezistență. Nu-i nimic, că și așa nu mai avem bani să ne plătim lumina. Vedem că se construiește o casă mare a Domnului, am înțeles că până acum au intrat în ea cam 110 milioane de euro. Cică împreună cu referendumul ăla pentru familia tradițională - apropo, domnul Dragnea, ce vă mai face familia? Soția? A, nu mai sunteți căsătorit, aveți o prietenă? Să vă trăiască! - ar ajunge cam la 1% din PIB-ul pe 2017. Nu știu ce e ăla PIB dar pare că nu prea dă bine, căci PIB-ul educației a fost pe 2017 cam 5%, vă las pe dumneavoastră să faceți niște socoteli, că vă pricepeți tare bine dar vă rog eu să nu vă supărați și să mă trimiteți la dracu așa cum ați făcut atunci cu fata aceea, ce v-a cășunat pe ea, mânca și ea o pâine, putea fi copilul dumneavoastră, ce zic eu, soția dvs.
Știți de ce vă scriu? Am înțeles că ați venit cu o valiză cu gogoși la parlament și ați împărțit gogoșile pe acolo. Eu vă scriu ca să vă rog să nu le mai risipiți pe ăia cu burțile mari, nici nu le mănâncă, pentru că de atâtea gogoși câte au făcut li s-a aplecat, eu mă mir că nu vi s-a aplecat și dvs! Dați o fugă sau trimiteți pe cineva cu ele aici, la noi în sat, că noi abia le așteptăm! Acu, dacă vreți să le țineți pentru dvs și familia dvs noi vă înțelegem și nu ne supărăm, trebuie să puneți și dvs ceva deoparte pentru zile negre. Că dacă nu dvs atunci cine?


Acu mă scuzați, v-aș mai scrie, dar că aud că strigă unu pe uliță cu varză, mă duc să iau și eu un sac, să o pună femeia mea la murat.


Vă doresc sănătate multă și vă rog eu să nu vă mai enervați că nu merită, zău, o viață are omul.

Semnează un cetățean care vă iubește și vă respectă

vineri, noiembrie 02, 2018

#Colectiv

Soarele bătea în flăcările lumânărilor, amestecându-și razele în lacrimile celor ce trecuseră pe acolo.

Când am ajuns eu la Colectiv, acum o oră, câțiva oameni își trăgeau nasul, abia stăpânindu-și lacrimile, îngenuncheau apoi, aprindeau o lumânare și rămâneau cu privirea ațintită în marea de lumânări. Rămâneau așa, cu gândurile lor, cu furia lor, cu tristețea lor. Își făceau o cruce și când plecau aveau parcă ani în plus. Și ochii în lacrimi.

Lângă mine, un bunic și un nepot de vreo 12 ani, aprindeau lumânări.
- Să o odihnească în pace, a spus bătrânul, semn că aveau pe cineva cunoscut acolo.
Băiatul a zis și el, privind lumânarea aprinsă de bunicul său:
- Îți dai seama că i-au sunat părinții în disperare?


Mintea lui de copil reținuse grozăvia asta - să te sune părinții în disperare. Oare cum e să vezi și să auzi 20 de telefoane sunând în întunericul ars - Mama? Tata? Nu cred că poate avea cineva cuvinte.


Când am plecat eu de la Colectiv, acum o oră, pe strada Oițelor m-am întâlnit cu o adolescentă îmbrăcată în iepuraș. Da, e Halloween. Din curtea școlii de pe strada asta a mai ieșit o vrăjitoare, râzând și îndesându-și pălăria ascuțită. Da, e Halloween. Pe drum am întâlnit femei cu cărucioare cu copii, cu cărucioare de piață. Alți bicicliști au trecut pe lângă mine, cu cască sau fără cască. La Unirea, fântânile își aruncau în sus o apă limpede așa cum nu am văzut niciodată. Am întors capul. Înainte de a întoarce privirea, am observat că de unde eram eu nu se vedea catedrala neamului. Ce bine! Oamenii coborau la metrou, butonau telefoanele, mâncau covrigi.

Aproape de casă m-am întâlnit cu o mamă și un copil costumați de Halloween: ea era Frida, copilul era în costum negru, schelet. Semăna atât de bine Fridei că i-am zâmbit. Dar cred că zâmbetul meu era atât de trist și de strâmb că femeia m-a privit o clipă și apoi a întors privirea.

Știți, brățara asta Colectiv este a fiicei mele. Una dintre multele brățări de la concerte. Dacă am păstrat-o - de regulă i le aruncam - înseamnă că ea a fost cu câteva zile înainte în Colectiv. Am păstrat-o tocmai pentru a-mi aminti, deși mai rar decât aș trebui, cât de norocoși am fost și că viața este așa o loterie încât nimeni nu poate spune că e în siguranță. Acolo putea fi ea, în altă parte putem fi noi. În fiecare clipă se poate întâmpla ceva cu noi nu din vina noastră. Și nefiind din vina noastră nu avem voie să fim indiferenți. Putem fi triști, furioși, putem sparge geamurile parlamentului, putem urla, putem plânge, ne putem ruga. Dar nu avem voie să fim indiferenți și să spunem „mulțumesc mult” așa cum a spus cretina de premieră. Oamenii aceia nu ne reprezintă. Oamenii aceia nu sunt oameni. Și au trecut trei ani și e mai rău ca acum trei ani.

Poate că ar fi bine să ne punem brățări Colectiv, ca să nu uităm. Dacă altfel nu se poate.

vineri, octombrie 26, 2018

Trei minute de metrou

Fiecare în lumea telefonului lui, suprapusă realității metroului. Doi tineri, un el și o ea, împărțind muzica, fiecare cu câte un fir al căștii în ureche. Lângă ei o doamnă la vreo 60 de ani, cu părul negru, permanent, cu breton, cu buzele roșii, își face selfieuri. Își aranjează un pic părul, își potrivește telefonul și face fotografii cu arătătorul, ținând celelalte degete răsfirate în sus. Depărtează un pic aparatul, așa cum fac miopii când nu descifrează eticheta unui ambalaj, apoi, cu degetul mare și cu arătătorul, păstrând restul degetelor în aceeași poziție, micșorează și mărește fotografia. Nu pare a fi mulțumită de rezultat, căci își mai face niște selfieuri discrete și reia gesturile dinainte. Cei fără telefon o privesc, unii zâmbesc. O altă femeie vorbește la telefon, cu mâna la gură. Într-un colț un bărbat râde. Oamenii sunt aplecați asupra telefoanelor.

În stație, un bărbat așază o frunză a unui buchet de flori pe care-l ține protocolar. O tânără pare a vorbi singură, dar de fapt vorbește la telefon, cu hands free. Un domn în vârstă o privește ciudat. Oamenii sunt aplecați asupra telefoanelor.

Cineva mănâncă un covrig, un tânăr, i se revarsă burta peste curea, mâncatul nu-l incomodează în butonat. Lângă ușă, lângă femeia cu fustă cu fermoar la spate, un tânăr se joacă pe telefon. Din căștile unui alt tânăr se aude muzică.  Oamenii sunt aplecați aupra telefoanelor.

O fetiță de vreo cinci ani, așezată pe același scaun cu o umbră de bunică, se uită la călători. Nu-i susține nimeni privirea pentru că nu o vede nimeni. Oamenii sunt aplecați aupra telefoanelor.

miercuri, octombrie 24, 2018

Dor de Didi - Amita Bhose

Dragă Didi,

Numărăm anii care ne despart, sunt 26. Exact 26 de ani aveați când ați venit în România. Cine ar fi crezut că veți rămâne aici pentru totdeauna, îndrăgostită de Eminescu și de noi?

Noi suntem bine, pe cât se poate. Nu, nu-l iubim pe Eminescu mai mult ca dumneavoastră, deși ar trebui. De fapt nu-l mai iubim deloc, e cadavrul din debara. Ați fi tristă dacă ați mai fi acum printre noi. Căci nu, nu suntem mai buni ca atunci când ne-ați lăsat. Poate că nici nu v-ați mai găsi rostul, cine știe. Sau poate că ați fi reușit să duceți la bun sfârșit ceea ce oamenii vechi cu haine noi v-au șters de pe fața pământului de două ori.
 

Ar fi multe de spus, Didi. Că ne lipsiți, nouă, celor ce v-am cunoscut și cărora ne-ați oferit o cană cu ceai și dragostea dumneavoastră. Că ne e dor de dumneavoastră și că uneori vă certăm, în gând, că ați plecat prea repede.
 

Cred însă că o să vă bucure când o să vă aflați că mulți vă zic Didi - sora mai mare a lui Eminescu. Și că vă aflați în inima lor.
 

În rest, deși ați reușit să traduceți intraductibilul „dor” în limba dumneavoastră și a lui Tagore, el nu poate fi tălmăcit în limbajul tristeții. Căci tare dor ne e de Didi, draga noastră Didi, Amita Bhose.

duminică, octombrie 21, 2018

Balcik sau cum de ajung românii să fie mai numeroși ca bulgarii

       La doar 60 de kilometri de Vama Veche -  mergând pe un drum pustiu cum nu vei mai găsi în România - se află Balcikul Reginei Maria. Căpătat, retrocedat, dar păstrând o vreme  în capela mică a grădinii inima reginei ce ceruse în mod expres ca inima-i să-i fi adusă aici, în locul pe care l-a iubit atât de mult.
        Românii îndrăgesc și ei locul, dovadă că vin din ce în ce mai mulți, întru vizitare și recreere. Pentru noi a fost a doua oară de pus piciorul în stațiunea Balcik - prima oară a fost acum doi ani, parcă. Locul nu are nimic din bâlciul stațiunilor noastre, terasele de pe faleză sunt albe sau din lemn nevopsit, ici colo câte un petec de plajă, diguri vechi și un foișor din lemn alb la capătul unuia, acolo unde vei vedea o mulțime de meduze mari, o invazie de meduze, cu tente mov, galbene, verzi, de parcă ai fi aterizat în mijlocul unoei lumi extraterestre. Toată marea, cât cuprinzi cu privirea, e plină de meduzele ce-și împing pălăriile încoace și încolo, într-o lume numai a lor. Mai spre capăt ajungi la castelul și grădinile Reginei Maria pe care musai trebuie să le vizitezi și revizitezi - nu-i nimic dacă nu ai leva, primesc și lei, ca și chelnerii, de altfel. Acum intrarea este obligatorie și la castel - acum doi ani nu era - așadar, cu 40 de lei vizitezi și grădina și castelul. În hotelul Regina Maria de lângă castel se cazează în majoritate români veniți cu familia, în grup, de unde și gălăgia lor arogantă și de neam prost. Iar și mai la capăt începe un drum pe lângă mare, făcut cu bani europeni, un drum ce ar fi trebuit, probabil, să ajungă la Albena dar care după vreo 6 kilometri se prăbușește în mare ca după un cutremur de pământ. Mărginit de niște stânci mari, albe, drumul la fel de alb e folosit de puținii bicicliști și de pescarii care par a pescui mai mult din hobby decât din necesitate.
        Grădina-și are farmecul ei și toamna, deși au fost scoși cactușii pe care dorește atât de mult să-i vadă o doamnă ce întreabă pe toată lumea în ce direcție să o ia pentru a-i găsi. Va fi poate dezamăgită când va vedea mormanele de pământ și pancarta prin care direcțiunea își cere scuze pentru disconfortul creat. Nici florile verii nu mai sunt toate, trandafirii se străduiesc să-ți țină capul sus, ca o bătrână dintr-o familie boierească scăpătată. De ignori greșelile gramaticale din traducerea românească de pe panourile caselor grădinii îți poți face o idee a măreției de oninioară a locului, dar nici prezentul nu e de ignorat, căci scările pietruite te duc spre cascada cu podul suspinelor, unde-ți poți pune o dorință care se și poate împlini de treci podul cu ochii închiși. Sau spre înaltul dealului, unde ești parcă la același nivel cu minaretul simbolic al castelului. De aici și de oriunde în grădina minunată marea toată e a ta. Nu e de mirare că Regina Maria iubea locul acesta.
       În castelul alb zărești umbra reginei, strecurându-se pe scări, reflectată în oglinda cea mare. te vei pierde iarăși pe alei, spre capela cea mică și pe lângă tine va trece alaiul nupțial în frunte cu mireasa și mirele, ținându-se de mână.
       Te plimbi în linște pe faleză, mănânci la o terasă, chelnerii înțeleg românește, pui apă câinelui bătrân, negru și năpârlit de lângă terasă, acesta se repede la apă și hăpăie însetat, apoi urci pe bicicletă și bați faleza, marea te însoțește, dealurile și-au îmbrăcat culori de toamnă, e liniște și e bine.
        E păcat doar că nu se întâmplă în România.






























miercuri, august 29, 2018

Facebook, ton amour



De intri pe facebook, te apucă deprimarea. Parcă răsfoiești o revistă cu cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile. Femei cu picioare lungi și decolteuri și mai adânci. Cupluri fericite, zâmbind aparatului foto din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, cu peisaje paradisiace. Diplome de master, de doctorat, cărți, nunți, evenimente, baruri de fițe, vacanțe peste vacanțe. Câte un anunț umanitar pe ici pe colo, câte un strigăt de ajutor dar nu, mulțumim, dăm un like sau o tristețe mai degrabă și mergem mai departe. Bărbații conduc mașini de mașini, sunt tați perfecți, alături de copiii lor.

De intri pe facebook te apucă deprimarea dacă nu ai cunoaște unele personaje. Oameni care nu mai au nimic în comun pozează în cupluri fericite sau model, deși până în momentul pozei s-au bălăcărit. Femei care stau juma de zi să găsească unghiul potrivit pentru ca picioarele lor să pară mai frumoase decât sunt, într-o atitudine vădit neglijată dar a naibii de studiată. Și cu cât sar de 40 plus sau 50 plus cu atât crește decolteul și scade lungimea fustei. Țuguindu-și buzele de parcă s-ar pregăti să i le capseze cineva. Fiică și mamă care se urăsc dar care pozează în cele mai bune prietene. Bunică și nepoată îmbrățișate dar de fapt nepoata nu-și primește bunica în casă. Mamă în vârstă felicitată și iubită, plină de flori, dar în realitate mai singură ca pisica vagaboandă a satului. Jelanie mare și semn de doliu că a murit mama, dar în realitate fiica nu i-a mai spus o vorbă bună mamei de când era copil. Poze cu copii de care părinții sunt mândri, dar în realitate copiii ăia își îmbrâncesc părinții pe scări. Oameni pozați cu toate personalitățile momentului dar în realitate oamenii ăia și-au făcut loc în ultimul moment în cadru, cu coatele și cu diplomatul gol. Oameni care par că au făcut ceva ce de fapt nu au făcut.

Iar facebookul e plin de inimioare. Oameni care nu te-au cunoscut niciodată te umplu de inimioare, e așa, raiul pe facebook, o iubire universală. Cuvintele sunt aruncate și ele fără număr, fără număr, doar nu ne costă. Cele de admirație, că acum vorbești de cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile. Cele de neadmirație fac subiectul unei alte notări.

De intri pe facebook vei intra într-o lume care începe să fie din ce în ce mai fake. Știind asta poți să derulezi liniștit imaginile de pe wall - deja trei cuvinte străine în un rând și jumătate. Îți poți vedea liniștit de viață fără să te apuce deprimarea că nu trăiești în cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile.

Apropo, știe cineva vreun croitor? Că am o fustă cam lungă și vreau să o scurtez.

marți, august 28, 2018

O țară panaramă

Scena era grotescă, el țopăind în urma ei, pe scări, ținându-se de bară...

Într-un picior, bărbatul slab sărea cu dexteritate de o o treaptă pe alta, ajutându-se de bară. În fața lui, femeia blondă urca și ea, treaptă cu treaptă, căruciorul de invalid. Îl ținea cu ambele mâini, urcând cu spatele, treaptă cu treaptă. Ajunși sus, bărbatul s-a așezat în cărucior, au așteptat un pic să se deschidă ușa mare de acces, pentru a putea trece, apoi scena s-a repetat. El s-a dat jos din scaun la baza treptelor și a urcat, sărindu-le, una câte una. Femeia lui căra, în aceeași poziție, cu spatele, căruciorul. Un bărbat s-a oferit să-i ajute, dar ei au refuzat, se descurcau.
- E cea mai panaramă stație! a zis invalidul.
Da, trei rânduri de scări. Nu tu lift, nu tu rampă, nici măcar o scară rulantă pentru cei în vârstă. La metrou.

Scena era grotescă pentru dexteritatea exersată a celor doi, pentru țopăiala nefirească a unui bărbat cu un singur picior, pentru chinul acelei femei care căra zi de zi un cărucior de invalid.

Scena era grotescă pentră că trăim în cea mai panaramă țară europeană.

vineri, august 24, 2018

Privirea învingătorului învins

Am căutat-o cu privirea, era tot acolo, sus, pe ultimul rând al vitrinei chioșcului de ziare de pe peronul Gării de Nord. Acolo unde nici nu ridici privirea, acolo unde doar întâmplător o găsești, de știi ce cauți sau de ai vreme să cauți. Era acolo, numele nici nu i se mai vedea, ascuns, poate întâmplător.
Am cerut revista, vânzătoarea mi-a dat-o, a notat într-un caiet numele revistei, gesturile erau normale, obișnuite, dar eu știam că e ultima oară. Am luat revista și am urcat în tren, așa cum fac de fiecare dată. Dar știam că e ultima oară.

De fiecare dată când merg spre mama, cu trenul, iau revista Marea Dragoste - revista Tango. E ca și cum aș avea cu mine o carte, căci e densă, plină de interviuri, articole. Puțină reclamă, câteva pagini. Așa cum îi place cititorului, așa cum însă nu cade bine celui ce creează revista. De fiecare dată în paginile revistei dau de oameni de care am auzit ori nu, pe care o să-i întâlnesc ori nu, însă toți au un numitor comun - trăiesc frumos, construiesc și citindu-le povestea ai așa, un sentiment de bine, că uite, oamenii creează, iubesc, își împlinesc visurile, fac lucruri frumoase, în care cred și investesc energie, timp, bani. Și-ți cresc și ție aripi și parcă te mobilizezi, și îți zici că da, și tu o să izbândești.

Pe Alice Năstase- Buciuta eu o știu de un an. Printr-o prietenă comună am ajuns să ne întâlnim pentru a-i povesti câte ceva despre experiența mea de jurnalistă la revista Femeia. Își pregătea teza de doctorat despre presa feminină. Îmi amintesc că i-am spus numai bazaconii - nici nu cred că a avut ce folosi - eram obosită, nepregătită. A venit cu o sacoșă cu cărți marca Marea Dragoste și mi le-a dăruit. Așa, pur și simplu.

Revista ei o mai văzusem, dar credeam că e o revistă a unui trust de presă, că ea o conduce doar. Dar de fapt era a ei și a soțului ei,  Paul Buciuta, un fotograf cu un ochi măiastru. Adică oamenii aceștia doi se străduiau lună de lună să creeze ei singuri o revistă, cu ceva ajutor editorial de la alți câțiva oameni. Și ce revistă! La nivel de top, de invidiat. Era ca și cum oamenii aceștia scoteau o carte în fiecare lună, una care ajungea în mâinile a mii de oameni.



Ce înseamnă să conduci o revistă, cu tot ce înseamnă peripețiile tiparului, ale distribuirii, plăților, încercării de a recupera banii de pe revistele vândute de distribuitori, apoi nu-mi era greu să-mi imaginez, eu având o editură și fiind singură la editură. Într-un fel ne asemănam, poate de-asta și scriu acum aceste rânduri.

Am văzut și cum își gândeau interviurile, cum le clădeau în jurul unui personaj, loc. Multă dragoste, mare dragoste în tot ce făceau. Și profesionalism.

Și aș fi crezut că așa va fi lună de lună numai că... numărul acesta este ultimul. Pentru că acești oameni care au creat cu dragoste atâția ani au decis că în altă parte poate vor putea trăi de pe urma a ceea ce fac. În altă țară, oameni de calibrul lor ar fi răsplătiți cum trebuie. În altă țară, oameni care plătesc impozite, sunt corecți, ar fi apreciați și susținuți. În altă țară, cultura nu ar avea dureri de cap că vine scadența unei facturi.

Da, îți place ceea ce faci, faci cu pasiune, dragoste, profesionalism, dar nu e suficient. Te învârtești într-un cerc. Simți că ajungi în același loc, că nu înaintezi, că nu poți ieși din cerc. Aceleași probleme mereu - impozitele, nesiguranța legislativului, lipsa de sprijin de orice fel, piedicile, furturile, neplata, neseriozitatea, puținii bani câștigați, lista poate continua.

Eu, în Alice și Paul am văzut toți antreprenorii mici din țara asta. Pe cel ce a încercat să facă un mic aprozar pe Mosilor și după două luni a trebuit să închidă, pentru că rafturile lui din lemn colorat rămâneau neatinse,  pe doamna Nina care-și vinde roșiile în Piața Gemeni dar piața se restrânge pe zi ce trece și probabil că acum a rămas acasă, căci nu mai vine nimeni la cele zece tarabe rămase. Pe Mirela Opreanu care-și salvează în fiecare zi librăria de familie de la Băile Herculane. Le-am văzut privirea și am recunoscut privirea, căci e și a mea - e a învingătorului învins. E o privire adumbrită, un pic înăuntrul ființei.

Azi eu am cumpărat pentru ultima oară Marea Dragoste - revista Tango. Am fost așa de tristă și mai sunt încât nici măcar nu pot fi furioasă că trăim într-o lume anapoda în care oamenii iubesc și mor pentru a încerca să se nască în altă parte.

Multe ar fi fost de zis, poate în cuvinte mai potrivite, dar așa au ieșit ele acum din sufletul meu.

Și mai am o tristețe pe care o să o duc cu mine, ca pe multe altele - Alice m-a întrebat de doresc să scriu pentru Marea Dragoste. Era jenată, pentru că spunea că nu are cum să mă răsplătească financiar. Pe lumea asta însă nu totul e legat de financiar, am fost tare bucuroasă și onorată și am acceptat. Am scris însă un singur articola, apoi timpul m-a furat. La fiecare număr îmi promiteam mie că voi scrie pentur următorul. Nu s-a mai întâmplat. Alice nu a îndrăznit să mă mai întrebe nimic, eu am tot amânat... Acum e prea târziu, așa cum e cu  multe din viețile noastre. Lucrurile se fac atunci când promiți, timpul este la tine, până la urmă. Îmi pare rău.

Precum pe Titanicul în scufundare, o să rostesc și eu acum precum muzicianul ce continua să cânte:
- A fost o onoare, Alice și Paul.

Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă apere drumul.




joi, august 23, 2018

Pe drumul înstrăinării

        Merg rar cu metroul, și mai rar cu autobuzul, de regulă circul cu bicicleta - Verzulia mea care-mi cunoaște drumurile.
        Zilele trecute am mers trei stații cu metroul, dimineața. Cât am putut cuprinde cu privirea, nu era nimeni cu o carte - mi-am zis că poate citesc pe telefon sau pe tabletă. Cât am putut cuprinde cu privirea, nu erau decât vreo patru persoane care nu stăteau aplecate deasupra telefonului - și era aglomerat. Una eram eu, mai era un tânăr care se uita fix în fața lui, un domn cam la vreo 60 de ani care se uita la lume și o doamnă care mânca un covrig.
      Cum stăteam eu în picioare, lângă ușă, nu-mi era deloc greu să văd ce activități pe telefon au cei de pe scaune, pe linia mea - cu indiscreția sau discreția de rigoare, luați-o cum vreți. O tânără se uita la rochii pe un site, tânărul de lângă ea recitea un schimb de mesaje de pe massenger și apoi se balada pe facebook, un cuplu cam la vreo 35 de ani se juca pe telefon - fiecare, pe telefonul lui. Din când în când îți arătau unul altuia scorul sau performanța.
     Ba mai era lângă mine, în picioare, o tânără, care asculta ceva la căști, și ea privea tot în fața ei, absentă.
      Nu știu ce făceau ceilalți și recunosc că nici nu e treaba mea. De vorbit nu vorbea nimeni, nici măcar la telefon - era, poate, prea devreme - ora 9. Nimeni nu vorbea cu nimeni. Era un tren cu oameni aplecați deasupra unor aparate mici, negre, cufundați într-o lume a lor, lumea nimănui.
       În stația în care și eu coboram, cuplul care se juca pe telefon s-a ridicat brusc de pe scaun, fiecare și-a băgat telefonul în geantă/buzunar, cei doi au coborât fără o vorbă.

       Nimeni nu zâmbea, nimeni nu privea lumea, nimeni nu era prezent. Mi s-a părut un drum al înstrăinării, trist și deprimant.


marți, august 21, 2018

Când căștigă omul la loto

Vreo două zile mi-am căutat actele - buletinul, permisul auto, talonul de înmatriculare, cardul de sănătate și cardul (ăla era cea mai mică pierdere, căci era aproape gol).
- Și ai mers fără talon?
- Păi nu am mers cu mașina.
- Cum? De când te-ai întors (adică de pe 2 august) tu nu ai mers cu mașina?
- Nu.
- Și nu ai folosit buletinul?
- Nu am avut nevoie.

Un blanc total, dar în blancul acela total se insinua o umbră de urmă, ceva legat de niște haine pe canapea. Cert e că toate sertarele au fost răscolite și am constatat că nimicurile scoase sunt mai voluminoase decât nimicruile repuse în sertar, căci nu mai intrau, cert e că am scotocit în toată casa ca nebuna și m-a bufnit plânsul.
- De ce plângi? Se înlocuiesc.

Când am citit cum se înlocuiesc, m-a bufnit și mai tare plânsul. Numai pentru permisul auto și trebuia să fac din nou fișa auto, și nu trecuse jumătate de an de la schimbarea permisului.

Mi-am zis că le-am pierdut poate în Delta Văcărești, când am fost la plugging, ca da, mi-a trebuit  strângere de gunoi în alergare, să scot telefonul din geantă și să fac poze și să mai și alerg cu rucsacul în spate, o fi rămas deschis și au sărit actele din el. Le-oi fi scos din rucsac cu vreo sacoșă din pânză și cine știe pe unde or fi căzut, unde or fi, cine o fi trecut granița deja cu buletinul meu. Fel de fel de scenarii îmi treceau prin cap. Unul mai prăpăstios ca altul, dar Doamne ce durere de cap am avut, la propriu. Nu-mi mai trebuia nimic, dar absolut nimic și așa fi luat la bătaie pe toată lumea.

La un moment dat am lăsat totul vraiște pe jos și am ieșit din casă, căci nu mai puteam, îmi plesnea capul. Nici paharul întors cu gura în jos nu mi-a fost de folos, așa cum mă învățase Lili. Sau mai știi, poate că tocmai de-asta am găsit actele o jumătate de zi mai târziu. Da, cândva le luasem cu hainele strânse de pe sfoară și aruncate pe canapea. Și aruncate zăcuseră și în șifonier.

Am avut senzația că am câștigat la loto. Voi v-ați căutat vreodată actele, să-nnebuniți, nu alta?

Don Quijote și șobolanul

         Locuiesc în blocul acesta de un sfert de veac. Relațiile mele cu restul blocului s-au redus la saluturi, întrebări scurte, politicoase. Să nu înțelegeți că sunt vreo ciufută. Sunt un bun vecin, dar nu am prieteni în bloc, nici măcar amici. Nu despre asta vreau eu să vorbesc aici ci despre implicarea într-ale blocului. Au fost mulți ani când nici măcar nu luam în seamă anunțul cu ședința de bloc. Pur și simplu nu mă interesa acest aspect. Cam cum sunt tinerii de azi care spun că nu-i intersează politica și nu se duc la vot. Își văd de treaba lor. Asta făceam și eu: îmi vedeam de treaba mea. La o ședință la care am ajuns nici eu nu mai știu cum, m-am și amuzat dar m-am și enervat - toți erau în vârstă, vorbeau unii peste alții, parcă eram la o ședință de partid. Câțiva ani iar nu m-am mai dus pentru că nu m-a interesat. Bine, rău, blocul funcționa și fără implicarea mea. Deciziile luate la ședințe erau afișate apoi la avizier - schimbarea țevilor de la subsol, alegerea unei firme care să verifice gazele etc. Treburi administrative.
         Oamenii erau și nu erau mulțumiți de ce se întâmpla în bloc însă cei ce nu erau mulțumiți o spuneau la colțul blocului. Nu participau la ședințe, din câte înțelegeam când treceam pe lângă ei, pe alee. Unii încercau să mă prindă și pe mine în discuție, însă nu aveau spor.
       Azi așa, mâine așa, au trecut anii. Situația se repeta de la o ședință la alta.
      Într-o zi am văzut anunțul pentru ședință. Aveam și eu niște nemulțumiri și propuneri și voiam să mi le fac cunoscute nu prin radio șanț ci prin participare activă. M-am dus la ședință. Nu s-a ținut, pentru că nu s-a îndeplinit condiția esențială - 50 plus 1. De atunci nu a fost ședință care să fie ținută din prima, întotdeuana de la a doua încercare, când nu mai conta numărul participanților. Ba stai, că mint fără voie - anul acesta s-a ținut din prima, pentru că unii își delegaseră vecinii și astfel s-a întrunit numărul legal.
Bineînțeles că aș fi putut face orice altceva în acea oră și jumătate cât dura ședința plicticoasă. Puteam sta cu picioarele pe pereți, la propriu, dacă nu aveam chef să fac altceva, mai creativ, mai distractiv. Dar nici nu văd cum poți să-ți rezolvi niște probleme dacă nu te implici. O dată, de două ori pe an câte o oră și jumătate. Mi-am spus și eu nemulțumirile, propunerile, am votat pentru sau contra. În timp mi-am mai dat seama de un lucru - dacă mă implic și mai mult sunt șanse și mai mari ca propunerile mele să fie luate în seamă - așa că acum sunt membru în colectivul administrativ. Încă o oră și jumătate în plus față de ședintele colective, cam de trei-patru ori pe an.  Poate cea mai mare victorie obținută e schimbarea unui om de serviciu puturos, apoi iar schimbarea unei alte femei de serviciu puturoase de la o firmă de curățenie. Ba nu, mint - scoaterea interfonului de la ieșirea din bloc - oamenii votaseră să se iasă din bloc tot pe bază de cartelă, cheie. Aveam un interfon la intrare, ca toată lumea, dar noi mai aveam și un altul la ieșire - venea cineva la tine în vizită, apoi trebuia să sune la interfon, jos, în hol, și ca să iasă din bloc, nu numai ca să intre. Noaptea minții. Vecinii mei în vârstă votaseră sistemul acesta „pentru că așa e și la instituții”. Lor li se păruse sigur, așa nu-i mai călca picior de hoț.  În noaptea în care a fost incendiu pe scară, era să ardem ca șobolanii pentru că ușa blocului nu se mai putea deschide din interior, lumina căzuse și norul negru de fum nu îți permitea nici măcar să vezi unde e ușa darămite să mai bagi și cheia în butuc și să descui. În mod normal, dădeai un picior ușii și s-ar fi deschis. Nu. Noi am rămas blocați în bloc, pompierilor aruncându-le cineva cheia de pe balconul etajului I. După 10 minute de la sosirea lor, că nimeni nu găsea o cheie să le-o arunce și să ne descuie. De fapt, acum că scriu, îmi dau seama că acela a fost momentul când m-am decis să merg la ședințele de bloc. Oamenii aceia deciseseră pentru mine și era cât pe ce să-mi pierd viața.
           Nu a fost ușor să-i conving la ședință să scoatem al doilea interfon. Le-am spus că muream ca șobolanii, dar degeaba. Încet, încet, au început să fie de partea mea și alții. Le-am sugerat să păstreze al doilea interfon, dacă doresc, dar tot pentru a intra.
- Să vedeți acuma câte spargeri vor fi în bloc, să nu-mi spuneți că nu v-am avertizat!
Așa-mi ziceau, așa ziceau. Nu a fost nici măcar una de atunci.

       În blocul în care locuiesc, oamenii sunt în vârstă, cei mai mulți. Periodic mai pleacă, terminându-și drumul aici. Copiii lor s-au mutat sau rămân în apartamentele moștenite, au copii la rândul lor. Ici colo apare câte o bicicletă legată de balustradă. Lucru inacceptabil, din punctul de vedere al celor în vârstă - deranjează. Nu s-a plâns nimeni. Și Verzulia mea ar deranja, ar zgârâia peretele liftului. De zgârâiat nu l-a zgârâiat, dar ar putea-o face.

        În comitetul de administrație mai sunt două persoane cam de vârsta mea, chiar mai tinere. Vrem să amenajăm o grădiniță cu flori, să zugrăvim scara, să vopsim ușile colorat - nu, griul e cel mai bun, ține la murdărie, faianța pe hol ține și ea la murdărie. Tomberoane mov? Unde ați mai văzut așa ceva? - Zidul ăla urât, apoi dacă nu-l face proprietarul magazinului, eu propun să-l facem noi, cu o găleată de lavabil nu avem ce face!
- Cum, dar nu mă interesează, zice vicepreședintele asociației.
- Păi e chiar la intrare, e urât.
- Întorc capul în altă parte, zice el.

      Tot el i-a spus femeii de serviciu care se apucase să măture și pe lângă mașini, în zona din fața intrării în bloc dar care zonă ține de primărie, că dacă vrea să măture să o facă după program, nu în timpul programului. Apoi prost să fii să mai mături, nu? Am liniștit-o oarecum pe doamnă, spunându-i că omul acesta critică tot timpul, nu a venit vreodată cu o idee constructivă, niciodată nu e mulțumit dar nici nu face nimic.

      Oamenii îl votează în continuare, din inerție, pentru că e de-al lor, sunt vecini de când s-a făcut blocul. Dar încet, încet, oamenilor începe să le placă și culorile mai vesele, nu numai griul, încep să nu mai arunce de la balcon chiștoacele, mai sădesc câte o floare în grădință.

     Ce vreau eu să spun aici e simplu: că dacă nu te implici arzi ca șobolanul. Că dacă nu te duci la vot trăiești ca șobolanul, pentru că-ți decide altul viața. În toată viața ta, dacă nu te implici tu se va implica un altul și îți va pune un interfon la intrare și unul la ieșire și va arunca departe cheia.
Asta am vrut să spun. Mergeți la vot, implicați-vă în comunitatea în care trăiți, locuiți. Da, o oră și jumătate ați fi putut sta cu picioarele pe pereți, nu să vă luptați cu morile de vânt. Dar mai bine vă luptați cu morile de vânt decât să ieșiți cu picioarele înainte din casă.


luni, august 20, 2018

Tata, psiholog avant la lettre

        Tata, filosof anonim, Dumnezeu să-l odihnească, a rămas în istoria literaturii locale prin două vorbe de duh - „Ce-ți trebuie facultate, tot la cratiță ajungi!” și „Hai sictir!”. Prima se aplică femeilor de-o seamă cu mine, cu puține excepții „cratița” (gospodărie, îngrijirea copiilor, a părinților etc”) fiind apanajul universal al femeii, cu facultate ori fără. A doua vorbă se aplică oricărei situații fără ieșire, cum ar fi acum situația politică, asta ca să dăm un exemplu actual.
        De curând cred că i se va putea atribui și o a trei vorbă, aplicabilă generației tinere și foarte tinere  - „Cine vrea mașină să-și ia!” Valabilă pentru orice cerere nemeritată.
        Ca să o înțelegem, hai să o și explic: până pe la vreo 25 de ani l-am tot rugat pe tata nu să-mi ia mașină - chiar ar fi fost o solicitare nerealistă și rizibilă în comunism - ci să mă lase să dau examen pentru carnet de conducere și ulterior să mă lase să conduc și eu de colo colo Dacia aia 1300.
        - Cine vrea mașină să-și ia! îmi replica el de fiecare dată și aici se încheia discuția.
      De aș zice că l-am îmbrățișat pentru răspunsul ăsta se înșală. I-am purtat pică multă vreme până când, la un moment dat, am înțeles că el era psiholog avant la lettre::
      - Eu te țin la școală, în facultate, pentru ca tu să fii în stare să-ți iei apoi ce îți dorești. Pe munca ta. Asta e investiția mea în tine, asta e datoria mea - să te țin în școală ca să fii în stare să-ți cumperi TU mașină.
     Acesta era sensul vorbelor lui. Nu știu dacă i-am mulțumit vreodată pentru atitudinea asta țărănească-filosofico sănătoasă, care mi-a prins bine, o pot face acum, deși e cam târziu.

   Acum vreo doi ani m-am întâlnit cu cineva, acel cineva era tare supărat - fiul lui care împlinea 18 ani îl certase că nu-i cumpăra o mașină, căci toată clasa avea, el rămăsese prostul clasei. Îi explicase că nu aveau de unde, că nu era momentul - sora lui trecuse printr-o operație grea și costisitoare, băiatul însă îi întorsese vorba:
         - Dacă v-ar fi cerut-o sora mea i-ați fi cumpărat-o!
    Era foarte amărât, părintele, nici nu știa cum să reacționeze.
    Nici eu nu am știut ce să-i spun, de fapt omul nu cred că voia o soluție, doar voia să împărtășească necazul lui cu cineva.

    Mi-am amintit însă ce spunea psihologul Jacques Salome la o conferință la București, acum și mai mulți ani. Fraza e aproximativă, nu e redată mot a mot.
     - Fiul meu vine la mine și-mi spune că are nevoie de pantofi, căci i s-au rupt. Și mergem la magazin și el alege unii scumpi, eu, însă, îi spun că datoria mea de părinte e să-l încalț, nu să-i cumpăr cei mai scumpi adidași. Dacă dorește adidași scumpi să muncească și să și-i cumpere.

      Și iată cum m-am întors la tatăl meu, psiholog avant la lettre, și cum am ajuns și la părintele din ziua de azi care îi cumpără mașină copilului lui la majorat, apoi se miră că acesta nu binevoiește să facă nimic din viața lui.





marți, august 14, 2018

La Gjipe până și gipanele ajung

A patra zi

Am pornit-o spre Gjipe, o plajă la capătul unui canion dar la care ajungi pe drumul de un vehicul, spre o mânăstire, construit de un stareț, după cum umblă vorba. Pornești spre Dhermi, dinspre Himare, dar după satul Vuno la un moment dat cârmești la stânga, cel mai bine e să întrebi, că întrebatul nu a omorât pe nimeni. Din loc în loc sunt mici refugii pe drum, așa că poți face loc mașinii ce vine din față sau invers. Când vezi un panou pe stânga, într-o parcare de doar două locuri, cu o fotografie, parcă, dar și cu o săgeată ce duce spre pădure, treci ca fulgerul pe lângă, căci nu e bine, aici a oprit  cealaltă familie de români cazată la pensiune și a luat-o prin pădure până la plajă de i s-a urât (afli tu seara, la întoarcere).  Sfatul de a o ține drept vine de la niște albanezi, turiști și ei. Așa că mergi înainte cu mașina și tot mergi până când ajungi într-o poiană transformată în parcare, un tânăr albanez te ia în primire, parchează un pic mai strâns, așa, 200 de lek toată ziua. Solul e roșu, argilos, și vreo jumătate de oră o să tot mergi pe coastă, având marea în dreapta, până când vei ajunge la plajă. Drumul e la vale dar e accidentat, un tanc nu ar avea loc, gipanele, cu greu, dar la întoarcere vei întâlni câteva camioane și gipane poloneze coborând în trombă, ca la nebuni, spre a înnopta pe plajă sau în campingul de lângă.
- Hi!
-Hi!
Ce face natura din om, saluți necunoscuți din alte țări întâlniți pe drum.
De sus marea e turcoaz, un turcoaz de-ți ia mințile, de basm...

Ajungi la plaja cu pietre - deja te-ai obișnuit, unele sunt mai mari, alte mai mici, dar tot pietre - , e lungă, lată, dar pe tine nu te dă pe spate. Marea e liniștită, ca un lac de munte, vreo două baruri în spatele plajei, acolo cam pe unde începe canionul. Mulți oameni vin cu șalupa, sunt și câte patru odată, nu e însă aglomerat, cei ce te aduc vin să te și ia, la ora 6, de pildă, și vei asista la o scenă grotescă, de film -  îmbarcarea a vreo 10 oameni pe o șalupă cu steag italian și cârmaci cu tricou marinăresc și șapcă albă, de căpitan de vas. Șalupa e cam departe de țărm, ca să nu se înțepenească, o funie ce duce la șalupă e ținută de un bărbat, pe mal, și excursioniștii se țin cu o mână de funie și pe cealaltă o țin deasupra capului, încercând să păzească de apă geanta cu acte. Îmbrăcați sau în costum de baie, oamenii trec cu greu pe  lângă bătrâna în haine negre care se încăpățânează să nu mai facă un pas mai departe de jumătatea drumului și se ține de funie cu puterea disperatului. Apa-i vine până la subsuori, rămâne ultima, într-un final cineva se întoarce și o ia aproape pe sus, zici că sunt naufragiați salvați de pe o insulă. Cum ajunge în șalupă femeia se așază pe un scaun și mâna i se încleștează pe o bară, cei din jurul ei se mai așază de colo colo, ca să echilibreze barca, ea rămâne încleștată ca o statuie, speriată de-a binelea și juri că nu va mai urca vreodată în vreo barcă. Și colac peste pupăză, ca grotestul să fie deplin, marele cârmaci dă drumul muzicii, tare, tare, muzica italiană umple văzduhul - o mai umplu și ale muzici, periodic, când se apropie șalupele - iar italianul-albanez îi îndeamnă pe turiști să facă gesturi ample cu brațele deasupra capului, așa, a legănare, bravo, toată lumea mâinile sus. Adică și cu banii luați și așa...

La întoarcere parcă e mai ușor de urcat, deși la un moment dat simți că te prăbușești, urci pe o stâncă de câteva ori ca să faci loc gipanelor să coboare, te întâlnești cu cupluri tinere care coboară, au rucsacuri mari în spate, corturi rulate, ajungi într-un final în parcare, veți lua cu voi un cuplu de francezi, până la drumul principal, dar până să plecați faci niște fotografii cu vata de zahăr pufoasă, de întinzi mâna ai impresia că-i vei atinge, norii sunt superbi aici în Albania, stau atârnați pâlcuri-pâlcuri albe, pare că e totul 3D, sunt cei mai frumoși nori pe care i-ai văzut vreodată, doar din avion mai zărești, câteodată,  sub tine, astfel de nori pufoși.
Francezii sunt încântați de Albania, au venit cu avionul până la Tirana, de acolo cu autobuzul, și ei vor să vină în România, ce ciudat, îți spui, toată lumea ar vrea să vină dar până una, alta, voi sunteți în Albania, una dintre cele mai sărace țări din Albania, și lăudați marea, ospitalitatea albanezilor.
Au revoir, au revoir, am ajuns la drumul principal, un drum prin munți ca un curcubeu pe cer.

Notă: Nici o fotografie, fragment de text nu poate fi reproduse fără acordul autoarei.












vineri, august 10, 2018

La Jale nu e jale

 A treia zi

Jale.

Jale e numele stațiunii, pronunțat „Iale”. Relativ aproape de Himare - 10Km?

Parcagii te întâmpină și dacă pe tine te enervează toți bărbații aceștia care te îmbie să parchezi la ei în curți - oricum la liber nu ai loc - îți imaginezi cât de mult se enervează un occidental când ajunge cu mașina în inima Bucureștiului și un individ îl ghidează să pacheze mașina pe un loc la liber și-i cere bani. Parchezi în grădina unuia - până la 18:00, 300 lek, la 18 omul închide curtea, gata, și o iei spre plajă. Observi un spațiu de promenadă recent construit și vezi vreo 15 inși lucrând la un zid despărțitor de vreo 60 de centimetri înălțime și vreo 60 lățime, dacă nu mai mult, din piatră cimentată. Se mișcă precum termitele, repede, fiecare știe ce are de făcut, nu se încurcă unul pe celălalt și în jumătate de zi cât stai tu la plajă ei ridică vreo 15 metri de zid. Te întrebi în cât timp ridică ei o casă.

Plaja e curată, din pietre - de nu ai încălțări pentru pietre îți fac pietrele un masaj de nu-ți mai trebuie toată viața - iar marea, of, marea e de luat acasă. O mare limpede ce-și schimbă nuanțele și te îmbată. Observi mulți tineri albanezi - în grupuri -, nu sunt gălăgioși sau ostentativi. Tinerele sunt absente de la plajă și din servicii - foarte rar vezi o fată-chelneriță.


La întoarcere, chiar la ieșirea din parcare luați doi autostopiști - un cuplu tânăr de polonezi. Trăiesc în Danemarca, au prieteni români - un designer vestimentar, un arhitect -, ar vrea să viziteze și Bucureștiul cândva, poate la anul. Gândești că în comun cu Albania vom mai avea doar gunoaiele, asta dacă nu cumva până la anul albanezii nu se dezmeticesc și nu cumva fac o curățenie de stă mâța-n coadă. Vă despărțiți la intersecție - ei pornesc spre Dhermi, voi o luați spre Himare.

Notă: Nici o fotografie și fragment de text nu pot fi reproduse fără acordul autoarei














joi, august 09, 2018

Cum s-a făcut de-am ajuns pe Riviera...albaneză

A doua zi

De la Nea Karvali la Himare - Albania sunt, teoretic, vreo 600 de kilometri și îți spui că mergând pe autostradă până la Igoumenitsa aproape că ai ajuns, restul de vreo 120 de km  fiind floare la ureche. Treci prin câteva puncte de plată a autostrăzii - nu vei înțelege de ce costă ba 1,20 euro, ba 1,90 ba 2,10 ba 2,40, prin unul treci ca prin brânză căci agenta făcea semne tuturor să treacă, spre a evita ambuteiajul - așa ceva nu ai mai văzut pe la noi pe aici -, mai zici ceva de dulce în gând la atâtea taxe de autostradă pe cei 500 de km de autorstadar ai cam prefera și tu să ai taxe cu condiția să ai așa autostradă.
Până la Igoumenitsa și chiar în toată traversarea ei nu e nimic anormal, drumul până la vamă a fost și el bun, am ajuns și în vamă unde vameșa ne-a întrebat de ieșim sau intrăm - m-am simțit ca în filmul cu Brad Pitt în care bona intrase fără probleme cu copiii în Mexic dar nu a mai putut să iasă - , am ajuns și la poliția albaneză unde albanezul se scobea în nas - am observat că aveau o poartă din fier pe șine care chiar părea să marcheze granița fizică.
De aici ar fi trebuit să fie tot simplu, însă am luat-o spre munte, ne-am întors, am mers spre Sarrande și am zis să vedem și marea, dacă tot suntem pe drum, așa că am luat-o pe drumul marcat pe lângă țărm. Șoseaua era de fapt un drum plin de gropi și măcinat pe margine, două mașini cu greu aveau loc, marea nu se vedea deloc, un tip ne face semn că nu ăla e drumul bun, celălalt, care nici ăla nu era bun, dar asta era cea mai mică problemă căci... am ajuns la un lac și s-a terminat drumul. Două turiste blonde păreau a sta pe un ponton, în așteptarea, desigur, a  vreunui bac care să le treacă ăia vreo două sute de metri. Sute de metri care nu se vedeau deloc ca fiind o pauză din lina galbenă de pe telefon, ba da, uite, dacă mărești harta - dar de ce să mărești harta! - s-ar fi văzut întreruperea. Până una, alta am trecut în trombă pe lângă castelul Butrint - uite că l-am văzut și pe-ăsta, spui, primul obiectiv turistic din Albania, halal! Cu siguranță că ar fi fost loc și de o mașină pe bacul ăla care, ați aflat voi ulterior de la alți turiști, era un fel de plută trasă cu funia, fără program, fără nimic, mai bine am făcut cale-ntoarsă.
Când a apărut marea trecuseră deja aproape două ore sau cine să mai știe, cert e că până în Himare am făcut cam 7-8 ore. Până în Himare peisajul a fost cuminte, cu ceva munte, de la Sarande drumul a fost bun și odată intrați în Himare nu ne-am mai bătut capul cu drumul până la întoarcere, asta pentru simplul fapt că au șosele bune între Himare și Vlore, punctul cel mai de sus atins de noi.

De mă întrebați de ce am ales Himare și nu Ksamil, așa cum m-ar fi îndemnat marea din fotografii... apoi pentru simplul fapt că ultimul părea un sat mic, cu o plajă mică și cu o apă superbă. Mi-am zis că trebuie să fie pe undeva și o plajă mare, cu un sat mare. Himare e și el prea mic acum pentru cât se construiește, de-asta uneori seara sau noaptea mai și cădea curentul, de suprasolicitare. Trei plaje are orașul, ca într-un golf, în spate munți, nu prea aglomerate, plajele, de fapt nicăieri nu erau aglomerate. Ca să nu spun că pe două am fost numai noi, adevărat, trebuie să le și cauți.

Ca să ajungem la pensiunea găsită pe booking traversam tot orașul și ai putea spune că nu e mare lucru și nici nu ar fi fost dacă albanezii ar ține cont de vreo regulă de circulație. Dacă nu ar opri mașina exact unde au nevoie și în orice poziție. Dacă ar semnaliza când pleacă de pe loc sau de ar încetini când vin din direcție opusă și tu ești deja în depășire și nu s-ar mai băga și ei pe lângă voi. Dacă atunci când opresc nu blochează strada și te uiți ca la poarta nouă. Dacă ar avea măcar instinct de conservare dar nu pare că au. Zici că sunt sinucigași. Bicicliștii nu sunt nici ei mai breji - nu că ar fi mulți bicicliști, poate că sunt pe cale de dispariție, pentru că ei trec de pe o parte pe alta ca și cum nu s-ar fi inventat automobilul. Dacă am crezut că românii nu respectă regulile de circulație, apoi după vacanța în Albania am zis că ai noștri sunt parfum față de șoferii albanezi.

Dacă traficul în orașe e halucinant, apoi nici parcarea nu e altfel. Curțile sunt transformate în parcări ad-hoc, păzite de câte unu, doi tineri care-ți și fac semne, îmbiindu-te să-ți lași mașina acolo contra a 250-300 lek toată ziua. Ca să nu mai calculezi mereu, știi că un euro =125 lek, iar de nu ai lek nu e bai căci magazinele, parcagii, restaurantele acceptă euro și-ți dau rest în lek, dacă mia e cazul. Mai poți scoate și de la bancomat și mai poți și schimba la casa de schimb valutar, bani să ai. Bani să ai, dar nici nu-ți trebuie mulți, pentru că masa la restaurant, taverne este ieftină - au cam aceleași feluri  mai la toate cârciumile, la prețuri apropiate, oricum, ieftine, modul de preparare diferă. Pe faleza, cu vedere la mare, cu cădere în mare aproape.

Albanezii învață. Din mers. Construiesc din mers, se construiesc din mers. Șosele au deja între stațiunile ce se dezvoltă, prin munți, învață să facă turism, să gătească, să servească. Să zâmbească.

E încă haos în Himare, un amestec de balcanism încă tolerat - porumb copt pe la colțuri,  pe plajă - cam pe toate, de atlfel, vin vânzători ambulanți cu fructe, floricele de porumb ambalate, cred că și ceva produse de patiserie. Gunoaiele cam zac prin tufișuri, pe la margine de trotuar, ici o jumătate de casă gata și dată în folosință, spre închiriere, ici o casă doar din ziduri, zărindu-se marea dincolo de molozul de la parter. Oameni care se plimbă dintr-o parte în alta a falezei, pe trotuarele înguste și neîncăpătoare, oameni care mănâncă la o masă scoasă pe șosea și proptită într-o mașină. Tomberoanele pline și neridicate și în dreptul cărora parchezi doar tu, lângă plajă, căci numai acolo mai e loc, ce noroc că poți arunca ușor gunoiul. Și totuși acestea sunt singurele lucruri care te deranjează în Albania, țara neinclusă în Uniunea Europeană, țara care are doar un tanc și cu care a intrat  in NATO, țara săracă, având ca salariu mediu net de 378 de euro pe lună, printre cele mai mici din Europa, față de 565 în România. Gunoaiele - marea lor este însă curată, atât la suprafață cît și pe fundul ei, atât cât am văzut. La fel și plajele, sunt curate - cu excepții prin spatele tufișurilor, stâncilor. Dar sunt sigură că vor învăța să aprecieze curățenia și mai departe de 10 metri de val, nu-i plâng pe ei, eu îi plâng pe ai noștri.

Din episodul următor începăe aventura!




 Fotografiile surprind același loc din Himare, cu aproximație, în zile diferite. Spectacolul cerului era fantastic.
















Panorama Himare de pe terasa pensiunii.

Eclipsa de luna văzută de la pensiune.

Că pomeneam de gunoaie....
 


Lenjerie pentru o nouă serie de turiști 


 















 Notă: Nici o fotografie, fragment de text nu pot fi reprodusă fără acordul autoarei.

Dragă Eugen Teodorovici,

(scuzați adresarea, însă așa se obișnuiește într-o scrisoare) Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră și ai dumneavoastră. ...