Pe drumul înstrăinării
Merg rar cu metroul, și mai rar cu autobuzul, de regulă circul cu bicicleta - Verzulia mea care-mi cunoaște drumurile.
Zilele trecute am mers trei stații cu metroul, dimineața. Cât am putut cuprinde cu privirea, nu era nimeni cu o carte - mi-am zis că poate citesc pe telefon sau pe tabletă. Cât am putut cuprinde cu privirea, nu erau decât vreo patru persoane care nu stăteau aplecate deasupra telefonului - și era aglomerat. Una eram eu, mai era un tânăr care se uita fix în fața lui, un domn cam la vreo 60 de ani care se uita la lume și o doamnă care mânca un covrig.
Cum stăteam eu în picioare, lângă ușă, nu-mi era deloc greu să văd ce activități pe telefon au cei de pe scaune, pe linia mea - cu indiscreția sau discreția de rigoare, luați-o cum vreți. O tânără se uita la rochii pe un site, tânărul de lângă ea recitea un schimb de mesaje de pe massenger și apoi se balada pe facebook, un cuplu cam la vreo 35 de ani se juca pe telefon - fiecare, pe telefonul lui. Din când în când îți arătau unul altuia scorul sau performanța.
Ba mai era lângă mine, în picioare, o tânără, care asculta ceva la căști, și ea privea tot în fața ei, absentă.
Nu știu ce făceau ceilalți și recunosc că nici nu e treaba mea. De vorbit nu vorbea nimeni, nici măcar la telefon - era, poate, prea devreme - ora 9. Nimeni nu vorbea cu nimeni. Era un tren cu oameni aplecați deasupra unor aparate mici, negre, cufundați într-o lume a lor, lumea nimănui.
În stația în care și eu coboram, cuplul care se juca pe telefon s-a ridicat brusc de pe scaun, fiecare și-a băgat telefonul în geantă/buzunar, cei doi au coborât fără o vorbă.
Nimeni nu zâmbea, nimeni nu privea lumea, nimeni nu era prezent. Mi s-a părut un drum al înstrăinării, trist și deprimant.
Zilele trecute am mers trei stații cu metroul, dimineața. Cât am putut cuprinde cu privirea, nu era nimeni cu o carte - mi-am zis că poate citesc pe telefon sau pe tabletă. Cât am putut cuprinde cu privirea, nu erau decât vreo patru persoane care nu stăteau aplecate deasupra telefonului - și era aglomerat. Una eram eu, mai era un tânăr care se uita fix în fața lui, un domn cam la vreo 60 de ani care se uita la lume și o doamnă care mânca un covrig.
Cum stăteam eu în picioare, lângă ușă, nu-mi era deloc greu să văd ce activități pe telefon au cei de pe scaune, pe linia mea - cu indiscreția sau discreția de rigoare, luați-o cum vreți. O tânără se uita la rochii pe un site, tânărul de lângă ea recitea un schimb de mesaje de pe massenger și apoi se balada pe facebook, un cuplu cam la vreo 35 de ani se juca pe telefon - fiecare, pe telefonul lui. Din când în când îți arătau unul altuia scorul sau performanța.
Ba mai era lângă mine, în picioare, o tânără, care asculta ceva la căști, și ea privea tot în fața ei, absentă.
Nu știu ce făceau ceilalți și recunosc că nici nu e treaba mea. De vorbit nu vorbea nimeni, nici măcar la telefon - era, poate, prea devreme - ora 9. Nimeni nu vorbea cu nimeni. Era un tren cu oameni aplecați deasupra unor aparate mici, negre, cufundați într-o lume a lor, lumea nimănui.
În stația în care și eu coboram, cuplul care se juca pe telefon s-a ridicat brusc de pe scaun, fiecare și-a băgat telefonul în geantă/buzunar, cei doi au coborât fără o vorbă.
Nimeni nu zâmbea, nimeni nu privea lumea, nimeni nu era prezent. Mi s-a părut un drum al înstrăinării, trist și deprimant.
Comentarii