luni, august 20, 2018

Tata, psiholog avant la lettre

        Tata, filosof anonim, Dumnezeu să-l odihnească, a rămas în istoria literaturii locale prin două vorbe de duh - „Ce-ți trebuie facultate, tot la cratiță ajungi!” și „Hai sictir!”. Prima se aplică femeilor de-o seamă cu mine, cu puține excepții „cratița” (gospodărie, îngrijirea copiilor, a părinților etc”) fiind apanajul universal al femeii, cu facultate ori fără. A doua vorbă se aplică oricărei situații fără ieșire, cum ar fi acum situația politică, asta ca să dăm un exemplu actual.
        De curând cred că i se va putea atribui și o a trei vorbă, aplicabilă generației tinere și foarte tinere  - „Cine vrea mașină să-și ia!” Valabilă pentru orice cerere nemeritată.
        Ca să o înțelegem, hai să o și explic: până pe la vreo 25 de ani l-am tot rugat pe tata nu să-mi ia mașină - chiar ar fi fost o solicitare nerealistă și rizibilă în comunism - ci să mă lase să dau examen pentru carnet de conducere și ulterior să mă lase să conduc și eu de colo colo Dacia aia 1300.
        - Cine vrea mașină să-și ia! îmi replica el de fiecare dată și aici se încheia discuția.
      De aș zice că l-am îmbrățișat pentru răspunsul ăsta se înșală. I-am purtat pică multă vreme până când, la un moment dat, am înțeles că el era psiholog avant la lettre::
      - Eu te țin la școală, în facultate, pentru ca tu să fii în stare să-ți iei apoi ce îți dorești. Pe munca ta. Asta e investiția mea în tine, asta e datoria mea - să te țin în școală ca să fii în stare să-ți cumperi TU mașină.
     Acesta era sensul vorbelor lui. Nu știu dacă i-am mulțumit vreodată pentru atitudinea asta țărănească-filosofico sănătoasă, care mi-a prins bine, o pot face acum, deși e cam târziu.

   Acum vreo doi ani m-am întâlnit cu cineva, acel cineva era tare supărat - fiul lui care împlinea 18 ani îl certase că nu-i cumpăra o mașină, căci toată clasa avea, el rămăsese prostul clasei. Îi explicase că nu aveau de unde, că nu era momentul - sora lui trecuse printr-o operație grea și costisitoare, băiatul însă îi întorsese vorba:
         - Dacă v-ar fi cerut-o sora mea i-ați fi cumpărat-o!
    Era foarte amărât, părintele, nici nu știa cum să reacționeze.
    Nici eu nu am știut ce să-i spun, de fapt omul nu cred că voia o soluție, doar voia să împărtășească necazul lui cu cineva.

    Mi-am amintit însă ce spunea psihologul Jacques Salome la o conferință la București, acum și mai mulți ani. Fraza e aproximativă, nu e redată mot a mot.
     - Fiul meu vine la mine și-mi spune că are nevoie de pantofi, căci i s-au rupt. Și mergem la magazin și el alege unii scumpi, eu, însă, îi spun că datoria mea de părinte e să-l încalț, nu să-i cumpăr cei mai scumpi adidași. Dacă dorește adidași scumpi să muncească și să și-i cumpere.

      Și iată cum m-am întors la tatăl meu, psiholog avant la lettre, și cum am ajuns și la părintele din ziua de azi care îi cumpără mașină copilului lui la majorat, apoi se miră că acesta nu binevoiește să facă nimic din viața lui.





Niciun comentariu:

Facebook, ton amour

De intri pe facebook, te apucă deprimarea. Parcă răsfoiești o revistă cu cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile. Femei cu picioare l...