marți, august 14, 2018

La Gjipe până și gipanele ajung

A patra zi

Am pornit-o spre Gjipe, o plajă la capătul unui canion dar la care ajungi pe drumul de un vehicul, spre o mânăstire, construit de un stareț, după cum umblă vorba. Pornești spre Dhermi, dinspre Himare, dar după satul Vuno la un moment dat cârmești la stânga, cel mai bine e să întrebi, că întrebatul nu a omorât pe nimeni. Din loc în loc sunt mici refugii pe drum, așa că poți face loc mașinii ce vine din față sau invers. Când vezi un panou pe stânga, într-o parcare de doar două locuri, cu o fotografie, parcă, dar și cu o săgeată ce duce spre pădure, treci ca fulgerul pe lângă, căci nu e bine, aici a oprit  cealaltă familie de români cazată la pensiune și a luat-o prin pădure până la plajă de i s-a urât (afli tu seara, la întoarcere).  Sfatul de a o ține drept vine de la niște albanezi, turiști și ei. Așa că mergi înainte cu mașina și tot mergi până când ajungi într-o poiană transformată în parcare, un tânăr albanez te ia în primire, parchează un pic mai strâns, așa, 200 de lek toată ziua. Solul e roșu, argilos, și vreo jumătate de oră o să tot mergi pe coastă, având marea în dreapta, până când vei ajunge la plajă. Drumul e la vale dar e accidentat, un tanc nu ar avea loc, gipanele, cu greu, dar la întoarcere vei întâlni câteva camioane și gipane poloneze coborând în trombă, ca la nebuni, spre a înnopta pe plajă sau în campingul de lângă.
- Hi!
-Hi!
Ce face natura din om, saluți necunoscuți din alte țări întâlniți pe drum.
De sus marea e turcoaz, un turcoaz de-ți ia mințile, de basm...

Ajungi la plaja cu pietre - deja te-ai obișnuit, unele sunt mai mari, alte mai mici, dar tot pietre - , e lungă, lată, dar pe tine nu te dă pe spate. Marea e liniștită, ca un lac de munte, vreo două baruri în spatele plajei, acolo cam pe unde începe canionul. Mulți oameni vin cu șalupa, sunt și câte patru odată, nu e însă aglomerat, cei ce te aduc vin să te și ia, la ora 6, de pildă, și vei asista la o scenă grotescă, de film -  îmbarcarea a vreo 10 oameni pe o șalupă cu steag italian și cârmaci cu tricou marinăresc și șapcă albă, de căpitan de vas. Șalupa e cam departe de țărm, ca să nu se înțepenească, o funie ce duce la șalupă e ținută de un bărbat, pe mal, și excursioniștii se țin cu o mână de funie și pe cealaltă o țin deasupra capului, încercând să păzească de apă geanta cu acte. Îmbrăcați sau în costum de baie, oamenii trec cu greu pe  lângă bătrâna în haine negre care se încăpățânează să nu mai facă un pas mai departe de jumătatea drumului și se ține de funie cu puterea disperatului. Apa-i vine până la subsuori, rămâne ultima, într-un final cineva se întoarce și o ia aproape pe sus, zici că sunt naufragiați salvați de pe o insulă. Cum ajunge în șalupă femeia se așază pe un scaun și mâna i se încleștează pe o bară, cei din jurul ei se mai așază de colo colo, ca să echilibreze barca, ea rămâne încleștată ca o statuie, speriată de-a binelea și juri că nu va mai urca vreodată în vreo barcă. Și colac peste pupăză, ca grotestul să fie deplin, marele cârmaci dă drumul muzicii, tare, tare, muzica italiană umple văzduhul - o mai umplu și ale muzici, periodic, când se apropie șalupele - iar italianul-albanez îi îndeamnă pe turiști să facă gesturi ample cu brațele deasupra capului, așa, a legănare, bravo, toată lumea mâinile sus. Adică și cu banii luați și așa...

La întoarcere parcă e mai ușor de urcat, deși la un moment dat simți că te prăbușești, urci pe o stâncă de câteva ori ca să faci loc gipanelor să coboare, te întâlnești cu cupluri tinere care coboară, au rucsacuri mari în spate, corturi rulate, ajungi într-un final în parcare, veți lua cu voi un cuplu de francezi, până la drumul principal, dar până să plecați faci niște fotografii cu vata de zahăr pufoasă, de întinzi mâna ai impresia că-i vei atinge, norii sunt superbi aici în Albania, stau atârnați pâlcuri-pâlcuri albe, pare că e totul 3D, sunt cei mai frumoși nori pe care i-ai văzut vreodată, doar din avion mai zărești, câteodată,  sub tine, astfel de nori pufoși.
Francezii sunt încântați de Albania, au venit cu avionul până la Tirana, de acolo cu autobuzul, și ei vor să vină în România, ce ciudat, îți spui, toată lumea ar vrea să vină dar până una, alta, voi sunteți în Albania, una dintre cele mai sărace țări din Albania, și lăudați marea, ospitalitatea albanezilor.
Au revoir, au revoir, am ajuns la drumul principal, un drum prin munți ca un curcubeu pe cer.

Notă: Nici o fotografie, fragment de text nu poate fi reproduse fără acordul autoarei.












Niciun comentariu:

Facebook, ton amour

De intri pe facebook, te apucă deprimarea. Parcă răsfoiești o revistă cu cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile. Femei cu picioare l...