vineri, august 24, 2018

Privirea învingătorului învins

Am căutat-o cu privirea, era tot acolo, sus, pe ultimul rând al vitrinei chioșcului de ziare de pe peronul Gării de Nord. Acolo unde nici nu ridici privirea, acolo unde doar întâmplător o găsești, de știi ce cauți sau de ai vreme să cauți. Era acolo, numele nici nu i se mai vedea, ascuns, poate întâmplător.
Am cerut revista, vânzătoarea mi-a dat-o, a notat într-un caiet numele revistei, gesturile erau normale, obișnuite, dar eu știam că e ultima oară. Am luat revista și am urcat în tren, așa cum fac de fiecare dată. Dar știam că e ultima oară.

De fiecare dată când merg spre mama, cu trenul, iau revista Marea Dragoste - revista Tango. E ca și cum aș avea cu mine o carte, căci e densă, plină de interviuri, articole. Puțină reclamă, câteva pagini. Așa cum îi place cititorului, așa cum însă nu cade bine celui ce creează revista. De fiecare dată în paginile revistei dau de oameni de care am auzit ori nu, pe care o să-i întâlnesc ori nu, însă toți au un numitor comun - trăiesc frumos, construiesc și citindu-le povestea ai așa, un sentiment de bine, că uite, oamenii creează, iubesc, își împlinesc visurile, fac lucruri frumoase, în care cred și investesc energie, timp, bani. Și-ți cresc și ție aripi și parcă te mobilizezi, și îți zici că da, și tu o să izbândești.

Pe Alice Năstase- Buciuta eu o știu de un an. Printr-o prietenă comună am ajuns să ne întâlnim pentru a-i povesti câte ceva despre experiența mea de jurnalistă la revista Femeia. Își pregătea teza de doctorat despre presa feminină. Îmi amintesc că i-am spus numai bazaconii - nici nu cred că a avut ce folosi - eram obosită, nepregătită. A venit cu o sacoșă cu cărți marca Marea Dragoste și mi le-a dăruit. Așa, pur și simplu.

Revista ei o mai văzusem, dar credeam că e o revistă a unui trust de presă, că ea o conduce doar. Dar de fapt era a ei și a soțului ei,  Paul Buciuta, un fotograf cu un ochi măiastru. Adică oamenii aceștia doi se străduiau lună de lună să creeze ei singuri o revistă, cu ceva ajutor editorial de la alți câțiva oameni. Și ce revistă! La nivel de top, de invidiat. Era ca și cum oamenii aceștia scoteau o carte în fiecare lună, una care ajungea în mâinile a mii de oameni.



Ce înseamnă să conduci o revistă, cu tot ce înseamnă peripețiile tiparului, ale distribuirii, plăților, încercării de a recupera banii de pe revistele vândute de distribuitori, apoi nu-mi era greu să-mi imaginez, eu având o editură și fiind singură la editură. Într-un fel ne asemănam, poate de-asta și scriu acum aceste rânduri.

Am văzut și cum își gândeau interviurile, cum le clădeau în jurul unui personaj, loc. Multă dragoste, mare dragoste în tot ce făceau. Și profesionalism.

Și aș fi crezut că așa va fi lună de lună numai că... numărul acesta este ultimul. Pentru că acești oameni care au creat cu dragoste atâția ani au decis că în altă parte poate vor putea trăi de pe urma a ceea ce fac. În altă țară, oameni de calibrul lor ar fi răsplătiți cum trebuie. În altă țară, oameni care plătesc impozite, sunt corecți, ar fi apreciați și susținuți. În altă țară, cultura nu ar avea dureri de cap că vine scadența unei facturi.

Da, îți place ceea ce faci, faci cu pasiune, dragoste, profesionalism, dar nu e suficient. Te învârtești într-un cerc. Simți că ajungi în același loc, că nu înaintezi, că nu poți ieși din cerc. Aceleași probleme mereu - impozitele, nesiguranța legislativului, lipsa de sprijin de orice fel, piedicile, furturile, neplata, neseriozitatea, puținii bani câștigați, lista poate continua.

Eu, în Alice și Paul am văzut toți antreprenorii mici din țara asta. Pe cel ce a încercat să facă un mic aprozar pe Mosilor și după două luni a trebuit să închidă, pentru că rafturile lui din lemn colorat rămâneau neatinse,  pe doamna Nina care-și vinde roșiile în Piața Gemeni dar piața se restrânge pe zi ce trece și probabil că acum a rămas acasă, căci nu mai vine nimeni la cele zece tarabe rămase. Pe Mirela Opreanu care-și salvează în fiecare zi librăria de familie de la Băile Herculane. Le-am văzut privirea și am recunoscut privirea, căci e și a mea - e a învingătorului învins. E o privire adumbrită, un pic înăuntrul ființei.

Azi eu am cumpărat pentru ultima oară Marea Dragoste - revista Tango. Am fost așa de tristă și mai sunt încât nici măcar nu pot fi furioasă că trăim într-o lume anapoda în care oamenii iubesc și mor pentru a încerca să se nască în altă parte.

Multe ar fi fost de zis, poate în cuvinte mai potrivite, dar așa au ieșit ele acum din sufletul meu.

Și mai am o tristețe pe care o să o duc cu mine, ca pe multe altele - Alice m-a întrebat de doresc să scriu pentru Marea Dragoste. Era jenată, pentru că spunea că nu are cum să mă răsplătească financiar. Pe lumea asta însă nu totul e legat de financiar, am fost tare bucuroasă și onorată și am acceptat. Am scris însă un singur articola, apoi timpul m-a furat. La fiecare număr îmi promiteam mie că voi scrie pentur următorul. Nu s-a mai întâmplat. Alice nu a îndrăznit să mă mai întrebe nimic, eu am tot amânat... Acum e prea târziu, așa cum e cu  multe din viețile noastre. Lucrurile se fac atunci când promiți, timpul este la tine, până la urmă. Îmi pare rău.

Precum pe Titanicul în scufundare, o să rostesc și eu acum precum muzicianul ce continua să cânte:
- A fost o onoare, Alice și Paul.

Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă apere drumul.




2 comentarii:

Alice Năstase Buciuta spunea...

Am plâns cu sughițuri citind, și nu de mila mea și de părere de rău că drumul acesta a trebuit să se încheie - căci, până să ajungem aici, am suferit și am întors problema pe toate fețele de atâtea ori, încât mi-am consumat, deja, toate durerile - ci de frumusețea ta și de felul atât de nobil, de elegant, de plin de iubire și de talent în care ai scris despre mine, despre noi, despre revista noastră. Am mai primit mesaje de consolare, să știi, dar care mi-au făcut rău, m-au tras și mai mult în regrete, însă tot ceea ce scrii tu mă vindecă, mă înnobilează, mă ajută să-mi accept cu demnitate pierderile, cum a trebuit să le accept și pe cele din cer. A fost o onoare și pentru mine să te întâlnesc în acest drum, îți mulțumesc pentru tot ceea ce mi-ai dăruit până acum și nu vreau să ne mai despărțim niciodată, chiar dacă asta înseamnă doar că vom rămâne surori ale aceluiași gând. Mulțumesc! - Alice Năstase Buciuta

Carmen Musat Coman spunea...

Draga Alice, sora mea întru același gând... Îți mulțumesc... Iar orice cuvânt, acum, e de prisos.

Facebook, ton amour

De intri pe facebook, te apucă deprimarea. Parcă răsfoiești o revistă cu cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile. Femei cu picioare l...