marți, aprilie 17, 2018

Din muzeu în viață și-napoi

De ajungi și în demisolul clădirii ce adăpostește Muzeul Național al Literaturii Române, aflat la nr 8 din strada Nicolae Crețulescu, în spatele Bisericii Albe, clădire ce a aparținut generalului Leon Mavrocordat, șef al Casei Regale, aghiotantul regelui Carol I, vei întâlni o galerie cu desene ale unor clădiri din 1960, majoritatea, clădiri ale personalităților culturale - scriitori, pictori, muzicieni. Semnate Ioan Cârdei. Nu vei gasi multe informații despre el, doar că e din Suceava și s-a prăpădit în 1970, că aproximativ 5000 de desene se află în posesia Muzeului Literaturii și vreo 80 în cea a Muzeului Municipiului Bucuresti. E cunoscut de către suceveni pentru bustul lui Ciprian Porumbescu - a fost și membru fondator al Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” şi, împreună cu soţia sa, Adelina, profesoară și poetă, distinsă și cu premiu, au fost membri ai Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina.
În 1935 a realizat, în praf de piatră, bustul lui Mihai Eminescu, păstrat în podul liceului unde a fost profesor de desen și pe care un fost elev de-al său l-a găsitşi l-a turnat în bronz, după șase decenii, acesta fiind amplasat astăzi  pe soclu în scuarul din apropierea Bisericii Sf. Nicolae din Suceava.
Premiat în 1940 cu Premiul Moldovei pentru activitatea artistică. (sursa - Monitorul de Suceava).

De vei ajunge, așadar, la demisol, vei admira clădiri ce nu mai sunt sau sunt atât de urâțite de transformări încât nu îți vine să întorci capul în partea cealaltă. De pildă, pe str. Lizeanu, casele de la numerele 5,7,9 și-au pierdut acoperișul, clădirea de la numărul nouă (cea înaltă) e retezată la un nivel și acoperită de un afiș mare - Amanet. Acesta e nr 9. Casa de la nr 7 este cea din mijloc, În desen, cu un balcon la mijloc, la etajul 1, o usă în dreptul balconului si geamuri în stânga și în dreapta. În ftotografia realizată acum câteva zile, casa cu nr 7 este clădirea galbenă, cu termopane albe. Desenul e datat 1967 iar la nr 5 Ion Cârdei afirmă că a locuit Țuculescu. Nici o plăcuță nu-ți indică acest amănunt demn de istoria unui oraș, demn de mândria unui oraș. În fotografie partea de casă aparținând lui Ion Țuculescu ar fi ultimele două ferestre de la etaj din clădirea gri, pe al căror balcon tronează două aparate de aer condiționat, usa de la balcon fiind acoperită în fotografie de bannerul celor de la carrefour (e vina fotografului că nu se vede și usa acum, adică a ta, căci ai avut impresia că alta e poziționarea în desen).

Despre pictorul Ion Țuculescu, medic militar în anii de război și cercetător științific la Academia Română mai apoi și șef de lucrări la Spitalul Brâncovenesc,  care a pictat la îndemnul soției sale, fără să aibă studii de specialitate, vei afla că s-a stins în 1962 și că a avut șapte expoziții personale la Ateneul Român și nenumărate expoziții colective. Neluat în seamă în timpul vieții, deși a fost prezent în viața artistică, se spune că adevărata valoare a operelor sale a fost dată în ultimii ani ai vieții, când boala l-a împiedicat să mai iasă din casă. Se pare, așadar, că la etajul întâi al clădirii de la nr 5 de pe strada Lizeanu, Ion Țuculescu avea să picteze cele mai neașteptate pânze. În prezent pânzele lui cu tentă exprsionistă/impresionistă sunt expuse în țară și străinătate. Conform specialiștilor, creația lui conține o fază folclorică, una decorativ-albastră și una neagră- abstractă, ochiul devenind lait-motiv. Despre pictor, Geo Bogza spunea: „Ion Țuculescu a pictat până în ultima clipă, credincios țelului său, lăsând în urma lui o operă trainică și cutezătoare, cu care, în anii următori, poporul nostru se va mândri tot mai mult, cum s-a petrecut și cu opera lui Constantin Brâncuși. ”

„Am vrut să las oamenilor o operă plină de dragoste de viață – am vrut să calc peste toate tristețile, peste toate neliniștile sufletului meu, dar n-am putut. [...] Ce aș putea spune oamenilor pentru a-i convinge că viața e frumoasă, veselă și fericită? Ca să fiu sincer, în viața de toate zilele nu mai pot trăi fericirea. Nu mai trăiesc decât în artă, în pictură și mai ales în muzică.” - Ion Țuculescu

Ce-ai putea să-i spui lui Ion Țuculescu despre viața de toate zilele? Că nici măcar o plăcuță cu numele lui nu se află pe casa în care a locuit?






Ion Țuculescu - autoportret

joi, aprilie 12, 2018

Din viață în istoria literaturii

Cu două ore înainte de a-mi lua rămas bun de la zilele petrecute aici, în care am căutat o mică urmă a domniei sale și nu am găsit-o nicăieri, am deschis Dicționarul General al Literaturii Române, literele A/B, care s-a aflat în tot acest timp sub privirea mea - imaginea de mai jos fiind ceea ce vedeam eu de la deskul meu. În adâncul sufletului meu știam că locul dânsei e acolo, în Dicționar, și totuși am căutat fără speranță numele său.
- Ți s-au umplut colțurile ochilor de lacrimi, mi-a zis muzeografa care era de serviciu.
Ea nu a văzut și că mi s-a zburlit părul pe brațe.

În dreapta - Dictionarul Național al Literaturii Române, în care, la litera B, se află Amita Bhose - Didi. Cam la trei sferturi, în stânga, privirea te duce, nestingherită de vreo ușă, până la locul dedicat lui Eminescu - se zărește fotografia lui pe perete, în mijlocul încăperii, pe vitrinele expoziționale fiind și manuscrisul Gramaticii sanscrite mici a lui Franz Bopp pe care Eminescu o traducea din sanscrită. Pe deskul din stânga se află tomurile grena cu manuscrisele lui Eminescu, editate de Editura Academiei.
Toate întâlnirile au un rost. Cu siguranță că și a mea cu Muzeul Național al Literaturii Române. Cu și mai multă forță voi merge mai departe, adunând Cununi de stele.





De veți trece pragul Muzeului o să vă rog să mângâiați și voi, cu privirea, aceste comori - Eminescu, Eminescu, Eminescu (prin ochii lui Didi - sora mai mare a lui).

luni, aprilie 09, 2018

Pentru Eminescu

Deschid pentru prima oară cartea lui Nicolae Iorga - Eminescu. La întâmplare. „Pentru Eminescu”. Și pare, prin rândurile sale, că a rostit iarăși dorința lui Eminescu : „Nu-mi trebuie flamuri,/Nu voi sicriu bogat/ Ci-mi împletiți un pat/ Din tinere ramuri.” Poezia care-i plăcea atât de mult lui Didi - Amita Bhose -, atât de asemănătoare ca mesaj cu a lui Rabindranath Tagore - „Dacă vreți să vă aduceți aminte de mine atunci când nu voi mai fi pe pământ, nu faceți nici o comemorare, nu țineți nici o ședință. Veniți doar în pădure și ascultați trilul păsărilor.”

„Pentru Eminescu

         Se voiește ceva pentru Eminescu, pentre Eminescu cel neîncunjurat, neînțeles, înnebunit și îngropat, care niciodată, dar niciodată în scurta sa viață, nu s-a plâns că țara e rea, că nația nu i se închină și că în societate - ce-i era lui societatea! nu i s-a făcut un loc potrivit cu meritele sale.
          Un povestitor care e astăzi desigur cel mai amre din generația sa, d. Cesar Petrescu, o cere (nota mea - o subscribție publică pentru reconstituirea casei părintești a lui Eminescu), o cere cu un sentiment pe care nu e om cult care să nu-l împărtășească într-o vreme când, ciudat! nici cel mia șarlatan dintre moderniști, nici cel mai tăvălit prin turpitudini dintre cultivatorii necuviințelor, nu cutează a spune un cuvânt contra celui care, peste mormânt, zeu s-a arătat.
           S-a ridicat acolo o biserică. Pentru sătenii de la Ipotești? Dar ce  știu ei? Ar putea fi pentru a se scoate din banala țernă bucureșteană oasele chinuitului și a se așeza acolo în biserica lui, care să nu se deschidă decât o dată pe an pentru rugăciuni. Ar fi mai bine decât într-un Panteon pe care poate l-am avea și unde gloriile vrednice de o asemenea sepultură ar fi votate în cluburi.
         Refacerea casei de naștere? N-ar fi rău, dar ce amintiri i-a deșteptat vreodată cei patru păreți roși ai „posesorului” cu „dulcea mamă” și prozaicul tată al atâtor copii?
        În loc - faceți dumbrava, dumbrava în care a trăit el, cu tot sufletul pe care i l-a dăruit el codrului străbun.
       Să crească încet stejarul; teiul să îmbălsămeze primăvara, și păsările în amurguri să ridice imnul nemuritor celui care acolo, peste o vană cenușă, va fi senin și etern.”
   1937.



Scrisoarea 1

Dragă Liviu Dragnea, (scuzați adresarea, însă așa se obișnuiește într-o scrisoare) Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră ș...