miercuri, august 30, 2017

Magicamp sau povestea magiei dragostei



O stradă de vreo 300 de metri, strada Nouă. O parcurgi încercând să zărești un banner, o pancartă, ceva prin care să identifici locul. Parcă asta ar fi, îți zici, când ajungi în fața unei case ca o navă extraterestră. Seamănă cu ce ai văzut în fotografii. Da, ai ajuns la Magicamp, tabăra din Brănești, Dâmbovița.
          De pe alee vine spre întâmpinare o  fetiță într-o rochiță bleu, cu o șapcă ștrengărească pe cap. Când se apropie îți dai seama că fetița e, de fapt,  Melania Medeleanu, mama Magicamp și vezi că ochii ei albaștri râd.
          Și de cum ai pășit în tabără… totul se schimbă și tu însuți te schimbi. Melania îți va face turul taberei, povestindu-ți cum au început în urmă cu 4 ani, ea și prietenul ei, Vlad Voiculescu. Din ce-ți povestește îți dai seama că nu condamnă pe nimeni, nu judecă pe nimeni, nu arată spre nimeni cu degetul. Nici spre pensiunile care au refuzat să-i găzduiască, pentru că acești copii „nu consumau”, nici spre cei ce au zis că nu vor să aibă așa ceva sub acoperișul lor. Au făcut tabăra în casa părinților lui Vlad și îți va arăta aceste prime camere ale taberei, acum redate familiei în parte sau transformate în zonă de lucru. După patru ani au ajuns la 11 serii de câte 20 de copii, 11 săptămâni. Anul trecut au avut 9 serii și 9 curcubee. Așa că anul acesta numără cu toții curcubeele. Vor fi 11, cu siguranță.
          Părăsești „nava-mamă” și intri în tabăra propriu zisă. Începi cu o sală imensă – o fostă hală-atelier a familiei Voiculescu – unde au loc activitățile pe timp de vreme mai puțin prietenoasă, petrecerile.  Sala e cam cât un salon de nuntă, așa, și în mijlocul ei o scară imensă duce spre tavan un tânăr râzăreț - animatorul taberei, So, Sorin. Anină de lustre baloane și inimi cu funde pe care i le înmânează voluntarele-creatoare. Pregătesc sala pentru petrecerea de final de tabără.
          Tu nu faci decât să zâmbești tâmp, aici e așa o atmosferă de liniște încât nici un gând nefolositor nu-ți mai dă târcoale. Ieși din sală și dai peste o piscină adevărată, în aer liber. Pe cei doi pereți-vecini și exteriori ai sălii sunt lipite bucăți de faianță cu mesaje. Mesajele copiilor care au fost aici. O voluntară pictează valurile mării pe acești doi pereți, mesajele copiilor fiind incluse astfel în valurile ce duc mai departe speranța și bucuria. Aceeași voluntară a pictat și camerele copiilor, și camera-cabinet medical (aici o fată veselă te privește de pe o bicicletă cu roți din flori, iar celălalt perete e atât de frumos și viu colorat încât nu-ți mai iei ochii de la el). Piscina e nouă, de anul acesta, înlocuind piscina gonflabilă care-și dăduse duhul.
          În clădirea alăturată se află dormitoarele copiilor, ale voluntarilor, ale personalului  medical (tot voluntar). Te descalți și pe holul de la etaj dai de două panouri cu plicuri lipite pe ele, cu numele voluntarilor și ale copiilor. Așa-și lasă mesaje unii altora, prin bilețele. Sunt trei dormitoare – camera bărcuțelor și uite că nu mai reții dacă și a ciupercuțelor sau doar îți imaginezi.  Nu poți intra decât dacă știi parola. Nu o știi stai la ușă, poți să fii tu mama Magicamp.
          Melania povestește și-i privești chipul. E obosită ruptă, se vede pe chipul ei, însă strălucește de fericire. Ochii-i strălucesc când povestește despre Magicamp.
          Dormitoarele sunt simple și vesele, cu desene pe pereți. Totul strălucește de curățenie în aceste camere unde se află paturi joase, fără vreo muchie, și cufere din lemn, cu margini arcuite. În cufere copiii își țin lucrurile și zărești câteva geamantane scoase de sub paturi. Da, e ultima zi de tabără, e mare jale. ”Să știți că nu o să plec, o să mă leg de pat”, i-a zis o fetiță Melaniei.
          Într-un dormitor, două fete citesc. Observi două cârje lângă una dintre ele, sprijinite de pat. A. nu are un picior, pierdut din cauza bolii. Dar Doamne ce chip senin are și ce privire vie!
          În camera-cabinet, o fată stă aplecată asupra a două andrele. Ridică spre voi o privire adumbrită. Afară, Melania îți va spune că așteaptă rezultatul analizelor tatălui ei, dacă are sau nu cancer.
          Dacă are sau nu cancer… Un copil cu cancer așteaptă rezultatul analizelor tatălui ei. Toți copiii de aici, din tabără, au cancer, sunt sub tratament. Ai avut inima strânsă când ai venit aici, te gândeai că o să vezi suferință, tristețe. Te întrebai cum o să fie. Nu e nimic din ce ți-ai imaginat, vei vedea.
-         Unde sunt copiii?
-         Aaaa, în grădină, peste puțin timp urmează înălțarea baloanelor…

Până să ajungi în grădină te oprești în pragul sălii de mese – colorată și
veselă -  și-l zărești tot din prag pe bucătarul Vladimir, un uriaș de vreo doi metri care-ți zâmbește cald. În bucătărie nu avem voie, e teritoriul lui.

La mese, la terasa acoperită, voluntari și copii par a fi prieteni dintotdeauna.
Râd, povestesc, se joacă, spre mijlocul grădinii zărești un cerc din scaune făcute din cauciucuri vopsite în culori vesele, mai încolo un hamac în care se leagănă o fetiță…
          - Cine vrea o îmbrățișare gratuită? se aude din hamac…

          O alee duce spre poarta din fundul grădinii. Se deschide spre curtea bisericii. Aici voluntarii taberei îi întâmpină pe nou veniți, duminica. De aici vor pleca sâmbătă, mâine, spre casele lor, copiii din seria a noua de  tabără.  De la plecare la sosire, timp pentru…curățenie generală.

          Te simți stingher, copiii sunt adolescenți, au între 13-16 ani, afli că e prima serie de adolescenți, nu știi ce să faci, ce să spui, unde să stai. Ei nici nu te privesc și e mai bine așa. O voluntară face o ghirlandă din fâșii colorate și-ți povestește despre copii, apoi întrebi dacă te poți așeza la masa unde două voluntare și vreo doi trei adolescenți par a fi la o șezătoare, căci toată lumea împletește. O cunoști pe Iza, deși pare că v-ați cunoscut cândva dar nu știți  unde, Iza fiind cea i-a „corupt” pe mulți la tricotat. Îți vorbește ca și cum v-ați cunoaște de când lumea, de fapt așa se poartă toți cu tine și cu toată lumea. Toți sunt veseli, râd, ochii lor râd tot timpul. A bucurie. Afli că Iza a fost asistentă medicală la Spitalul Fundeni timp de 17 ani și nu a mai suportat, a renunțat. A făcut geologia și anul trecut a venit voluntară pentru prima oară aici. Și pentru a reveni anul acesta  a dat din nou examen și a obținut certificatul de liberă practică, și astfel poate fi asistentă medicală în tabără, ca voluntară. Medicul oncolog, psihologul, la fel, sunt voluntari – își programează concediile în funcție de tabără sau fac gărzi după gărzi ca să poate avea libere pentru a veni la Magicamp.

          Îl privești pe adolescentul de vreo 15 ani care tricotează. Îl vei vedea în toate fotografiile cu andrelele în mână, tricotând, cu o expresie concentrată dar și mulțumit. Spre seară, pe alee, o va aborda pe Melania:
-         Pot să iau acasă andrelele? Și ghemurile?
Melania îi răspunde afirmativ, iar el o îmbrățișează aproape de sufocare. Apoi țopăie pe alee, fericit.

Urmează înălțarea baloanelor. Nu știi ce înseamnă asta dar vei afla. Voluntar și copil țin de sfoară un balon căruia îi vor da drumul spre cer. La capătul sforii se află un mesaj cu dorințele copilului. Cineva te întreabă dacă vrei să ții de balon cu M. M. este un băiat la vreo 13-14 ani, cu o claie de păr negru și ochi mari, negri. Te uiți la cei din jur, lângă tine o voluntară aproape că plânge de emoție, copilul o ține pe după umeri, a îmbărbătare. Vă așezați cu toții pe jos, în fața intrării în campus. So va număra până la 10 și baloanele pornesc spre cer. Al lui M este albastru și-l întrebi ce dorințe și-a pus:
- În primul rând să mă fac bine, apoi să mă fac avocat, președinte, să am două mașini și să trăiesc în Bucureștiul din viitor.
Enumeră pe degete dorințele, foarte serios. Apoi urmărește cu privirea balonul, entuziasmat că se află printre primele.
- Uite-l, uite-l, e al treilea, sunt 98% șanse să se împlinească! Ba 99%, că a trecut pe locul doi!   
M e singurul care urmărește balonul până dispare. 
- Dar cum vrei să fie Bucureștiul din viitor? îl întrebi.
Te privește cu ochii lui mari și-ți răspunde serios:
-         O să fie întuneric peste tot.
-         Păi și cum vine asta?
-         Păi tehnologia o să fie așa de avansată că totul o să fie luminat și o să iasă
mai bine în evidență.
-         Păi și soarele?
-         O să fie și soare, două ore.
-         Păi e puțin, nu? Ce fac plantele fără soare? Au nevoie de soare…
-         Nu, pentru că tehnologia o să fie așa de dezvoltată încât o să facă în așa fel încât să nu moară…

În acel moment al discuției se iscă o mare învălmășeală.
Îmbrățișareeeeeeeee. Și încerci și tu să cuprinzi cu brațele acei oameni uniți prin dragoste, bucurie, dăruire. Vladimir pare că-i cuprinde pe toți și cu privirea.

-         Rămâi la masă la noi? Vrei să vii la petrecerea de rămas bun? Poți să rămâi aici peste noapte…

          Mulțumești (nu e cazul să abuzezi), te duci să te cazezi în Pucioasa și revii după cină. Urmează petrecerea. Te întâlnești cu două voluntare îmbrăcate în semicostum popular.
-         Scuzați papucii, râd ele. Mergem să ne încălțăm. Surpriză!
Parcă sunt două fetițe!

În sala cea mare, pe saltelele puse pe jos deja stau adolescenți și voluntari. S-au îmbrăcat cu toții frumos și o stilistă a venit special de la București ca să le machieze discret, pe fete. Sunt tare frumoase!

Apare și un cățel, la un moment dat, se așază și el cuminte pe saltea și privește spectacolul. Căci va fi un adevărat spectacol. Adolescenții aceștia sunt plini de talent și de fericirea de a împărtăși celorlalți ceea ce știu. A. ne cântă la pian, alții fac o horă, o alta adolescentă cântă, acompaniată la chitară de un voluntar. Un adolescent prezintă alături de So. E spontan, talentat. Se aplaudă, se chiuie! Câte unul mai lăcrimează, pe ascuns. Mâine se vor duce acasă dar vor rămâne legați prin Magicamp. Pe ecran vezi fotografii din timpul taberei: în parcul de aventură, la călărie, la piscină, la jocuri, la masă, la activități! Toți râd! Toți sunt fericiți. Vezi o fotografie cu A pupând, cu tandrețe, căluțul ce a purtat-o. Apoi vezi o scenă de o solidaritate fantastică. A. adolescenta fără un picior, face tot traseul parcului de aventură, ajutată de voluntari. Este pe podul din frânghii și îl traversează. 
 De jos toți o încurajează. E un moment de o sensibilitate intensă și îl simți și tu, privitor al scenei proiectate pe ecran. De fapt îți dai seama că Magicamp este un loc unde copiii, adolescenții care trec printr-o grea suferință sunt încurajați, susținuți cu dragoste. De aici se vor duce în lume cu încredere în sine. Cu stimă de sine crescută și cu bucurie și cu forța de a lupta mai departe. A., o altă adolescentă, cu o perucă neagră susținută de o șapcă, nu pare că dorește să cânte. E sigură că nu o să fie bine. Cele două voluntare au ținut-o de mână, au încurajat-o și… au cântat împreună. A. a cântat singură, la un moment dat și a primit aplauzele tuturor cu ochii scăldați în bucurie.


-         Am cântat bine? Chiar am cântat bine? întreabă ea când se așază pe
canapea.
Iei trandafirul de lângă tine și i-l pui ușor în poală, zâmbindu-i și felicitând-o. E tot ce poți face tu.
-         Mulțumeeesc.  

Discret, Vlad Voiculescu se strecoară printre voi și se pierde în lumea veselă a petrecerii. Abia acum a venit, direct de la București. Și el și Melania au ochii plini de bucurie. Râd și aplaudă. Sunt fericiți. Așa cum fericiți sunt toți cei de aici: voluntari, adolescenți. Două voluntare intră valsând și împart bărcuțe colorate din hârtie. Sunt voluntarele camerei bărcuțelor. Pe bărcuța ta roșie scrie: „Vă dorim să aveți parte de lucruri magice!” Pe partea opusă – „august 2017”.

Un august pe care o să-l ții minte toată viața. O petrecere unde diplomele colorate, dăruite copiilor și voluntarilor, sunt ca niște cuvinte magice, ce îi leagă pe cei de aici întru voința și forța de a merge mai departe. Niciodată nu ai văzut înmânări mai haioase ale acestor diplome pe care copiii le vor lua cu ei ca pe niște comori. Vor duce acasă toată energia acestui loc, toată dragostea voluntarilor, toate amintirile și experiențele care le-au dat putere. Dar ;i voluntarii simt aceleși lucru.

Puțin mai târziu, în jurul focului de tabără vei auzi doar exclamații de bucurie: uau, ce foc! Uau, ce bun e tortul!                             

 Te retragi ușor spre poarta magică, nu înainte de a o întreba pe Melania dacă primesc și voluntari mai așa… mai săriți de tinerețe.
-         Ce vorba e asta? Aici nu există vârstă! Te aștept la anul printre voluntari!

 Ții bărcuța în pumn și o îmbrățișezi pe Melania Medeleanu, îmbrățișând astfel tot campusul acesta magic clădit cu multă pasiune, implicare și dăruire totală. Vei veni la anul. E o promisiune.








































marți, august 29, 2017

O lume nepoliticoasă, nepoliticoasă, nepoliticoasă

În liniștea troleibuzului 66 o voce de femeie își începe povestea, la telefon. Tare, ca și cum ar fi singură. Povestește că și-a făcut doar ”masaj cervicalo-scalpic și masaj de relaxare, nimic altceva, cu riscul de a întoarce toată lumea capul după mine pe stradă”. Vorbește întruna, dovadă că interlocutoarea ori e mută ori e surdă ori nu e deloc. A fost la mare, la Eforie Nord,ce să facă, dacă acolo e Ghiolul, dar ce lume necivilizată...
- Urăsc oamenii, măi, necivilizați, și nu mai stau pe cearșaf, stau unii în alții pe șezlonguri...Numai coaie, coaie...
Porpoziția asta o spune tot tare, lângă mine, căci se pregătește să coboare. Mă uit la spatele ei, eu sunt așezată pe scaun, e la 20 de centimetri de mine. Să aibă peste 60 de ani, are părul scurt, blond deasupra și negru la baza cefei, tunsoare modernă. Stă rășchirată, încercând să-și scoată în evidență fundul aflat în niște pantaloni crem, strâmți. Vorbește întruna - așa  lume necivilizată nu a mai văzut... 
În timp ce o aud fără să vreau  am așa, brusc, un impuls, să-i trag una pe dos cu umbrela. Dar mă abțin și în momentul în care troilebuzul oprește în stație o bat pe umăr cu palma și-i zic, la fel de tare:
- Dumneavoastră sunteți nepoliticoasă pentru că vorbiți tare și urât în tot troleibuzul ăsta...
E atât de surprinsă că doar apucă să se întoarcă spre mine, cu telefonul la ureche, amuțită. Coboară de-a-ndoaselea aproape, tot uitându-se spre troilebuz și rămâne pironită în stație, probabil spunându-i interlocutoarei ce lume nepoliticoasă a întâlnit ea în troleibuzul 66 și cât de tare urăște ea oamenii.

În trolebuzul 66, doamna de vizavi de mine zice, cu mare mirare și dezgust:
- Doamne Dumnezeule, sunt de la țară dar așa ceva eu nu am mai văzut! Auzi, că urăște oamenii, că...

Și liniștea se lasă peste noi, cei nepoliticoși.

luni, august 28, 2017

Lingura de lemn

- Te las în urmă, te las în plata Domnului!
Vocea era furioasă și acoperea mulțimea. Am întors capul brusc în direcția urletelor - o adolescentă de vreo 16-17 ani își admonesta bunica prea înceată pentru ritmul ei. Pe bunică nu am zărit-o decât ca umbră, mică, tăcând vinovată de bătrânețea ei.
Mulțimea a urcat treptele, adolescenta și-a făcut loc cu aceeași furie și, de la capătul scării, a privit, roșie de mânie și cu ochi răi, spre bunica ei pierdută undeva pe la jumătatea traseului.

Și m-am gândit la lecția din cartea de limba și literatura română de clasa a II-a, dacă nu cumva o fi fost chiar în abecedar: cea în care un copil cioplește o lingură de lemn pentru părinții lui, pentru când va fi bătrân. O lecție dată părinților care-l izgoniseră de la masă pe bătrânul neputincios, bunicul copilului.

Și m-am gândit că ar fi fost bine să existe în continuare pilda asta în cărți, dar lumea în care trăim noi acum e de mult lăsată în urma respectului pentru cei ce ne-au pus lingura în mână și ne-au vegheat somnul.

miercuri, august 23, 2017

Filantropica de lângă noi

Și de dați cu pietre în mine și veți veni cu fel de fel de argumente eu tot o să afirm sus și tare că nu mă înduioșează soarta nici unui cerșetor. Nu am dat  bani cerșetorilor nici pre și nu dau nici post Filantropica lui Nae Caranfil.

Dar cum poți să faci bani într-un minut, de joci și un pic de teatru, așa, de înduioșare?

Iei niște cărți prăpădite în brațe, așa, vreo 6 și din coada de la semafor - aia mare de la pasajul Băneasa - țintești o mașină bengoasă. Te duci la șofer și-i zici acolo ceva, să ia o carte, că le vinzi, că ți-e foame, dintr-astea. Nu aș ști să vă spun cam ce ar trebui invocat ca să stârnești mila șoferului căci eu eram în mașina din spate și totul era pe mutește. Deci băgați și voi texte în funcție de imaginație. Șoferul îți dă doi lei și-n timpul ăsta pe partea pasagerului vine unul cu nuferi și șoferul, galant, cumpără vreo trei buchete pentru doamna lui. Pare a fi o legătură între nufăr și carte, deci luați-vă un partener cu nuferi. În momentul ăsta, când doamna are nuferii în brațe tu, cu cărțile, insiști să ia șoferul o carte. Adică tu nu vrei pomană, nu vrei ăia doi lei! Tu vrei să vinzi și tu cărțile, așa cum a vândut ăla nuferii! Șoferul cu mașina bengoasă o să dea din cap speriat că nu, nu vrea cărți, nu vezi că nu a luat-o nici pe aia pentru care ți-a dat doi lei? Ce dracu să facă el cu cărțile? Atunci tu, supărat pe viața asta nedreaptă te așezi pe bordură exact în dreptul portierei și cu un gest teatral arunci cărțile pe jos. Zici ceva de genul - atenție, improvizez acum, că nu am auzit - Să fie a dreacu de carte, că mi-a trebuit, sunt muritor de foame! (așa aș zice eu și nu aș cam fi departe de adevăr) Deci poți să bagi textul de mai sus. Și, atenție mărită, acu trebuie musai să joci un pic de teatru, hai că poți, deci ce faci acu e important tare pentur impresionare - te ștergi cu mâna la ochi, ca și cum ai plânge, ca și cum ți-ar da lacrimile și tu, de demnitate, te abții dar totuși nu poți. Cum să faci faza asta? E ca atunci când îți intră ceva în ochi. Ei, și ce să vezi, că funcționează, e posibil ca doamna să fie înduioșată și să-l facă pe șofer să se simtă prost, e posibil ca șoferul să se simtă prost, nu știu, cert e că funcționează al naibii de bine. Șoferul scoate pe geam niște bancnote, tu te ridici repede ca pe arcuri și le iei, șoferul mai scoate o bancnotă... și în două minute ai făcut vreo 8-9 lei.
Acu poate că nu-ți iese faza asta chiar la orice semafor roșu dar și la trei semafoare de reușești să impresionezi auditoriul tot ai 10 lei la 6 minute. Într-o oră, de trec mulți bengoși iei 100 de lei. Păi și să nu-ți vină să dai dreacu cartea pe bune?

Auziți, dar credeți că mă primesc ăștia și pe mine? Că locul pare adjudecat. Până mai ieri era un moș, cu o pancartă - am cancer etc. Și cică l-au filmat ăștia de la tv că se ducea la păcănele. Eu nu cred că a murit, nu, cred că l-au gonit ăștia doi cu cărțile și nuferii.

Eu cărți am. Care ai nuferi, să facem și noi un ban?

duminică, august 20, 2017

Cum s-a făcut de-am ajuns la plajă la Călărași

Prin 1992, pe la ora 7 dimineața, zăream pe geamul trenului niște blocuri de patru etaje cenușii, dezolante. Periferia Călărașiului. Trezită cu noaptea-n cap, furioasă de-a binelea că sunt pe drumuri așa de dimineață, mi-am zis că oraș mai urât ca ăsta nu am văzut, îmi fac articolul și nu mai pun piciorul aici cât oi trăi. Să nu spui niciodată „niciodată”. Am revenit și o să mai revin, pentru că așa a fost să fie. Între timp am descoperit și partea veche a orașului - câteva case care au mai rămas în picioare (monumente istorice), brațul Borcei, grădina zoologică, parcul, o brutărie cu pâine caldă, plaja de la Podul 4, la vreo câțiva kilometri de oraș.

Bineînțeles, dacă mă pui să aleg între plaja de la podul 4 și mare o să aleg marea. Dar cum pe la tv au fost niște imagini cu „noua” mare - cea de la Gostinu, Giurgiu, si cea de la Călărași - o să vă povestesc un pic și despre cea de la Călărași, că despre cea de la Gostinu v-am zis, și să nu se creadă că fac parte din aceeași categorie.

Plaja de la Călărași chiar e plajă. Până anul trecut nu existau șezlonguri și umbrele, pentru cei ce doresc (eu nu doresc, pentru că aici se concentrează marea majoritate or mie îmi place să am ceva distanță între mine și următorii aspiranți la soare).

Nisipul e foarte fin și plaja e și lată și lungă. Mașini nu ai să vezi pe plajă - în afara a vreo două, care coboară cu ski jeturile și apoi sunt parcate lângă aleea mărginită de pomi.

Muzică nu o să auzi decât de la cârciuma/bar de pe plajă.
Adăugați o legendă

Grătar nu am văzut pe plajă niciodată și de se mai încumetă vreunul să facă apoi îl face în afara plajei, pe sub pomi dar de când la cârciumă se fac și mici probabil că oamenii și-au dat seama că nu are rost să se afume pentru nimic.

De țipat țipă copiii, dar ei țipă oriunde ar fi mai mult de doi.

Există un loc marcat pentru ski-jeturi - dar nu există o regulă pentru cei ce se dau cu ele - deși nu trec printre oameni, fac mai mult ture mai spre mijloc întru impresionarea publicului. Ăștia cu ski-jeturile sunt cam deranjanți auditiv și olfactiv uneori, că mai miroase a benzină.

De ai noroc mai trece câte un vas pescăresc vechi și-l poți admira.

Plaja e curată (mai sunt însă chiștoace prin nisip) și există și coșuri de gunoi.

De regulă sunt familii cu copii, câte-o gașcă de tineri, cupluri tinere sau mai puțin tinere.

Și da, de mă întrebați pe mine, nu se aseamănă deloc, dar absolut deloc cu ce se întâmplă la Gostinu. Și da, la fel, de mă întrebați pe mine, plaja de la Podu 4 Călărași, pe malul brațului Borcea, este, de ai o zi și nu știi ce să faci, o alegere bună. La 120 de kilometri de București.
Să nu spui niciodată „niciodată”.












miercuri, august 16, 2017

Niște deștepți suntem!

- Și bulgarii erau cei mai proști, continuă puștiul, răstignit pe spătarul scaunului de ziceai că acu îți vine în farfurie, peste masa ta. Erau îmbrăcați în fiecare zi la fel, încălțați cu aceiași adidași. Și nu știau engleză deloc.
Discuția asta plină de dispreț la adresa unor sportivi bulgari era dusă la masa unei cârciumi de la poalele cetății din Veliko Târnovo, o cetate de 5000 de ani, una dintre cele mai vechi așezări europene. Chelnerul bulgar, un tânăr până-n 25 de ani, debarasa masa, fără să dea vreun semn că înțelege ceva din vorbele clientului care vorbea românește.

Adevărul e că puștiul nostru are dreptate. Suntem cei mai deștepți. Știm englezește mai bine ca englezii, iar de îmbrăcat pe banii părințilro suntem cei mai îmbrăcați. De călătorit, la fel, pe banii părinților suntem cei mai voiajori.

Suntem deștepți de nu se poate. Negrii sunt prea negri și cu siguranță că sunt și ei proști, pentru că sunt negri. Cu siguranță că nu vorbesc engleza, cei din Paris, de pildă, și asta-i face și mai proști. O prietenă care locuiește în Paris mi-a spus că, în metrou, femeie fiind de orice condiție și vârstă și arătare, de te afli  în picioare în dreptul unui bărbat care stă pe scaun apoi acesta îți cedează locul imediat, aproape ștergând aerul, de jenă că el se afla pe scaun și tu în picioare.

Dar știți, asta e doar la Paris și doar negrii sau francezii fac asta, să cedeze locul. Ei nu știu englezește și sunt niște proști. Bulgarii sunt și ei niște proști căci nu au decât o pereche de adidași și nici ei nu știu englezește.

Noi suntem niște deștepți. Avem țoale de țoale, vorbim englezește de ne rupem gura. Nu avem însă bun simț și stăm ca nesimțiții pe scaun în timp ce gravide, oameni în vârstă se mută de pe un picior pe altul în fața noastră, abia mai ținându-se pe picioare. De vizitat vizităm tot niște locuri ale unor proști, căci noi suntem niște deștepți și vorbim tare - fie și în română -, aruncăm gunoaie peste tot și ne furăm unii pe alții.

Ce să mai, suntem tare deștepți! Cum ziceați că se spune „Hai sictir” în engleză?

marți, august 15, 2017

Gara de Nord sau Poarta Gunoiului

150 de ani va împlini Gara de Nord anul viitor. În prezența lui Carol I, care a ales și locul, în septembrie 1868 se punea piatra de temelie a celei mai mari gări din România.

Poveștile celor ce au trecut pe aici sunt prinse în dalele tăcute, despărțiri, întâlniri, lacrimi, deznădejde, speranță, disperare, dragoste, ură, toate sentimentele omenirii s-au manifestat la capăt de peron sau în interiorul clădirii monument istoric.

Am așteptat și eu aici, am alergat după tren, am condus la tren, am fost întâmpinată la capăt de peron... Pentru mine, trenul este parte a adolescenței și, mai ales, a studenției. Pentru mine,  orice călătorie cu trenul, azi, e, de fapt, o reîntoarcere la tinerețe.

Dragă îmi e Gara de Nord, dragi îmi sunt trenurile, căci dragă îmi e amintirea. Și totuși, azi, m-am întrebat, așa cum mă întreb mereu când văd mizerie undeva, cum de poate fi un loc așa de murdar. Cum de nimeni nu ia vreo măsură - în sensul de a aduna gunoaiele de pe șine, dintre șine, peturi ce zac acolo de ceva vreme, căci se vede că nu e gunoi de o zi.  Cum de nu îi pasă nimănui că intrarea în București se face prin mijlocul gunoaielor.

Că nu sunt bani pentru refacerea peroanelor, înlocuirea scaunelor etc aș putea înțelege. Deși și aici, de lași câțiva tineri să dea frâu liber imaginației apoi aceștia sigur vor face niște grafitti salvatoare pe garduri și pe peroane, pe scaunele alea prăpădite. Nu-ți trebuie bani să faci curat, însă. Bănuiesc că Gara de Nord are niște angajați pentru curățenie, nu trebuie plătiți în plus ca să-și facă treaba. De ce nu și-o fac? De ce poarta Bucureștiului e ticsită de gunoiae, ca ultima mahala de acum 100 de ani?

Eu chiar aș vrea să am un răspuns și chiar și ceva acțiune. Adică să se facă naibii curat pe șine și între șine și peste tot. Și da, o să mi se arunce în continuare pachete de țigări printre picioare, pe peron, ca azi, dar asta se va petrece atâta timp cât nimeni nu o să le atragă atenția că nu e un gest civilizat. Și da, vor mai arunca peturi pe geam dar le vor fi pe șine atâta timp cât cei ce sunt plătiți să le adune nu o vor face.

Și da, vor mai fi tineri îmbrăcați frumos, cu un buchet de flori în mână, așteptându-și iubitele, emoționați, la capăt de peron. Da, da, sunt din același peisaj al Gării de Nord. Vi se pare nepotrivit gestul lor? Eu credeam că tot restul nu se potrivește și că doar ei fac Gara frumoasă. Și amintirile noastre. Prezentul e al unor directori incompetenți sau indiferenți.





PS. În fotografii - din mersul trenului - gunoaiele se văd și nu prea. În realitate sar în ochi.

 

luni, august 14, 2017

Gostinu sau mormanul de gunoi omenesc

În mijloc, un cuplu tânăr se învârtea pe loc. Păreau amândoi mirați, păreau a nu înțelege ce se întâmplă acolo și ce caută ei acolo. Păreau totuși să caute un loc unde să stea și ei, cu bucurie și în liniște.
- Acum am văzut ce e aici, mi-a spus ea, arătând spre cele două bucăți de lemn fumegânde. Românii sunt învățați să strângă altcineva după ei. E specificul național.
Ea era, ca și mine, de-a dreptul furioasă. I-am lăsat în mijlocul plajei, privind la fel de nedumeriți ce se întâmplă acolo.

Îmi iubesc țara și ori de câte ori am văzut un loc frumos l-am împărtășit celorlalți, cu mult entuziasm. Iată, și în țara noastră sunt locuri frumoase, iată ce putem vedea. Am văzut însă și locuri urâte, am plâns în sufletul meu și am încercat să le ocolesc. Astăzi însă revolta mea a fost de-a dreptul organică. Mi s-a făcut un gol în stomac și aproape că mi s-a făcut rău fizic de atâta urâțenie. De atâta nesimțire și închidere a ochilor din partea unor autorități, căci ce se întâmplă acolo e imposibil să nu se știe.

Am trecut granița bulgară spre Giurgiu și ne-am zis că la Gostinu este o plajă minunată, văzusem fotografii, era un fel de Portița la 60 de kilometri de București, Dunărea trebuie să legene malul acela și soarele o să mângâie nisipul...Ne propusesem să ajungem cândva acolo, așa că fiind în drum...

Vreo 18 km am mers de la intersectia cu vama - Giurgiu dar a fost nimic (mai puneti, așadar, și cei 60) față de drumul hârtopit și prăfuit până la plaja Gostinu. De ce oare se numește așa nu-mi pot da seama, nu are nimic dintr-o plajă, în afara nisipului și a scoicilor care și ele par a se ascunde în fața mizeriei umane.

Cu mașina poți ajunge mai ales dacă nu e mașina ta, căci după drumul până aici pe a ta ar cam trebui să o duci la reparat. De fugit e mai greu până întorci, că apoi îți scapără roțile.

Specific faptul că am ajuns spre sfârșitul petrecerii, când oamenii erau deja obosiți sau deja plecaseră, goniți de nori și de cei câțiva stropi de ploaie. Grosul petrecerii fusese mai devreme.

Printre copaci, câțiva oameni căutau un loc ca să-și facă nevoile. Exact în stânga noastră, ca și cum nu am fi fost acolo, un tip s-a descheiat la șliț. Tot printre copaci muzica răsuna să-ți sară urechile. De la mașinile de pe plajă, de printre copaci, de peste tot. La cele două terase improvizate pe plajă - din câteva mese, câteva umbrele, un grătar, un ceaun din care un burtos la bustul gol vindea porumb fiert, două butelii. Fiecare mașină aproape avea în dotare boxe și un grătar. Și câțiva inși - unii beau bere, alții urlau, alții înjurau. Femeile erau cele mai tăcute - strângeau masa sau stăteau pe scaunul pliant sau pe cearșaf, lângă grătarul în funcțiune al vecinului. Mormane de gunoaie, mormane de oameni care mâncau lângă aceste gunoaie. Mormane de oameni lângă mormane de grătare, mașini.

Poate cel mai mult și cel mai mult m-a revoltat și îngrețoșat mocirleala oamenilor. Faptul că nu erau deranjați de ce se întâmpla în jur și se complăceau și întrețineau acea atmosferă care era sub orice comportament cât de cât civilizat. Oamenii mâncau în gunoaie, beau bere sprijiniți de mașină și înjurau, urmele de grătare erau peste tot pe drum și printre copaci, mașinile erau aduse până-n buza Dunării, muzica urla de peste tot, amestecându-se grotesc, urcând spre cer și sufocându-l. Oameni tineri, mașini cu numere de Giurgiu, București... Câțiva câini căutând resturi de mâncare, atrași de mirosul cărnii de pe grătarele fumegânde.

Locul acela e, într-adevăr, superb. Dar fără oameni. Fără picior de om. Locul acela aparține Adminstrației Apelor Române. E greu de crezut că nu știe nimeni ce dezmăț e acolo, ce grătare sfârâie printre copaci și cum ajung mașinile se bea apă precum caii, din Dunăre. Mormanele acelea de gunoaie, neexistând nimic amenajat, nici un tomberon, oare cine le ia, dacă le ia?

Acolo, la plaja Gostinu, la vreo 18 km de Giurgiu, nisipul întâlnește Dunărea. Omul nu sfințește locul acela și nu merită să pună piciorul acolo decât dacă se vor face reguli pe care să le respecte. Cineva trebuie să răspundă pentru jaful de acolo - autoritățile care închid ochii - și promiscuitatea aceea trebuie să înceteze. O barieră, o taxă modică, pui și câteva containere, dai câteva amenzi dacă se trezește unul să facă focul sau să asculte vreo manea. Interzici comerțul acela care infestează. Da, și după asta te gândești să pui și niște indicatoare la marginea drumului pe care tocmai ce o să-l asfaltezi, pentru că, nu-i așa, vei avea cea mai faină plajă din sudul României și până și bulgarii vor trece podul ca să ia cu ei soarele românesc.