luni, februarie 18, 2019

Plombe și oameni

Îmi cade o plombă. De fapt masca unei măsele îmbrăcate. Doamna doctor o privește și spune, zâmbind:
- E veche, nici nu se mai face așa acum, dar mai ține câțiva ani.
Eu spun că de e nevoie mai bine îmbrăcăm din nou măseaua, dânsa iar zâmbește:
- Pentru mine ar fi avantajos, dar nu are rost din moment ce nu are nici o problemă și vă mai ține câțiva ani. O cimentăm la loc. Așa e normal.
- Asta ziceți dumneavoastră, dar mai rar se întâmplă astfel.
Dânsa mă privește și zice:
- E totuși o profesie umanitară.
Fiind o măsea îmbrăcată în urmă cu vreo 15 ani, model vechi, cu ciment mult, cu o parte a gingiei cu retenție - vă scutesc de detalii - doamna doctor a făcut-o ca nouă într-o oră. Ca să se și cimenteze bine. Verificări, tot tacâmul. În timp ce eu stăteam cu fălcile încleștate, așteptând să se cimenteze, doamna doctor mi-a povestit cum vin cu pungile cu gunoi chiriașii de la etajul doi și le lasă sub geamul cabinetului, lângă pom. În timp ce doamna doctor verifica de e totul în regulă cu noua mască veche, un grup de trei elevi s-a oprit în dreptul geamului și s-a amuzat suflând fumul țigărilor spre noi. Geamul fiind închis, altfel.

La final am întrebat-o cât îi datorez.
- Păi ce am făcut, nu am făcut nimic, doar am cimentat-o.
- Păi totuși, am protestat eu, v-am chinuit cu ea, nu se poate, mă faceți să mă simt prost. Și timpul...O fi profesie umanitară dar nici așa.
A râs și a rămas așa cum a zis.

V-am zis că nici măcar nu era o măsea îmbrăcată acum 15 ani de dânsa?



Mai măturăm și noi?

Un sfert de oră mi-a luat să mătur gunoaiele din spatele blocului, prin parcare - acolo unde nici femeia de serviciu nu e lăsată să măture în timpul serviciului - că „noi (adică scara) nu o plătim ca să facă treaba altora” - adică a adp-ului sau a supercom, nu se știe prea bine a cui. Am citat pe musiu vicepreședintele comitetului, acela care are „o mare satisfacție că s-au furat 2 biciclete de pe scara blocului, pentru că încurcau” - iar citat. Așa că am renunțat la un sfert de oră din viața mea și am dat cu mătura gratis, în timp ce sărmana femeie de serviciu se înroșise toată de jenă și m-ar fi ajutat, dar am rugat-o să-și vadă de perimetrul ei că Doamne ferește, o văd pensionarii ăștia militari și o dau afară că face altceva în timpul serviciului.
Trăiască nația!

sâmbătă, februarie 16, 2019

Cum s-a făcut de m-am îmbogățit



În urmă cu 10 ani mi-am făcut o editură. Cununi de Stele. Lucrasem în presă, lucrasem la o editură, făcusem corectură și redactare de carte, tradusesem și cărți din franceză, ba și din bengali. Mi-am luat inima-n dinți și am zis „Lasă că public eu dacă voi, alte edituri, nu vreți să publicați Eminescu al lui Didi - Amita Bhose, Tagore tradus din bengali,manuale de sanscrită, bengali, Natyasastra...și multe alte cărți ale lui Didi. Ce știu aplic, ce nu știu învăț.”
Cum au fost cei 10 ani în care am cules singură cărțile, le-am corectat, urmarit în tipografie, luat din tipografie, distribuit pe la librăriile care au acceptat să mi le ia? Că au fost și multe care au dispărut cu cărțile, altele, precum Humanitasul, mi-au dat cărțile retur - 660 de cărți după ce le-au ținut 1 an și jumătate în depozitul lor și mi-au zis că nu se vând? Și în ce hal mi le-au returnat? Cu librării unde lansam o carte și din depozitul lor mă sunau să iau aceeași carte retur, că nu se vinde, ea fiind scoasă de trei zile? Cu scandalul cu timbrul literar, bani care se duc la un ong, o lege care nu există nicăieri în lume? Cu case de marcat - bani peste bani -, cu taxe la târgurile de carte unde dau 1100 de lei și sunt aruncată în cele mai ascunse colțuri și mă cert cu organizatorii care spun - „Ce să faci, karma?” Cu librării de care mă rog cu lunile să-mi dea banii pe cărțile vândute? Cu faptul că nu am salariu - cel minim pe economie e trecut pe cartea de muncă însă banii rămân în editură și sunt nevoită să mă trec două luni din trei în fără plată pentru că efectiv nu am de unde lua 800 de lei impozit - al meu și al editurii - pentru salariul meu? Că plătesc librăriilor
30 (doar două librării au un astfel de rabat)-45% din prețul de la raft al cărții, că un exemplar în tipografie este 5-8-10 lei - depinde câte scoți, de pagini, hârtie, format? 2% timbru literar, 3% impozit pe venit?
Hai să facem un calcul - 12 lei Cântecele dimineții - Tagore tradus din bengali de Didi, Amita Bhose.
45% rabat librăriei care vinde cartea
2% timbru literar
3% impozit pe venit
5 lei exemplarul tipărit

Drepturi de autor, alea, alea? Nu, că sunt ale mele, nu, mulțumesc, nu am drepturi de autor.

Rămâne profit un leu? Un leu? Rămâne. La 500 de exemplare faceți calculul cât e profitul. Și un titlu îl vând în ani, dacă îl vînd, în schimb costurile cu tipografia trebuie achitate când iau tiltul din tipografe. Drumuri, benzină, cărat, facturat, sunat - asta sunt bonusul meu. Faceți calculul și pentru celelalte prețuri de pe site-ul www.edituracununidestele.ro și o să vedeți ce înseamnă să faci o editură din respect pentru cultură.
Plătesc tipografia târziu și rotesc banii de nici eu nu mai știu. Da, sunt pe linia de plutire după 10 ani dar asta înseamnă doar că nu mai iau bani din casă ca să investesc în editură. Că de doi ani tot ce câștig reușește să acopere cheltuielile editurii. Nu mă plâng, nu vreau nici să fac altceva, o fac pentru că Didi - Amita Bhose - mi-a lăsat manuscrisele sale și am o datorie morală față de acest om care a iubit țara noastră mai mult decât mulți români. Sunt recunoscătoare fiecărui om care o iubește pe Didi și are în casă o carte a sa și nu aș da cei 10 ani de acum pe nimic. Sunt recunoscătoare tuturor librarilor care o respectă pe Didi și-și respectă profesia.
De ce scriu asta? Pentru că asta e realitatea - mă lupt pentru fiecare leu pe care-l câștig. Sunt într-o barcă și înaintez, dar greu și cu multe piedici. Mi se pare normal să se știe că în spatele zâmbetului meu când întind coșulețul cu „Înțelepciune gratis” se află multă, multă trudă. Dragoste și trudă.
Altfel, trăiască nația!

duminică, februarie 10, 2019

De la Durga Puja la Lumea lui Kalidasa


Noaptea lui Śiva - fragment

          Śiva. Cel mai complex personaj din panteonul hindus. Creatorul lumii şi distrugătorul ei. Regele dansului. Marele yoghin. Soţ ideal. Simbolul fecundităţii. Ţăran. Vânător. Ocrotitorul animalelor. Zeul furiei. Şi întruchiparea blândeţii. Toate aceste laturi diverse, unele chiar contradictorii precum şi multe altele se adună în persoana Marelui Zeu, Mahadeva.
          Existenţa unei divinităţi asemănătoare lui Śiva în Valea Indusului a fost atestată prin dovezi arheologice din mileniul II sau III î.e.n. În literatura vedică întâlnim un personaj numit Rudra – Furios. Cuvântul sanscrit a fost derivat din verbele ru şi drū, a plânge şi, respectiv, a trece cu mare viteză. Zeul a fost personificarea vuietului vântului sau a furtunii. Unele imnuri din Ṛgveda îl descriu ca śiva, adică binele. Tot Ṛgveda îl asimilează lui Agni, Focul.
          După părerea unor cercetători, Śiva şi Rudra împreună reprezintă Soarele, Sūrya. Locuitorii din ţările calde ştiu bine că Soarele este dătător de viaţă, dar şi de moarte. Căldura sa face ca norii să verse, vegetaţia să crească şi vieţuitoarele să învie. Iar arşiţa-i excesivă provoacă secetă, distruge recolta şi aduce foamete. Complementaritatea acestor două atribute opuse stă la baza conceptului aparent contradictoriu al lui Rudra-Śiva – Beneficul-Furios.
          Cu timpul, Rudra din Vede a devenit o manifestare a zeului pre-vedic Śiva. Cultul celui din urmă, practicat probabil de populaţia pre- sau ne-ariană, a început să-şi facă apariţia în scripturile sanscrite din perioada eposurilor. Un număr de legende despre Śiva au fost relatate în mai multe opere mitologice, numite Purāṇa.
............................

scris pe 8 februarie 1991

joi, februarie 07, 2019

Cum s-a făcut de n-am pierdut trenul
































 Din când în când ne punem funde roz și facem fotografii cu câte o supraviețuitoare a cancerului, de regulă o vedetă, că e luată de exemplu și dă bine. Vreți însă să știți cum „luptă” cu cancerul femeile obișnuite, cele de la țară, de pildă? Cu sacoșele sub scaune, la mila doctorilor care nu au timp, chef să le explice ce le-a lovit. Care nici măcar nu le privesc când le spun că au cancer, nu mai zic să  le pună  mâna pe umăr și să le spună că va fi bine. Femeile de la țară, ajunse întâmplător să descopere că au cancer, vin, se operează și pleacă și asta e tot. Unele se mai întorc la chimioterapie, la radioterapie, la un control, dar cele mai multe ies pe ușa spitalului și duse sunt acasă, nu mai există nici măcar în statistici. Cele mai multe dintre ele nici nu știu ce boală le-a lovit, ce înseamnă, cu ce se mănâncă sau nu se mănâncă. Nu numai că nu vorbește nimeni cu ele dar nici măcar nu le pune cineva în mână o broșură cu câteva informații, să știe ce au de făcut dacă ajung să supraviețuiască o vreme, de ce să se ferească. De unde mama dracului știu eu cum e cu cancerul și că nu ar fi femeile informate? Păi știu că le-am văzut în sălile de așteptare, în spital, la ușa oncologului, pe holurile radioterapiei. În multe ore de așteptare cu mama le-am văzut. Ajunse la cuțit, ele tot cred că se ia cancerul, ajunse la ușa oncologului, ascultă sfaturile pacientelor. De ar avea naibii măcar niște broșuri nu și-ar lua de acolo informațiile? Sunt multe, multe de spus. Sunt și medici care pun suflet, desigur, dar sunt puțini și asaltați, sufocați. Aparatele merg încontinuu, ca o uzină.

Astăzi sunt mai furioasă decât în alte zile. Pentru că Direcția de Sănătate Generală a înființat o linie telefonică pentru victimele italianului măcelar, un Jack Spintecătorul cu patalama de la statul român. Dar nu a fost în stare, nu a vrut să înființeze o linie telefonică pentru femeile bolnave de cancer.
Poate că e doar un gând la furie, dar după un an și jumătate de când mama mea a descoperit că are cancer la sân eu cred că foarte puțini medici doresc ca această maladie să fie vindecată. Atâția bani aduce această boală - și nu mă refer aici la șpagă, să fiu bine înțeleasă - încât milioanele de oameni care mor de cancer sunt victime colaterale. Să mă ierte Dumnezeu de greșesc.

Astăzi vă dăruiesc o parte din una dintre cele patru povestiri din cea mai recentă carte. Prinde doar o etapă a acestei lupte și da, mama mea a tras un loz norocos. Căci iar să mă ierte Dumnezeu, și aici e o loterie.
Așadar... povestirea




Cum s-a făcut de n-am pierdut trenul

A șasea zi

- Și eu ce o să fac când o să-mi cadă părul?
Te uiți la ea, nedumerită.
- Cum adică să-ți cadă părul?
- Păi da, când o să-mi cadă părul. Eu ce fac?
Tonul e al unui copil de 5 ani. Naiv, curios totodată și chiar așteptând un răspuns. Ca și cum ar întreba – Eu când pot să mănânc înghețată? Și tu i-ai spune – Mâine, mâine la ora 12, când ieși de la grădiniță. Vezi în privirea ei că ea chiar așteaptă un răspuns întrebării puse. E întoarsă spre tine și te privește ca un copil, fixându-te în tăcere până îi vei da un răspuns.
- Păi ce să faci, nu e nimic de făcut pentru că nu o să-ți cadă părul.
Zici asta pe un ton cât se poate de normal și nici măcar nu spui o minciună. Te întorci apoi spre ecranul televizorului fixat în perete în fața voastră. Ieri parcă era mai bine, un rechin dădea iama într-un banc de pești. Azi un tigru sfâșie o antilopă sau ceva de genul ăsta, nici măcar nu poți vedea scena, întorci capul imediat ce zărești coastele însângerate în colții tigrului. Unde Dumnezeului să mai întorci capul?
- Păi uite, ei i-a căzut părul. Și ei.
Arată spre o femeie cu o căciulă pe cap. De unde o fi scos că i-a căzut părul? E o femeie cu o căciulă pe cap. O femeie în pulover, cu o căciulă groasă pe cap. Poate că nu s-o fi spălat pe păr, poate că îi e frig... Sunt atâtea motive să stai cu o căciulă pe cap.  Căciula e gri, împletită dintr-o melană ieftină, cu o margine lată, e trasă peste frunte, o căciulă lipsită de feminitate, de frumusețe, de orice. O căciulă care ține de cald sau acoperă un cap chel. Al unei femei de vreo 80 de ani – vei afla că are cu 10 mai puțin decât crezi tu. În capătul celălalt e o tânără de vreo 30 de ani – așa ți se pare, însă în zilele ce urmează vei învăța că vârsta din buletin nu are nici o legătură cu vârsta de aici – , pe cap cu un batic colorat, legat ștrengărește. Fața e rotundă, palidă, iar ochii sunt încercănați. Nici ea nu dă dovadă de vreun semn de feminitate. Privirea ta coboară, un pic vinovată, ai insistat prea mult asupra feței, poate a observat și se jenează – e îmbrăcată cu un pulover pe gât și cu blugi. În picioare are ghete negre, lustruite. Instinctiv îți tragi picioarele sub scaun și privești încălțările tuturor celor de acolo. Toți au încălțămintea lustruită, parcă intenționat lustruită peste măsură, ca un ritual al celor ce vin aici. De parcă nu i-ar primi fără încălțări lustruite. De parcă ar fi într-un templu sau de parcă așa și-ar demonstra dreptul de a fi acolo – „Vedeți, suntem cuminți, suntem curați, puteți să ne primiți”. La naiba cu toate gândurile astea demente. Încet, încet îți tragi picioarele de sub scaun – un scaun incomod, abia ajungi la podea, dar nu numai tu, toți se foiesc pe scaunele alea de așteptare, prea înalte, de-ți rămân picioarele atârnate la vreo 20 de centimetri de podea, asta de stai cu tot fundul pe scaun. De stai doar pe jumate e în regulă. Dar cine poate sta doar pe o jumătate de scaun? Așadar îți scoți picioarele de sub scaun. Le țineai împreunate, de parcă așa nu le-ar fi văzut nimeni. Sunt pline de noroi pe marginea tălpii iar pielea neagră nu mai e neagră, e alburie, ca și cum cineva ar fi dat cu o cârpă cu zoaie peste ele. Abia acum le vezi cum trebuie, când ai dat cu cremă de mâini pe ele, cu un șervețel, nu ți-ai dat seama de efect, avuseseși impresia că vor fi curate și lucioase precum ale tuturor celor de acolo.
- Am o săptămână de când vin cu ghetele astea pline de noroc, spui. Mă și mir că mă mai primesc ăștia.
- Deci eu ce fac când o să-mi cadă părul? reia ea întrebarea.
O privești mirată. Te pune la încercare sau ce?
- Mamă, am mai vorbit despre asta. Ție nu o să-ți cadă părul. Știi doar.
- Nu, nu știu. Lor de ce le-a căzut? Și arată spre cele două femei cu capul acoperit.
Freci ghetele una de alta, ușor, ca și cum ai vrea să înlături noroiul uscat.
- Le-a căzut pentru că ele au mai făcut și altceva. Am mai vorbit despre asta. Ție nu o să-ți cadă.
- Aha.
Și atât. Nu pare deloc convinsă că nu o păcălești. E „aha”-ul acela al copiilor – Lasă că știu eu că ai bomboane ascunse undeva, degeaba spui că s-au terminat, știu că le scoți după masă.
Acum vă uitați amândouă la televizor. La documentare despre supraviețuire. Vineri a fost un serial turcesc. Era enervant, aveau scene lungi și înțepenite, dacă spunea cineva ceva și reacția era de mirare și erau șase persoane implicate apoi puteai să le vezi reacțiile, pe rând, ca și cum cineva ar fi stat pe margine și ar fi zis:
- Bun, acum tu te miri, bun, acum e rândul tău, acum tu, acum tu...
Camera trecea de la un actor la altul de aveai impresia că ăștia se miră pe rând și nu toți odată. În stilul ăsta de filmat aveau toate șansele să se apropie de campionul serialelor, ca lungime – Tânăr și neliniștit. Chiar, o mai fi rulând serialul ăsta? Te uiți iar la ecran. Mai că regreți jocul ieftin al telenovelei turcești. Pe ecran o familie de lei împarte masa. Toată lumea are privirea întoarsă de la televizor, ca și cum s-ar feri să vadă mai departe. Au niște poziții tare nefirești, oamenii din sală. Corpul le este îndreptat spre televizor, așa cum sunt și parte dintre scaune, dar capul este întors spre stânga, spre dreapta, unii și-au pus capul în bărbie și se uită în jos... Nimeni nu mai privește ecranul, toți înțepenesc în poziții nefirești.
- Măi, dar ăștia nu pot să schimbe programul, e plin de violență! Și-au găsit și locul....
O revoltă în șoaptă. Dar mama are dreptate. Și ea se uită în altă parte acum.
La naiba cu ăștia. Te ridici de pe scaun și te îndrepți spre desk-ul recepției.
- Nu vă supărați, vă deranjez cu o rugăminte.
Tânăra cu părul lung ridică privirea din registru.
- Ați putea da vă rog pe un alt program? E un program destul de violent, știți, animale care se sfâșie unele pe celelalte... Poate găsiți ceva mai pașnic, ceva inofensiv, un film, desene animate, nu știu...
Răspunsul te lasă fără vorbe.
- Nu putem să schimbăm programul.
Hai că doar nu oi fi țintuită în scaunul ăla sau nu ai telecomandă! Îți vine să-i spui că se poate schimba programul și manual, numai să-l schimbe naibii odată, că o să visezi numai colți de tigru la noapte la beregata ta. În loc de asta îi zâmbești cât poți de frumos și întrebi candid de ce nu se poate.
- Conducerea a hotărât așa. Dar dacă doriți puteți să faceți o cerere și să solicitați schimbarea programului tv.
Nu glumește, nu face mișto. E serioasă. Te privește cu aerul – Și acum ce-o să faci, o să stai aici pe capul meu?
Mulțumești și te întorci pe călcâie. Auzi, să faci o cerere. Dar ce mama dracului, ceri să se dea un film porno? Începi să te enervezi. Bine, dacă vor cerere apoi vor avea cerere. Te întorci. Domnișoara te privește iar neutru, ca la început.
- Aveți cumva un pix și o hârtie, să fac cererea?
Primești o foaie albă și un pix. Rămâi în picioare în dreptul desk-ului, cu pixul în mână, privind foaia albă. „Cerere”, „Reclamație”, „Solicitare”, ce naiba să scrii? „Rugăminte”? „Rugăminte”. Rândurile se aștern, explici, foaia se umple.  Domnișoara se așteaptă să termini ori de câte ori ridici privirea de pe foaie. Într-un final închei. Zâmbești și tu larg și-i întinzi absurditatea aia de hârtie și pixul. Te întorci apoi la locul tău. Nimic nu pare a se fi schimbat în astea cinci minute, oamenii sunt în aceeași poziție.
- Doamna Maxim! Puteți intra.
Vocea recepționerului sună, la microfon, la fel de fiecare dată, numai numele se schimbă. O interpelare puțin dură, puțin a reproș, așa cum atenționezi pe stradă pe cineva care și-a pierdut pălăria: „Domnul în costum gri!” Adică – „Hei, auzi?”. Doamna Maxim se ridică de pe scaun, își ia sacoșa și se îndreaptă spre o ușă, o deschide și dispare dincolo de ea. Doamna Maxim, domnul Antonescu,  domnul Teodorescu, doamna Suciu... Aceleași gesturi. Își iau sacoșa și dispar dincolo de ușă. Nu zâmbește nimeni, fețele le sunt imobile, obosite. În locul domnului Teodorescu ar putea intra foarte bine doamna Maxim, în locul domnul Y ar putea intra domnul X... E același lucru dincolo de ușă.


         A zecea zi

- Parcă ai fi într-o sală de așteptare într-o gară.
- O gară unde toată lumea a pierdut trenul, da.
Mama privește ecranul televizorului. Cine să fi vorbit? Ai vorbit tu cu voce tare? A vorbit ea, cineva de lângă tine?
Toți cei de aici vin și pleacă. Zile și zile, săptămâni. E exact ca într-o gară, așa-i. În timp începi să-i înveți după atitudine pe cei ce sunt la început, la mijloc sau la final. Dacă e să ai vreo preferință, îi alegi pe cei de la mijloc. Exact aici sunteți și voi. Încă nu s-a instalat oboseala aceea ce-ți trage trupul în jos, ca plumbul. Îi recunoști pe cei din prima zi după privirile întrebătoare pe care le aruncă în jurul lor. Nu e curiozitate, e nedumerire. Nu știu ce să facă. Îi vezi în lift, rămas acolo cu ușile deschise. Se uită fix la cei de pe scaunele situate de-a lungul peretelui, în dreapta și în față. Parcă ar aștepta să le spună cineva că au greșit locul, că nu au ajuns unde trebuie. Rămân în lift câteva secunde, cu speranța că s-au înșelat.
- Coborâți? aud ei în spatele lor.
E o întrebare improprie. Deja sunt la subsol, nivelul -1 cum scrie pe butoanele liftului. Unul singur merge la acest nivel, celălalt doar urcă. Și ăsta urcă, dovadă că vă veți plimba de câteva ori de la parter la etajul trei, din nou la parter și abia apoi la -1. Alteori alții se plimbă cu voi de la parter la -1 și apoi din nou la parter și apoi unde au ei treabă.
Femeia face un pas în față, împinsă de întrebare. Se uită la oameni, oamenii se uită la ea, dar fără curiozitate. Încă una. Și întorc privirea. Femeia se îndreaptă spre desk, salută, spune de ce a venit. Da, e prima ședință. Scoate cardul de sănătate, îl înmânează recepționerei, spune codul din patru cifre. Dacă e adevărat că majoritatea a ales anul nașterii, femeia aceasta ar trebui să aibă 48 de ani. Totuși nu toți au procedat astfel. Să fie un cod greu de ghicit. Mama și-a pus un cod atât de complicat de ținut minte încât nici ea nu mai știa ce cifre a ales. Până la urmă cineva i l-a scris pe spatele cardului, ei și altora. Cu privirea pe spatele cardului, cândva, tot încercând să-l memorezi, tot încercând să faci niște asocieri,  ți-ai dat seama că acel cod însemna ziua, luna și anul unui mare dezastru.
- Ptii, nici nu m-am gândit. Așa-i, zice mama.
Femeia rămâne în picioare, încurcată.
- Luați loc vă rog, vă anunțăm noi.
- Și cardul?
- Vi-l dăm imediat.
Femeia se întoarce spre sală și privește în jur, abia acum o licărire jucându-i în ochi. E ocupat peste tot, mai sunt două locuri în colțul opus. Se îndreaptă spre scaunele libere, aproape a ajuns când o voce o țintuiește:
- Doamna Vasilescu, cardul.
La fel de încet se întoarce, mulțumește, nu i-a ocupat nimeni locul. Își lasă sacoșa și geanta pe scaun, se dezbracă încet, apoi își pune haina și fularul în cuier. Ezită când haina îi cade din cuier, sunt prea multe.
- Ține, ține, confirmă domnul care stă pe scaunul de lângă cuier.
E un însoțitor.
Femeia își pune din nou haina în cuier, de data asta nu mai cade, își ocupă locul și își ațintește privirea în televizor, împreunându-și mâinile în poală. Sunt mâini muncite, noduroase. Lângă ea, o tânără cu părul blond, cu breton, butonează pe telefon. Are unghii lungi, date cu ojă verde. Părul îi stă nefiresc, departe de cap. E o perucă. O perucă din păr natural dar care nu o prinde. Dar ce perucă prinde? Dacă nu e de Halloween sau de ziua ta nici o perucă nu te prinde. N-are cum.
Îți amintești de doctorița X de la cabinetul Y. Cu păr blond, o nuanță caldă, până la umeri.
- V-ați tuns, i-ai spus, mirată.
Nu o văzuseși tunsă niciodată. Nu știai de-i stă bine sau nu, așa o cunoscuseși, cu părul până la umeri și nici nu te gândeai că va arăta vreodată altfel.
- Da,  a zis ea făcându-și de lucru cu instrumentarul. Sora mea are părul asemănător cu al meu și m-am tuns ca să-și facă o perucă. Nu-i ajunge de o perucă, dar măcar atâta să fac și eu pentru ea. Să sperăm că va fi bine.
Să sperăm că va fi bine. Să sperăm, da. Într-o lume care a ajuns pe Lună și a făcut cele mai mari descoperiri, boala asta a rămas speranță.
- O, v-ați tuns! a exclamat o altă pacientă.
- Da, m-am tuns, a zis ea iar.
- Să vă fie de bine, vă stă foarte bine, a continuat pacienta.
- Mulțumesc, a răspuns doctorița cea blondă, făcându-și de lucru cu instrumentarul.

Cum de se întâmplă? Nu știe nimeni. Adică sunt doar supoziții: stresul, moștenire genetică, abuzul de alcool, alimentația... Nu ai de unde să apuci boala asta, să spui – iată vinovatul. Nici măcar nu știi când apare. Nu știi nimic, decât când deja ai verdictul. Și nici nu poți spune că sunt aleși răii, păcătoșii. Trebuie să fii de joasă speță ca să crezi asta. Să pui pe facebook – da, biblia secolului XXI – că ți-ai făcut analizele, ecografiile, mamografiile, tomografiile, rmn-urile și au ieșit bine, și au ieșit bine și asta pentru că tu crezi că „Dumnezeu te răsplătește dacă muncești cu credință și dragoste de oameni!”!? Dar copiii ăia de trei ani care se îmbolnăvesc și pleacă? Ei sunt păcătoși? Au vreo vină? Au făcut vreun rău cuiva? Nu-și iubesc părinții sau ce? Sunt demoni ascunși? Ce i-ai putea spune unei astfel de doamne:
- Măi, femeie, dacă nici mama nu a muncit cu credință și dragoste de oameni apoi cine să o mai fi făcut-o pe lumea asta!? Dacă nici copiii ăia din tabăra Magicamp nu sunt puri și nu au credință și dragoste apoi cine mai are?

A unsprezecea zi

Scoți o carte din geantă, o așezi pe genunchi. În fața ta o doamnă are pe genunchi plicul mare cu rmn-ul. Așteaptă să intre la prima consultație, desigur.
- Bună ziua, de la clinica X vă sunăm, vă anunțăm că s-a încheiat planul de tratament și puteți veni la prima ședință. Mâine la ora 15 puteți veni? Să aveți la dumneavoastră cardul de sănătate, buletinul, adeverință de salariat sau talonul de pensie, un halat și o pereche de papuci. Și mai e nevoie de o hemogramă, o puteți face aici, veniți cu cel puțin o oră înainte de ora programată, mergeți la recepția de la parter, costă optisprezece lei. Bună ziua, vă așteptăm.
Mesajul recepționerei e ca o bandă de casetofon, o auzi zilnic de câteva ori, optsprezece e rostit de fiecare dată cu i, optisprezece, același mesaj pentru toată lumea.

Da, îi cunoști după atitudine pe cei ce vin la prima ședință. Și pe cei ce vin la prima consultație. Prima intrare la subsol, unde nici nu vezi oamenii de pe scaune. Ei pe cine așteaptă, ce vor? Sunt la consultație, la tratament? Tu parcă nici nu ești din lumea lor. Îi vezi dând cardul recepționerei, așezându-se apoi pe scaun până când le este rostit numele, atunci se ridică, își iau sacoșa și dispar dincolo de o ușă. Lângă ușă, pe perete, un afiș: „Atenție! Radiații”. Cei ce vin la prima consultație nu se uită la nimeni, ca și cum ar vrea să spună – Eu nu am nici o treabă cu voi, eu sunt aici doar pentru o consultație la medicul radiolog, e desigur o greșeală, eu nu am nevoie de radioterapie, o să ne lămurim imediat, apoi o să ies pe ușa asta și nu o să mai calc pe aici în vecii vecilor, amin!
N-ai văzut pe nimeni făcând asta. Adică ieșind de la consultație, achitând contravaloarea ei și strângând mâna medicului, mulțumindu-i și spunându-i adio. Strângerile de mână au loc, numai finalul e diferit.  Medicul zâmbește și explică pașii următori, da, or să fie sunați pentru o simulare, un CT, apoi se face planul de tratament, durează cam două săptămâni, apoi... apoi...
Închizi ochii. Vei auzi asta de zeci de ori și pe măsură ce trec zilele ai impresia că și numărul consultațiilor crește. În autobuzul ce o duce spre casă atunci când tu nu o poți duce cu mașina, mama reîntâlnește persoane din sala de așteptare. Le aude vorbind la telefon și le recunoaște după cuvinte dacă nu le-a reținut figura:
- Mi-au spus să am un halat de casă și o pereche de papuci. Nu știu pentru ce, probabil că pentru tratament.
- Asta-i de-a mea, îmi zice mama acasă.

La telefon, în sala de așteptare se vorbește de regulă puțin.
- Nu pot vorbi acum, sunt ocupată, te sun când mă eliberez.
Cam acestea sunt conversațiile la telefon. Femeia care spune cuvintele astea se forțează să zâmbească și să se arate veselă, apoi, în timp ce închide telefonul chipul schimonosit de efortul zâmbetului îi capătă trăsături triste, colțurile gurii îi cad și rămâne privind în gol.
- Sunt ocupată...

Cât aștepți reîntoarcerea mamei privești cele trei rândunele din fața ta. Mama lipsește cam 20-25 de minute. Cele trei rândunele pornesc de la baza omoplatului și se duc ceafă. În zbor, din ce în ce mai mari. A treia se pregătește să se piardă în părul tuns scurt, unde zărești câteva fire de păr alb. Gâtul e frumos, al unei tinere.  Cele trei rândunele tatuate se află chiar la nivelul ochilor tăi, tânăra se află cu spatele la tine, pe rândul cu scaune din mijlocul încăperii. Lângă ea, în picioare, partenerul ei, cel puțin așa pare. Are un comportament destul de ostentativ sau poate că e doar agitat și nu știe cum să reacționeze. Pe degete învârtește cheile mașinii, ca pe niște mătănii, și zgomotul pare amplificat în încăperea aceea. Se duce la dozatorul cu apă și-și umple un pahar cu apă, o bea fredonând. Vorbește cu tânăra de pe scaun, nu aud ce-i spune, se uită în jurul lui nu cu curiozitate ci căutându-și parcă o admiratoare. Și-a greșit locul sau poate că mi se pare mie că omul ăsta se uită după cai verzi pe pereți. Rândunelele nu-și schimbă deloc traiectoria, semn că tânăra nici nu întoarce capul spre partenerul ei. Poate că o obosește toată vorbăria,  agitația aia. Poate că nu vrea decât să fie lăsată în pace. Să stea cineva lângă ea, în tăcere. Să tacă împreună cu ea.

Adevărul e că nu știi cum să te porți, ce să faci. Probabil că nimeni nu știe și nimeni nu e pregătit. Mai întâi nu înțelegi. Despre ce e vorba? Apoi negi. Nu, nu se poate, e o neînțelegere, e o greșeală. Apoi te înfurii. De ce se întâmplă asta? Într-un târziu te împaci cu ideea și începi să lupți. Tu lupți pentru cel în suferință iar cel în suferință pentru tine, deși balanța nu e egală, nu are cum. Nu-i vei ști niciodată nopțile lungi de întrebări și de gânduri, nu mai vorbești de suferința fizică.
          Ceea ce știi clar e că nu are nume. În discuțiile voastre nu se rostește numele bolii, ca și cum așa ai ține-o departe. Da, ce simplu ar fi dacă ați putea lega o eșarfă roșie la gât ca să nu se apropie sau să fugă. Mai sperați în miracole, chiar tu ai citit prin reviste, ai văzut și o actriță care pur și simplu s-a vindecat, ca și cum nu ar fi fost nimic vreodată.
Apoi intrați în sala de așteptare. Apoi oamenii intră în sala de așteptare.

          Unii sunt singuri, dar singurătatea asta a lor de aici nu înseamnă neapărat o stare generală. Acasă au pe cineva. Sau speri să aibă. Sau speră să aibă. Cei mai mulți sunt însoțiți, dar nu pentru a avea pe cineva cu care să stea de vorbă. Cei mai mulți nici nu vorbesc între ei. Așteaptă. Se uită la ceas, să vadă dacă le-a venit vremea.
          - Mâine? Când trebuie să fii aici? întrebi tu.
          - La aceeași oră, răspunde mama.

          - Mâine? întrebi tu.
          - N-am mai întrebat. Cred că la aceeași oră, răspunde mama.

          Adevărat. Ieri, azi, mâine, aceeași oră. Cu mici variații. Imperceptibile. Oricum timpul nu se mai măsoară cu ochii pe minutar. Ci: o zi, două, trei, patru, cinci, pauză în weekend, șase, șapte.... pauză în weekend. Cinci săptămâni, opt săptămâni.

          Cu excepția unui singur bărbat, și asta chiar în prima zi, când s-a stricat unul dintre aparate, oamenii de aici nu se grăbesc, nu se ceartă, nu sunt nemulțumiți, nu ridică tonul. Aici oamenii vorbesc în șoaptă și nu râde nimeni.
          Mama se trezește râzând într-o zi la o remarcă a ta și apoi se uită în jur cumva speriată.
          - Aici nu râde nimeni, constată ea.
          Nu, nu e interzis râsul.

.....................................................

Împiedicatea-i....

Voi ați observat ce invizibili sunt angajații de la curățenie? Adică voi vă uitați după ei, îi observați? Nu, așa-i? Nu există pentru că nu...