Oameni în tren
Uneori, când merg cu trenul, îmi imaginez povești despre oamenii pe care-i văd. Uneori îmi spun ei înșiși poveștile lor. Vorba unei foste colege de liceu întâlnite în tren în seara asta - „Tu tot timpul te întâlnești cu cineva!”. Întâlnirile ni le facem singuri - le evităm sau ne aruncăm în ele. Oamenii pe care-i întâlnesc eu în tren nu sunt falși. Nu vor să pară ceea ce nu sunt. Pentru că noi nu ne vom mai întâlni niciodată. Trenul e psihologul lor. Cel din fața lor le ascultă viața și apoi o lasă undeva la ușa trenului, când coboară. A uitat-o, a lăsat-o în urmă, văzându-și de ale lui.
Pe vremea când se călătorea mult cu trenul și nu existau telefoane mobile, oamenii vorbeau unii cu alții. Despre ei, copii, necazuri, bucurii. O sinceritate rară era liantul acestor conversații. Acum, în tren, de cele mai multe ori îmi imaginez viața celor din fața mea după conversațiile pe care le au ei la telefon. Câteodată însă se întâmplă ca vreo călătoare să-mi pună în palmă viața ei.
Era la baza scărilor rulante, la metrou Gara de Nord, încerca să ridice de jos cele trei sacoșe din rafie. Geanta-i de pe umăr îi căzuse și ea peste cele trei sacoșe, astfel că nu reușea să prindă mânerele. A fost de acord să o ajut, mi-a dat sacoșa cea mai ușoră, cu pâine veche. Pe scări mi-a mărturisit că o duce la țară, nu se îndură să o arunce, o pune în congelator. Rudele ei o dau găinilor. Mergea la Buzău, așa că ne-am pomenit amnândouă și la casa de bilete și în tren. Spunea, veselă, că a avut noroc, că și de acasă a ajutat-o, până la metrou, un vecin. Mi-a mulțumit de câteva ori, deși îi tot spuneam că nu are pentru ce. Era tunsă scurt, la vreo 60-65 de ani. Îmbrăcată modest, în pantaloni.Văduvă de 16 ani, a trebuit să mai muncească și după pensie, căci e greu când ai un singur venit. A făcut menaj pe ici, pe colo, acum însă a mai renunțat, căci are nepoți - unul a împlinit doi ani în octombrie și încă nu l-au primit la grădiniță, așa că mai stă cu el. Ceilalți doi nepoți sunt mai mari, se mai descurcă și singuri. Că așa suntem noi, părinții, avam tot timpul grijă de copii, și când nu ne cer ajutorul. Chiar dacă e o vorbă - Să nu dai o mână de ajutor celui ce nu a cerut ajutor. Dar în cazul copiilor nu e valabil. Râde. Păcat că nu și-a luat ceva de citit, o revistă. Din Buzău mai ia un autobuz, o așteaptă verișorul ei în gară ca să ia o parte din bagaje, le-a dus și ea ce a putut, o să mai cumpre de la magazinul de lângă, avea și acasă dar nu a putut căra. Sunt și săraci dar au și o nenorocire, ginerele verișorului are tetrapareză și e conectat la aparate. Are 40 de ani, într-un an și jumătate boala s-a agravat după ce a apărut brusc. Se pregătesc de înmormântare, dar ea nu o să poată sta. Trebuie să se întoarcă acasă, la nepoțel.
Îi sună telefonul, îi confirmă verișorului ora ajungerii la Buzău, da, la ora 12,30. A fost bine că și-a luat bilet întreg acum până la Buzău și nu a folosit talonul de reduceri, era doar 5 lei reducere la trenul particular, așa, poate folosi reducerea altădată pentru un autobuz, e mai mare, de 11-12 lei, sunt niște bănuți, acolo, poate face altceva cu ei.
Îi ofer cartea pe care o citesc, să o aibă de drum, ea e surprinsă, îmi mulțumește și apoi își notează pe ultima pagină a cărții numele meu, ziua și locul. Apoi pune cartea în sacoșa din rafie și peste ea așază geanta de umăr.
Nu vorbește tot timpul și uneori parcă se oprește brusc, ca și cum ar avea senzația că mă deranjează. Nu mă deranjează. La un moemnt dat mă ridic și anunț că am ajuns.
- Ați ajuns deja? întreabă ea, mirată.
- Nu am ajuns însă trebuie să-l caut pe naș ca să-mi deschidă ușa, pentru că acum ceva vreme abia a treia ușă s-a deschis.
- Păi da, e mai bine să-l căutați pe naș, e ea de acord.
Îi urez drum bun și toate bune, îmi iau rucsacul și pornesc spre capătul vagonului. Pe hol, un bărbat cât un munte, mirosind a băutură, trage de cele două uși ale trenului când acesta oprește în stație. Nu era conductorul de tren, nici nu cobora, dar a răspuns rugăminții mele de a trage de mânerul ușii ca să nu rămân în tren.
Oameni.
Pe vremea când se călătorea mult cu trenul și nu existau telefoane mobile, oamenii vorbeau unii cu alții. Despre ei, copii, necazuri, bucurii. O sinceritate rară era liantul acestor conversații. Acum, în tren, de cele mai multe ori îmi imaginez viața celor din fața mea după conversațiile pe care le au ei la telefon. Câteodată însă se întâmplă ca vreo călătoare să-mi pună în palmă viața ei.
Era la baza scărilor rulante, la metrou Gara de Nord, încerca să ridice de jos cele trei sacoșe din rafie. Geanta-i de pe umăr îi căzuse și ea peste cele trei sacoșe, astfel că nu reușea să prindă mânerele. A fost de acord să o ajut, mi-a dat sacoșa cea mai ușoră, cu pâine veche. Pe scări mi-a mărturisit că o duce la țară, nu se îndură să o arunce, o pune în congelator. Rudele ei o dau găinilor. Mergea la Buzău, așa că ne-am pomenit amnândouă și la casa de bilete și în tren. Spunea, veselă, că a avut noroc, că și de acasă a ajutat-o, până la metrou, un vecin. Mi-a mulțumit de câteva ori, deși îi tot spuneam că nu are pentru ce. Era tunsă scurt, la vreo 60-65 de ani. Îmbrăcată modest, în pantaloni.Văduvă de 16 ani, a trebuit să mai muncească și după pensie, căci e greu când ai un singur venit. A făcut menaj pe ici, pe colo, acum însă a mai renunțat, căci are nepoți - unul a împlinit doi ani în octombrie și încă nu l-au primit la grădiniță, așa că mai stă cu el. Ceilalți doi nepoți sunt mai mari, se mai descurcă și singuri. Că așa suntem noi, părinții, avam tot timpul grijă de copii, și când nu ne cer ajutorul. Chiar dacă e o vorbă - Să nu dai o mână de ajutor celui ce nu a cerut ajutor. Dar în cazul copiilor nu e valabil. Râde. Păcat că nu și-a luat ceva de citit, o revistă. Din Buzău mai ia un autobuz, o așteaptă verișorul ei în gară ca să ia o parte din bagaje, le-a dus și ea ce a putut, o să mai cumpre de la magazinul de lângă, avea și acasă dar nu a putut căra. Sunt și săraci dar au și o nenorocire, ginerele verișorului are tetrapareză și e conectat la aparate. Are 40 de ani, într-un an și jumătate boala s-a agravat după ce a apărut brusc. Se pregătesc de înmormântare, dar ea nu o să poată sta. Trebuie să se întoarcă acasă, la nepoțel.
Îi sună telefonul, îi confirmă verișorului ora ajungerii la Buzău, da, la ora 12,30. A fost bine că și-a luat bilet întreg acum până la Buzău și nu a folosit talonul de reduceri, era doar 5 lei reducere la trenul particular, așa, poate folosi reducerea altădată pentru un autobuz, e mai mare, de 11-12 lei, sunt niște bănuți, acolo, poate face altceva cu ei.
Îi ofer cartea pe care o citesc, să o aibă de drum, ea e surprinsă, îmi mulțumește și apoi își notează pe ultima pagină a cărții numele meu, ziua și locul. Apoi pune cartea în sacoșa din rafie și peste ea așază geanta de umăr.
Nu vorbește tot timpul și uneori parcă se oprește brusc, ca și cum ar avea senzația că mă deranjează. Nu mă deranjează. La un moemnt dat mă ridic și anunț că am ajuns.
- Ați ajuns deja? întreabă ea, mirată.
- Nu am ajuns însă trebuie să-l caut pe naș ca să-mi deschidă ușa, pentru că acum ceva vreme abia a treia ușă s-a deschis.
- Păi da, e mai bine să-l căutați pe naș, e ea de acord.
Îi urez drum bun și toate bune, îmi iau rucsacul și pornesc spre capătul vagonului. Pe hol, un bărbat cât un munte, mirosind a băutură, trage de cele două uși ale trenului când acesta oprește în stație. Nu era conductorul de tren, nici nu cobora, dar a răspuns rugăminții mele de a trage de mânerul ușii ca să nu rămân în tren.
Oameni.
Comentarii