miercuri, august 29, 2018

Facebook, ton amour



De intri pe facebook, te apucă deprimarea. Parcă răsfoiești o revistă cu cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile. Femei cu picioare lungi și decolteuri și mai adânci. Cupluri fericite, zâmbind aparatului foto din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, cu peisaje paradisiace. Diplome de master, de doctorat, cărți, nunți, evenimente, baruri de fițe, vacanțe peste vacanțe. Câte un anunț umanitar pe ici pe colo, câte un strigăt de ajutor dar nu, mulțumim, dăm un like sau o tristețe mai degrabă și mergem mai departe. Bărbații conduc mașini de mașini, sunt tați perfecți, alături de copiii lor.

De intri pe facebook te apucă deprimarea dacă nu ai cunoaște unele personaje. Oameni care nu mai au nimic în comun pozează în cupluri fericite sau model, deși până în momentul pozei s-au bălăcărit. Femei care stau juma de zi să găsească unghiul potrivit pentru ca picioarele lor să pară mai frumoase decât sunt, într-o atitudine vădit neglijată dar a naibii de studiată. Și cu cât sar de 40 plus sau 50 plus cu atât crește decolteul și scade lungimea fustei. Țuguindu-și buzele de parcă s-ar pregăti să i le capseze cineva. Fiică și mamă care se urăsc dar care pozează în cele mai bune prietene. Bunică și nepoată îmbrățișate dar de fapt nepoata nu-și primește bunica în casă. Mamă în vârstă felicitată și iubită, plină de flori, dar în realitate mai singură ca pisica vagaboandă a satului. Jelanie mare și semn de doliu că a murit mama, dar în realitate fiica nu i-a mai spus o vorbă bună mamei de când era copil. Poze cu copii de care părinții sunt mândri, dar în realitate copiii ăia își îmbrâncesc părinții pe scări. Oameni pozați cu toate personalitățile momentului dar în realitate oamenii ăia și-au făcut loc în ultimul moment în cadru, cu coatele și cu diplomatul gol. Oameni care par că au făcut ceva ce de fapt nu au făcut.

Iar facebookul e plin de inimioare. Oameni care nu te-au cunoscut niciodată te umplu de inimioare, e așa, raiul pe facebook, o iubire universală. Cuvintele sunt aruncate și ele fără număr, fără număr, doar nu ne costă. Cele de admirație, că acum vorbești de cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile. Cele de neadmirație fac subiectul unei alte notări.

De intri pe facebook vei intra într-o lume care începe să fie din ce în ce mai fake. Știind asta poți să derulezi liniștit imaginile de pe wall - deja trei cuvinte străine în un rând și jumătate. Îți poți vedea liniștit de viață fără să te apuce deprimarea că nu trăiești în cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile.

Apropo, știe cineva vreun croitor? Că am o fustă cam lungă și vreau să o scurtez.

marți, august 28, 2018

O țară panaramă

Scena era grotescă, el țopăind în urma ei, pe scări, ținându-se de bară...

Într-un picior, bărbatul slab sărea cu dexteritate de o o treaptă pe alta, ajutându-se de bară. În fața lui, femeia blondă urca și ea, treaptă cu treaptă, căruciorul de invalid. Îl ținea cu ambele mâini, urcând cu spatele, treaptă cu treaptă. Ajunși sus, bărbatul s-a așezat în cărucior, au așteptat un pic să se deschidă ușa mare de acces, pentru a putea trece, apoi scena s-a repetat. El s-a dat jos din scaun la baza treptelor și a urcat, sărindu-le, una câte una. Femeia lui căra, în aceeași poziție, cu spatele, căruciorul. Un bărbat s-a oferit să-i ajute, dar ei au refuzat, se descurcau.
- E cea mai panaramă stație! a zis invalidul.
Da, trei rânduri de scări. Nu tu lift, nu tu rampă, nici măcar o scară rulantă pentru cei în vârstă. La metrou.

Scena era grotescă pentru dexteritatea exersată a celor doi, pentru țopăiala nefirească a unui bărbat cu un singur picior, pentru chinul acelei femei care căra zi de zi un cărucior de invalid.

Scena era grotescă pentră că trăim în cea mai panaramă țară europeană.

vineri, august 24, 2018

Privirea învingătorului învins

Am căutat-o cu privirea, era tot acolo, sus, pe ultimul rând al vitrinei chioșcului de ziare de pe peronul Gării de Nord. Acolo unde nici nu ridici privirea, acolo unde doar întâmplător o găsești, de știi ce cauți sau de ai vreme să cauți. Era acolo, numele nici nu i se mai vedea, ascuns, poate întâmplător.
Am cerut revista, vânzătoarea mi-a dat-o, a notat într-un caiet numele revistei, gesturile erau normale, obișnuite, dar eu știam că e ultima oară. Am luat revista și am urcat în tren, așa cum fac de fiecare dată. Dar știam că e ultima oară.

De fiecare dată când merg spre mama, cu trenul, iau revista Marea Dragoste - revista Tango. E ca și cum aș avea cu mine o carte, căci e densă, plină de interviuri, articole. Puțină reclamă, câteva pagini. Așa cum îi place cititorului, așa cum însă nu cade bine celui ce creează revista. De fiecare dată în paginile revistei dau de oameni de care am auzit ori nu, pe care o să-i întâlnesc ori nu, însă toți au un numitor comun - trăiesc frumos, construiesc și citindu-le povestea ai așa, un sentiment de bine, că uite, oamenii creează, iubesc, își împlinesc visurile, fac lucruri frumoase, în care cred și investesc energie, timp, bani. Și-ți cresc și ție aripi și parcă te mobilizezi, și îți zici că da, și tu o să izbândești.

Pe Alice Năstase- Buciuta eu o știu de un an. Printr-o prietenă comună am ajuns să ne întâlnim pentru a-i povesti câte ceva despre experiența mea de jurnalistă la revista Femeia. Își pregătea teza de doctorat despre presa feminină. Îmi amintesc că i-am spus numai bazaconii - nici nu cred că a avut ce folosi - eram obosită, nepregătită. A venit cu o sacoșă cu cărți marca Marea Dragoste și mi le-a dăruit. Așa, pur și simplu.

Revista ei o mai văzusem, dar credeam că e o revistă a unui trust de presă, că ea o conduce doar. Dar de fapt era a ei și a soțului ei,  Paul Buciuta, un fotograf cu un ochi măiastru. Adică oamenii aceștia doi se străduiau lună de lună să creeze ei singuri o revistă, cu ceva ajutor editorial de la alți câțiva oameni. Și ce revistă! La nivel de top, de invidiat. Era ca și cum oamenii aceștia scoteau o carte în fiecare lună, una care ajungea în mâinile a mii de oameni.



Ce înseamnă să conduci o revistă, cu tot ce înseamnă peripețiile tiparului, ale distribuirii, plăților, încercării de a recupera banii de pe revistele vândute de distribuitori, apoi nu-mi era greu să-mi imaginez, eu având o editură și fiind singură la editură. Într-un fel ne asemănam, poate de-asta și scriu acum aceste rânduri.

Am văzut și cum își gândeau interviurile, cum le clădeau în jurul unui personaj, loc. Multă dragoste, mare dragoste în tot ce făceau. Și profesionalism.

Și aș fi crezut că așa va fi lună de lună numai că... numărul acesta este ultimul. Pentru că acești oameni care au creat cu dragoste atâția ani au decis că în altă parte poate vor putea trăi de pe urma a ceea ce fac. În altă țară, oameni de calibrul lor ar fi răsplătiți cum trebuie. În altă țară, oameni care plătesc impozite, sunt corecți, ar fi apreciați și susținuți. În altă țară, cultura nu ar avea dureri de cap că vine scadența unei facturi.

Da, îți place ceea ce faci, faci cu pasiune, dragoste, profesionalism, dar nu e suficient. Te învârtești într-un cerc. Simți că ajungi în același loc, că nu înaintezi, că nu poți ieși din cerc. Aceleași probleme mereu - impozitele, nesiguranța legislativului, lipsa de sprijin de orice fel, piedicile, furturile, neplata, neseriozitatea, puținii bani câștigați, lista poate continua.

Eu, în Alice și Paul am văzut toți antreprenorii mici din țara asta. Pe cel ce a încercat să facă un mic aprozar pe Mosilor și după două luni a trebuit să închidă, pentru că rafturile lui din lemn colorat rămâneau neatinse,  pe doamna Nina care-și vinde roșiile în Piața Gemeni dar piața se restrânge pe zi ce trece și probabil că acum a rămas acasă, căci nu mai vine nimeni la cele zece tarabe rămase. Pe Mirela Opreanu care-și salvează în fiecare zi librăria de familie de la Băile Herculane. Le-am văzut privirea și am recunoscut privirea, căci e și a mea - e a învingătorului învins. E o privire adumbrită, un pic înăuntrul ființei.

Azi eu am cumpărat pentru ultima oară Marea Dragoste - revista Tango. Am fost așa de tristă și mai sunt încât nici măcar nu pot fi furioasă că trăim într-o lume anapoda în care oamenii iubesc și mor pentru a încerca să se nască în altă parte.

Multe ar fi fost de zis, poate în cuvinte mai potrivite, dar așa au ieșit ele acum din sufletul meu.

Și mai am o tristețe pe care o să o duc cu mine, ca pe multe altele - Alice m-a întrebat de doresc să scriu pentru Marea Dragoste. Era jenată, pentru că spunea că nu are cum să mă răsplătească financiar. Pe lumea asta însă nu totul e legat de financiar, am fost tare bucuroasă și onorată și am acceptat. Am scris însă un singur articola, apoi timpul m-a furat. La fiecare număr îmi promiteam mie că voi scrie pentur următorul. Nu s-a mai întâmplat. Alice nu a îndrăznit să mă mai întrebe nimic, eu am tot amânat... Acum e prea târziu, așa cum e cu  multe din viețile noastre. Lucrurile se fac atunci când promiți, timpul este la tine, până la urmă. Îmi pare rău.

Precum pe Titanicul în scufundare, o să rostesc și eu acum precum muzicianul ce continua să cânte:
- A fost o onoare, Alice și Paul.

Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă apere drumul.




joi, august 23, 2018

Pe drumul înstrăinării

        Merg rar cu metroul, și mai rar cu autobuzul, de regulă circul cu bicicleta - Verzulia mea care-mi cunoaște drumurile.
        Zilele trecute am mers trei stații cu metroul, dimineața. Cât am putut cuprinde cu privirea, nu era nimeni cu o carte - mi-am zis că poate citesc pe telefon sau pe tabletă. Cât am putut cuprinde cu privirea, nu erau decât vreo patru persoane care nu stăteau aplecate deasupra telefonului - și era aglomerat. Una eram eu, mai era un tânăr care se uita fix în fața lui, un domn cam la vreo 60 de ani care se uita la lume și o doamnă care mânca un covrig.
      Cum stăteam eu în picioare, lângă ușă, nu-mi era deloc greu să văd ce activități pe telefon au cei de pe scaune, pe linia mea - cu indiscreția sau discreția de rigoare, luați-o cum vreți. O tânără se uita la rochii pe un site, tânărul de lângă ea recitea un schimb de mesaje de pe massenger și apoi se balada pe facebook, un cuplu cam la vreo 35 de ani se juca pe telefon - fiecare, pe telefonul lui. Din când în când îți arătau unul altuia scorul sau performanța.
     Ba mai era lângă mine, în picioare, o tânără, care asculta ceva la căști, și ea privea tot în fața ei, absentă.
      Nu știu ce făceau ceilalți și recunosc că nici nu e treaba mea. De vorbit nu vorbea nimeni, nici măcar la telefon - era, poate, prea devreme - ora 9. Nimeni nu vorbea cu nimeni. Era un tren cu oameni aplecați deasupra unor aparate mici, negre, cufundați într-o lume a lor, lumea nimănui.
       În stația în care și eu coboram, cuplul care se juca pe telefon s-a ridicat brusc de pe scaun, fiecare și-a băgat telefonul în geantă/buzunar, cei doi au coborât fără o vorbă.

       Nimeni nu zâmbea, nimeni nu privea lumea, nimeni nu era prezent. Mi s-a părut un drum al înstrăinării, trist și deprimant.


marți, august 21, 2018

Când căștigă omul la loto

Vreo două zile mi-am căutat actele - buletinul, permisul auto, talonul de înmatriculare, cardul de sănătate și cardul (ăla era cea mai mică pierdere, căci era aproape gol).
- Și ai mers fără talon?
- Păi nu am mers cu mașina.
- Cum? De când te-ai întors (adică de pe 2 august) tu nu ai mers cu mașina?
- Nu.
- Și nu ai folosit buletinul?
- Nu am avut nevoie.

Un blanc total, dar în blancul acela total se insinua o umbră de urmă, ceva legat de niște haine pe canapea. Cert e că toate sertarele au fost răscolite și am constatat că nimicurile scoase sunt mai voluminoase decât nimicruile repuse în sertar, căci nu mai intrau, cert e că am scotocit în toată casa ca nebuna și m-a bufnit plânsul.
- De ce plângi? Se înlocuiesc.

Când am citit cum se înlocuiesc, m-a bufnit și mai tare plânsul. Numai pentru permisul auto și trebuia să fac din nou fișa auto, și nu trecuse jumătate de an de la schimbarea permisului.

Mi-am zis că le-am pierdut poate în Delta Văcărești, când am fost la plugging, ca da, mi-a trebuit  strângere de gunoi în alergare, să scot telefonul din geantă și să fac poze și să mai și alerg cu rucsacul în spate, o fi rămas deschis și au sărit actele din el. Le-oi fi scos din rucsac cu vreo sacoșă din pânză și cine știe pe unde or fi căzut, unde or fi, cine o fi trecut granița deja cu buletinul meu. Fel de fel de scenarii îmi treceau prin cap. Unul mai prăpăstios ca altul, dar Doamne ce durere de cap am avut, la propriu. Nu-mi mai trebuia nimic, dar absolut nimic și așa fi luat la bătaie pe toată lumea.

La un moment dat am lăsat totul vraiște pe jos și am ieșit din casă, căci nu mai puteam, îmi plesnea capul. Nici paharul întors cu gura în jos nu mi-a fost de folos, așa cum mă învățase Lili. Sau mai știi, poate că tocmai de-asta am găsit actele o jumătate de zi mai târziu. Da, cândva le luasem cu hainele strânse de pe sfoară și aruncate pe canapea. Și aruncate zăcuseră și în șifonier.

Am avut senzația că am câștigat la loto. Voi v-ați căutat vreodată actele, să-nnebuniți, nu alta?

Don Quijote și șobolanul

         Locuiesc în blocul acesta de un sfert de veac. Relațiile mele cu restul blocului s-au redus la saluturi, întrebări scurte, politicoase. Să nu înțelegeți că sunt vreo ciufută. Sunt un bun vecin, dar nu am prieteni în bloc, nici măcar amici. Nu despre asta vreau eu să vorbesc aici ci despre implicarea într-ale blocului. Au fost mulți ani când nici măcar nu luam în seamă anunțul cu ședința de bloc. Pur și simplu nu mă interesa acest aspect. Cam cum sunt tinerii de azi care spun că nu-i intersează politica și nu se duc la vot. Își văd de treaba lor. Asta făceam și eu: îmi vedeam de treaba mea. La o ședință la care am ajuns nici eu nu mai știu cum, m-am și amuzat dar m-am și enervat - toți erau în vârstă, vorbeau unii peste alții, parcă eram la o ședință de partid. Câțiva ani iar nu m-am mai dus pentru că nu m-a interesat. Bine, rău, blocul funcționa și fără implicarea mea. Deciziile luate la ședințe erau afișate apoi la avizier - schimbarea țevilor de la subsol, alegerea unei firme care să verifice gazele etc. Treburi administrative.
         Oamenii erau și nu erau mulțumiți de ce se întâmpla în bloc însă cei ce nu erau mulțumiți o spuneau la colțul blocului. Nu participau la ședințe, din câte înțelegeam când treceam pe lângă ei, pe alee. Unii încercau să mă prindă și pe mine în discuție, însă nu aveau spor.
       Azi așa, mâine așa, au trecut anii. Situația se repeta de la o ședință la alta.
      Într-o zi am văzut anunțul pentru ședință. Aveam și eu niște nemulțumiri și propuneri și voiam să mi le fac cunoscute nu prin radio șanț ci prin participare activă. M-am dus la ședință. Nu s-a ținut, pentru că nu s-a îndeplinit condiția esențială - 50 plus 1. De atunci nu a fost ședință care să fie ținută din prima, întotdeuana de la a doua încercare, când nu mai conta numărul participanților. Ba stai, că mint fără voie - anul acesta s-a ținut din prima, pentru că unii își delegaseră vecinii și astfel s-a întrunit numărul legal.
Bineînțeles că aș fi putut face orice altceva în acea oră și jumătate cât dura ședința plicticoasă. Puteam sta cu picioarele pe pereți, la propriu, dacă nu aveam chef să fac altceva, mai creativ, mai distractiv. Dar nici nu văd cum poți să-ți rezolvi niște probleme dacă nu te implici. O dată, de două ori pe an câte o oră și jumătate. Mi-am spus și eu nemulțumirile, propunerile, am votat pentru sau contra. În timp mi-am mai dat seama de un lucru - dacă mă implic și mai mult sunt șanse și mai mari ca propunerile mele să fie luate în seamă - așa că acum sunt membru în colectivul administrativ. Încă o oră și jumătate în plus față de ședintele colective, cam de trei-patru ori pe an.  Poate cea mai mare victorie obținută e schimbarea unui om de serviciu puturos, apoi iar schimbarea unei alte femei de serviciu puturoase de la o firmă de curățenie. Ba nu, mint - scoaterea interfonului de la ieșirea din bloc - oamenii votaseră să se iasă din bloc tot pe bază de cartelă, cheie. Aveam un interfon la intrare, ca toată lumea, dar noi mai aveam și un altul la ieșire - venea cineva la tine în vizită, apoi trebuia să sune la interfon, jos, în hol, și ca să iasă din bloc, nu numai ca să intre. Noaptea minții. Vecinii mei în vârstă votaseră sistemul acesta „pentru că așa e și la instituții”. Lor li se păruse sigur, așa nu-i mai călca picior de hoț.  În noaptea în care a fost incendiu pe scară, era să ardem ca șobolanii pentru că ușa blocului nu se mai putea deschide din interior, lumina căzuse și norul negru de fum nu îți permitea nici măcar să vezi unde e ușa darămite să mai bagi și cheia în butuc și să descui. În mod normal, dădeai un picior ușii și s-ar fi deschis. Nu. Noi am rămas blocați în bloc, pompierilor aruncându-le cineva cheia de pe balconul etajului I. După 10 minute de la sosirea lor, că nimeni nu găsea o cheie să le-o arunce și să ne descuie. De fapt, acum că scriu, îmi dau seama că acela a fost momentul când m-am decis să merg la ședințele de bloc. Oamenii aceia deciseseră pentru mine și era cât pe ce să-mi pierd viața.
           Nu a fost ușor să-i conving la ședință să scoatem al doilea interfon. Le-am spus că muream ca șobolanii, dar degeaba. Încet, încet, au început să fie de partea mea și alții. Le-am sugerat să păstreze al doilea interfon, dacă doresc, dar tot pentru a intra.
- Să vedeți acuma câte spargeri vor fi în bloc, să nu-mi spuneți că nu v-am avertizat!
Așa-mi ziceau, așa ziceau. Nu a fost nici măcar una de atunci.

       În blocul în care locuiesc, oamenii sunt în vârstă, cei mai mulți. Periodic mai pleacă, terminându-și drumul aici. Copiii lor s-au mutat sau rămân în apartamentele moștenite, au copii la rândul lor. Ici colo apare câte o bicicletă legată de balustradă. Lucru inacceptabil, din punctul de vedere al celor în vârstă - deranjează. Nu s-a plâns nimeni. Și Verzulia mea ar deranja, ar zgârâia peretele liftului. De zgârâiat nu l-a zgârâiat, dar ar putea-o face.

        În comitetul de administrație mai sunt două persoane cam de vârsta mea, chiar mai tinere. Vrem să amenajăm o grădiniță cu flori, să zugrăvim scara, să vopsim ușile colorat - nu, griul e cel mai bun, ține la murdărie, faianța pe hol ține și ea la murdărie. Tomberoane mov? Unde ați mai văzut așa ceva? - Zidul ăla urât, apoi dacă nu-l face proprietarul magazinului, eu propun să-l facem noi, cu o găleată de lavabil nu avem ce face!
- Cum, dar nu mă interesează, zice vicepreședintele asociației.
- Păi e chiar la intrare, e urât.
- Întorc capul în altă parte, zice el.

      Tot el i-a spus femeii de serviciu care se apucase să măture și pe lângă mașini, în zona din fața intrării în bloc dar care zonă ține de primărie, că dacă vrea să măture să o facă după program, nu în timpul programului. Apoi prost să fii să mai mături, nu? Am liniștit-o oarecum pe doamnă, spunându-i că omul acesta critică tot timpul, nu a venit vreodată cu o idee constructivă, niciodată nu e mulțumit dar nici nu face nimic.

      Oamenii îl votează în continuare, din inerție, pentru că e de-al lor, sunt vecini de când s-a făcut blocul. Dar încet, încet, oamenilor începe să le placă și culorile mai vesele, nu numai griul, încep să nu mai arunce de la balcon chiștoacele, mai sădesc câte o floare în grădință.

     Ce vreau eu să spun aici e simplu: că dacă nu te implici arzi ca șobolanul. Că dacă nu te duci la vot trăiești ca șobolanul, pentru că-ți decide altul viața. În toată viața ta, dacă nu te implici tu se va implica un altul și îți va pune un interfon la intrare și unul la ieșire și va arunca departe cheia.
Asta am vrut să spun. Mergeți la vot, implicați-vă în comunitatea în care trăiți, locuiți. Da, o oră și jumătate ați fi putut sta cu picioarele pe pereți, nu să vă luptați cu morile de vânt. Dar mai bine vă luptați cu morile de vânt decât să ieșiți cu picioarele înainte din casă.


luni, august 20, 2018

Tata, psiholog avant la lettre

        Tata, filosof anonim, Dumnezeu să-l odihnească, a rămas în istoria literaturii locale prin două vorbe de duh - „Ce-ți trebuie facultate, tot la cratiță ajungi!” și „Hai sictir!”. Prima se aplică femeilor de-o seamă cu mine, cu puține excepții „cratița” (gospodărie, îngrijirea copiilor, a părinților etc”) fiind apanajul universal al femeii, cu facultate ori fără. A doua vorbă se aplică oricărei situații fără ieșire, cum ar fi acum situația politică, asta ca să dăm un exemplu actual.
        De curând cred că i se va putea atribui și o a trei vorbă, aplicabilă generației tinere și foarte tinere  - „Cine vrea mașină să-și ia!” Valabilă pentru orice cerere nemeritată.
        Ca să o înțelegem, hai să o și explic: până pe la vreo 25 de ani l-am tot rugat pe tata nu să-mi ia mașină - chiar ar fi fost o solicitare nerealistă și rizibilă în comunism - ci să mă lase să dau examen pentru carnet de conducere și ulterior să mă lase să conduc și eu de colo colo Dacia aia 1300.
        - Cine vrea mașină să-și ia! îmi replica el de fiecare dată și aici se încheia discuția.
      De aș zice că l-am îmbrățișat pentru răspunsul ăsta se înșală. I-am purtat pică multă vreme până când, la un moment dat, am înțeles că el era psiholog avant la lettre::
      - Eu te țin la școală, în facultate, pentru ca tu să fii în stare să-ți iei apoi ce îți dorești. Pe munca ta. Asta e investiția mea în tine, asta e datoria mea - să te țin în școală ca să fii în stare să-ți cumperi TU mașină.
     Acesta era sensul vorbelor lui. Nu știu dacă i-am mulțumit vreodată pentru atitudinea asta țărănească-filosofico sănătoasă, care mi-a prins bine, o pot face acum, deși e cam târziu.

   Acum vreo doi ani m-am întâlnit cu cineva, acel cineva era tare supărat - fiul lui care împlinea 18 ani îl certase că nu-i cumpăra o mașină, căci toată clasa avea, el rămăsese prostul clasei. Îi explicase că nu aveau de unde, că nu era momentul - sora lui trecuse printr-o operație grea și costisitoare, băiatul însă îi întorsese vorba:
         - Dacă v-ar fi cerut-o sora mea i-ați fi cumpărat-o!
    Era foarte amărât, părintele, nici nu știa cum să reacționeze.
    Nici eu nu am știut ce să-i spun, de fapt omul nu cred că voia o soluție, doar voia să împărtășească necazul lui cu cineva.

    Mi-am amintit însă ce spunea psihologul Jacques Salome la o conferință la București, acum și mai mulți ani. Fraza e aproximativă, nu e redată mot a mot.
     - Fiul meu vine la mine și-mi spune că are nevoie de pantofi, căci i s-au rupt. Și mergem la magazin și el alege unii scumpi, eu, însă, îi spun că datoria mea de părinte e să-l încalț, nu să-i cumpăr cei mai scumpi adidași. Dacă dorește adidași scumpi să muncească și să și-i cumpere.

      Și iată cum m-am întors la tatăl meu, psiholog avant la lettre, și cum am ajuns și la părintele din ziua de azi care îi cumpără mașină copilului lui la majorat, apoi se miră că acesta nu binevoiește să facă nimic din viața lui.





Facebook, ton amour

De intri pe facebook, te apucă deprimarea. Parcă răsfoiești o revistă cu cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile. Femei cu picioare l...