miercuri, august 16, 2017

Niște deștepți suntem!

- Și bulgarii erau cei mai proști, continuă puștiul, răstignit pe spătarul scaunului de ziceai că acu îți vine în farfurie, peste masa ta. Erau îmbrăcați în fiecare zi la fel, încălțați cu aceiași adidași. Și nu știau engleză deloc.
Discuția asta plină de dispreț la adresa unor sportivi bulgari era dusă la masa unei cârciumi de la poalele cetății din Veliko Târnovo, o cetate de 5000 de ani, una dintre cele mai vechi așezări europene. Chelnerul bulgar, un tânăr până-n 25 de ani, debarasa masa, fără să dea vreun semn că înțelege ceva din vorbele clientului care vorbea românește.

Adevărul e că puștiul nostru are dreptate. Suntem cei mai deștepți. Știm englezește mai bine ca englezii, iar de îmbrăcat pe banii părințilro suntem cei mai îmbrăcați. De călătorit, la fel, pe banii părinților suntem cei mai voiajori.

Suntem deștepți de nu se poate. Negrii sunt prea negri și cu siguranță că sunt și ei proști, pentru că sunt negri. Cu siguranță că nu vorbesc engleza, cei din Paris, de pildă, și asta-i face și mai proști. O prietenă care locuiește în Paris mi-a spus că, în metrou, femeie fiind de orice condiție și vârstă și arătare, de te afli  în picioare în dreptul unui bărbat care stă pe scaun apoi acesta îți cedează locul imediat, aproape ștergând aerul, de jenă că el se afla pe scaun și tu în picioare.

Dar știți, asta e doar la Paris și doar negrii sau francezii fac asta, să cedeze locul. Ei nu știu englezește și sunt niște proști. Bulgarii sunt și ei niște proști căci nu au decât o pereche de adidași și nici ei nu știu englezește.

Noi suntem niște deștepți. Avem țoale de țoale, vorbim englezește de ne rupem gura. Nu avem însă bun simț și stăm ca nesimțiții pe scaun în timp ce gravide, oameni în vârstă se mută de pe un picior pe altul în fața noastră, abia mai ținându-se pe picioare. De vizitat vizităm tot niște locuri ale unor proști, căci noi suntem niște deștepți și vorbim tare - fie și în română -, aruncăm gunoaie peste tot și ne furăm unii pe alții.

Ce să mai, suntem tare deștepți! Cum ziceați că se spune „Hai sictir” în engleză?

marți, august 15, 2017

Gara de Nord sau Poarta Gunoiului

150 de ani va împlini Gara de Nord anul viitor. În prezența lui Carol I, care a ales și locul, în septembrie 1868 se punea piatra de temelie a celei mai mari gări din România.

Poveștile celor ce au trecut pe aici sunt prinse în dalele tăcute, despărțiri, întâlniri, lacrimi, deznădejde, speranță, disperare, dragoste, ură, toate sentimentele omenirii s-au manifestat la capăt de peron sau în interiorul clădirii monument istoric.

Am așteptat și eu aici, am alergat după tren, am condus la tren, am fost întâmpinată la capăt de peron... Pentru mine, trenul este parte a adolescenței și, mai ales, a studenției. Pentru mine,  orice călătorie cu trenul, azi, e, de fapt, o reîntoarcere la tinerețe.

Dragă îmi e Gara de Nord, dragi îmi sunt trenurile, căci dragă îmi e amintirea. Și totuși, azi, m-am întrebat, așa cum mă întreb mereu când văd mizerie undeva, cum de poate fi un loc așa de murdar. Cum de nimeni nu ia vreo măsură - în sensul de a aduna gunoaiele de pe șine, dintre șine, peturi ce zac acolo de ceva vreme, căci se vede că nu e gunoi de o zi.  Cum de nu îi pasă nimănui că intrarea în București se face prin mijlocul gunoaielor.

Că nu sunt bani pentru refacerea peroanelor, înlocuirea scaunelor etc aș putea înțelege. Deși și aici, de lași câțiva tineri să dea frâu liber imaginației apoi aceștia sigur vor face niște grafitti salvatoare pe garduri și pe peroane, pe scaunele alea prăpădite. Nu-ți trebuie bani să faci curat, însă. Bănuiesc că Gara de Nord are niște angajați pentru curățenie, nu trebuie plătiți în plus ca să-și facă treaba. De ce nu și-o fac? De ce poarta Bucureștiului e ticsită de gunoiae, ca ultima mahala de acum 100 de ani?

Eu chiar aș vrea să am un răspuns și chiar și ceva acțiune. Adică să se facă naibii curat pe șine și între șine și peste tot. Și da, o să mi se arunce în continuare pachete de țigări printre picioare, pe peron, ca azi, dar asta se va petrece atâta timp cât nimeni nu o să le atragă atenția că nu e un gest civilizat. Și da, vor mai arunca peturi pe geam dar le vor fi pe șine atâta timp cât cei ce sunt plătiți să le adune nu o vor face.

Și da, vor mai fi tineri îmbrăcați frumos, cu un buchet de flori în mână, așteptându-și iubitele, emoționați, la capăt de peron. Da, da, sunt din același peisaj al Gării de Nord. Vi se pare nepotrivit gestul lor? Eu credeam că tot restul nu se potrivește și că doar ei fac Gara frumoasă. Și amintirile noastre. Prezentul e al unor directori incompetenți sau indiferenți.





PS. În fotografii - din mersul trenului - gunoaiele se văd și nu prea. În realitate sar în ochi.

 

luni, august 14, 2017

Gostinu sau mormanul de gunoi omenesc

În mijloc, un cuplu tânăr se învârtea pe loc. Păreau amândoi mirați, păreau a nu înțelege ce se întâmplă acolo și ce caută ei acolo. Păreau totuși să caute un loc unde să stea și ei, cu bucurie și în liniște.
- Acum am văzut ce e aici, mi-a spus ea, arătând spre cele două bucăți de lemn fumegânde. Românii sunt învățați să strângă altcineva după ei. E specificul național.
Ea era, ca și mine, de-a dreptul furioasă. I-am lăsat în mijlocul plajei, privind la fel de nedumeriți ce se întâmplă acolo.

Îmi iubesc țara și ori de câte ori am văzut un loc frumos l-am împărtășit celorlalți, cu mult entuziasm. Iată, și în țara noastră sunt locuri frumoase, iată ce putem vedea. Am văzut însă și locuri urâte, am plâns în sufletul meu și am încercat să le ocolesc. Astăzi însă revolta mea a fost de-a dreptul organică. Mi s-a făcut un gol în stomac și aproape că mi s-a făcut rău fizic de atâta urâțenie. De atâta nesimțire și închidere a ochilor din partea unor autorități, căci ce se întâmplă acolo e imposibil să nu se știe.

Am trecut granița bulgară spre Giurgiu și ne-am zis că la Gostinu este o plajă minunată, văzusem fotografii, era un fel de Portița la 60 de kilometri de București, Dunărea trebuie să legene malul acela și soarele o să mângâie nisipul...Ne propusesem să ajungem cândva acolo, așa că fiind în drum...

Vreo 18 km am mers de la intersectia cu vama - Giurgiu dar a fost nimic (mai puneti, așadar, și cei 60) față de drumul hârtopit și prăfuit până la plaja Gostinu. De ce oare se numește așa nu-mi pot da seama, nu are nimic dintr-o plajă, în afara nisipului și a scoicilor care și ele par a se ascunde în fața mizeriei umane.

Cu mașina poți ajunge mai ales dacă nu e mașina ta, căci după drumul până aici pe a ta ar cam trebui să o duci la reparat. De fugit e mai greu până întorci, că apoi îți scapără roțile.

Specific faptul că am ajuns spre sfârșitul petrecerii, când oamenii erau deja obosiți sau deja plecaseră, goniți de nori și de cei câțiva stropi de ploaie. Grosul petrecerii fusese mai devreme.

Printre copaci, câțiva oameni căutau un loc ca să-și facă nevoile. Exact în stânga noastră, ca și cum nu am fi fost acolo, un tip s-a descheiat la șliț. Tot printre copaci muzica răsuna să-ți sară urechile. De la mașinile de pe plajă, de printre copaci, de peste tot. La cele două terase improvizate pe plajă - din câteva mese, câteva umbrele, un grătar, un ceaun din care un burtos la bustul gol vindea porumb fiert, două butelii. Fiecare mașină aproape avea în dotare boxe și un grătar. Și câțiva inși - unii beau bere, alții urlau, alții înjurau. Femeile erau cele mai tăcute - strângeau masa sau stăteau pe scaunul pliant sau pe cearșaf, lângă grătarul în funcțiune al vecinului. Mormane de gunoaie, mormane de oameni care mâncau lângă aceste gunoaie. Mormane de oameni lângă mormane de grătare, mașini.

Poate cel mai mult și cel mai mult m-a revoltat și îngrețoșat mocirleala oamenilor. Faptul că nu erau deranjați de ce se întâmpla în jur și se complăceau și întrețineau acea atmosferă care era sub orice comportament cât de cât civilizat. Oamenii mâncau în gunoaie, beau bere sprijiniți de mașină și înjurau, urmele de grătare erau peste tot pe drum și printre copaci, mașinile erau aduse până-n buza Dunării, muzica urla de peste tot, amestecându-se grotesc, urcând spre cer și sufocându-l. Oameni tineri, mașini cu numere de Giurgiu, București... Câțiva câini căutând resturi de mâncare, atrași de mirosul cărnii de pe grătarele fumegânde.

Locul acela e, într-adevăr, superb. Dar fără oameni. Fără picior de om. Locul acela aparține Adminstrației Apelor Române. E greu de crezut că nu știe nimeni ce dezmăț e acolo, ce grătare sfârâie printre copaci și cum ajung mașinile se bea apă precum caii, din Dunăre. Mormanele acelea de gunoaie, neexistând nimic amenajat, nici un tomberon, oare cine le ia, dacă le ia?

Acolo, la plaja Gostinu, la vreo 18 km de Giurgiu, nisipul întâlnește Dunărea. Omul nu sfințește locul acela și nu merită să pună piciorul acolo decât dacă se vor face reguli pe care să le respecte. Cineva trebuie să răspundă pentru jaful de acolo - autoritățile care închid ochii - și promiscuitatea aceea trebuie să înceteze. O barieră, o taxă modică, pui și câteva containere, dai câteva amenzi dacă se trezește unul să facă focul sau să asculte vreo manea. Interzici comerțul acela care infestează. Da, și după asta te gândești să pui și niște indicatoare la marginea drumului pe care tocmai ce o să-l asfaltezi, pentru că, nu-i așa, vei avea cea mai faină plajă din sudul României și până și bulgarii vor trece podul ca să ia cu ei soarele românesc.






















vineri, august 04, 2017

„Mă omoară al meu dacă…“



din Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță
Adăugați o legendă

            Dacă Ludovic al XIV-lea a dăruit lumii expresia „Statul sunt eu“, semenii lui din secolele următoare au profitat de sensu-i pentru fel de fel de parafrazări. Una dintre acestea, și nu s-ar putea spune că e foarte recentă, ar fi: „Universul bărbatului sunt eu, femeia“. Adică: tot ce face el e pentru a mă cuceri, pentru a păstra dragostea mea. Vreau luna de pe cer? Mi-o aduce. Vreau o haină de blană, deoarece sunt o fire mai prozaică? Nici o problemă. Dorințele mele sunt porunci dulci; pentru că e supusul meu, prin dragoste. Literatura abundă de exemple în acest sens.
            Numai că…viața din afara copertelor cărților e altfel. Rolurile sunt inversate, chiar dacă femeia are sentimentul fals al puterii, al influenței asupra partenerului. Universul acestuia e, într-adevăr, ea, femeia, dar substratul propoziției nu are nici o legătură cu luna de pe cer. Ci cu gătitul, spălatul, călcatul, confortul – pentru el. Puterea se risipește  în gesturile cotidiene, și ea devine sclava lui, uneori neînțelegând că rolurile s-au schimbat de mult. Sau că victoriile, deciziile ei sunt asupra lucrurilor mărunte: poate găti ce dorește, se poate uita la ce telenovelă îi place, îi cumpără soțului ciorapi după gusturile sale și nu ale lui.
Se grăbește însă să ajungă acasă la timp, fiindcă „atâta-mi trebuie  dacă află că am trecut pe la tine“ – adică pe la prietena de-o viață. Nu ia nici o hotărâre importantă de una singură, nu fiindcă acestea se stabilesc de comun acord, ci pentru că numai el știe ce e bine și ce nu. „Mă omoară al meu dacă…“ e rostit și când trebuie să plătească fondul școlii, și când s-a stricat mașina de spălat și reparatul costă o jumătate de salariu. Acest „mă omoară“ – metaforic vorbind, deși în unele cazuri e destul de aproape de sensul concret – mărturisește dependența femeii de bărbat. Supunerea, acceptarea unui rol inferior în căsnicie, în relația cu celălalt. Distrugerea personalității. Fiindcă o femeie de 22 de ani care se uită cu jind la o alta, tunsă băiețește, și declară, cu amărăciune, „ Și mie îmi cade părul foarte mult, dar mă omoară al meu dacă mă tund“, este un om căruia sufletul îi este mutilat, iar personalitatea, zdrobită. Tristă este nu acceptarea situației, nu faptul că asemenea femei nici măcar nu-și dau seama că sunt doar umbre supuse ale bărbatului. Ci tinerețea acestor femei care, o viață de acum încolo – nu cinci ani, nu zece – vor trăi sub teroarea acelui „mă omoară al meu dacă“… Pentru aceste femei, mileniul III, cu toate speranțele pe care le naște, nu reprezintă decât o cifră. 

luni, iulie 31, 2017

Lui A, cu dragoste

S-a apropiat de stand și a început să-mi vorbească. I-am recunoscut ochii și glasul, deși nimic altceva nu mai păstra amintirea tânărului de 18 de ani. După 7 ani, mi-a vorbit despre sinucidere ca act de curaj și eliberare, despre visuri și dragoste. Despre cartea pe care o va scrie și subiectul acesteia. Despre judecata celorlalți și privirea lor. Despre starea de deprimare a oamenilor pe care-i reîntâlnește. Despre lipsa lor de speranță. Despre văicăreala lor. Despre imposibilitatea lor de a se bucura de ceea ce trăiesc și despre lumea în negru pe care o văd. Nu se simte deloc confortabil, simte că i se fură toată energia aici, toată lumea se uită ciudat la el. Și în jur e doar deprimare și nimeni nu râde și peste tot observă lipsa vieții de mâine. Mâine? Da, dacă nu va avea ce să mănânce își va lua un job pentru vară. E simplu. De la toamnă se va înscrie la o a doua facultate. E gratuită, în Danemarca. Acolo unde locuiește de 5 ani, împreună cu prietenul lui, și el tot român.

Gesticulează larg, părul lui blond- roșu-verde se ițește dincolo de marea masă a oamenilor care-l privesc cu dispreț sau întorc capul. Cardiganul îi flutură și el, odată cu mâinile lungi, privirea albastră e plină de viață. Zâmbește și-l îmbrățișez. Promite să revină a doua zi, împreună cu mama.

A doua zi îmi apar în față, el la fel de senin și fericit, mama, în doliu, schițând un zâmbet trist și obosit. Vorbesc, el trece delicat peste momentul căderii mamei în amintiri, o ridică de subsuorile relației lor nevăzute de alt ochi, o face să zâmbească, să privească dincolo de moartea ce vine fără anunț. Îi urmăresc îndepărtându-se, ea ținându-l de braț, o femeie în negru, copleșită de durere dar înfruntând cu capul sus privirea semenilor ei, asumându-și condiția copilului ei într-o lume a prejudecăților și a aruncării cu piatra în cel ce iese din norme.

Cel ce iese din norme? Din linia morală? Care morală? În jurul nostru oamenii se înșală unii pe alții și rămân în continuare în minciuna cuplului aparent fericit. Fac compromisuri de neimaginat și trec drept modele de urmat. Mint cu nerușinare și fură. Oameni ai bisericii pângăresc trupuri de copii și sunt considerați sfinți de către oameni prostiți cu vorbe.

- E gay? mă întreabă o cunoștință, privind în urma lor.
Aprob din cap, fericită. Da, e gay. Și sunt fericită pentru el și pentru lecția pe care mi-a dat-o acest tânăr  de 25 de ani care, cu părul lui galben-roșu-verde și privirea albastră și-a pus inima în palmele mele și ale tuturor celorlalți. Ați mai întâlnit pe cineva care să o facă așa, pur și simplu? Ați mai întâlnit oameni fericiți și să vorbească despre fericirea lor fără teamă? Oameni vii?

Zilele trecute am aflat că se va căsători. Cu prietenul lui.

Știți ce fericită am fost pentru el? Și știți de ce? Pentru că e un om bun, senin, deștept, sincer. Pentru că nu poartă măști și nu minte. Pentru că iubește și nu i-e teamă de iubirea lui. Câți dintre noi mai sunt așa de senini și de liberi? Și de îndrăgostiți până dincolo de lume?