Emo - protest în faţa orbilor

Prima oară am auzit cuvântul „emo” de la fiica-mea. Acum vreo şase luni.

„Cutare? Păi cutare e emo!” mi l-a caracterizat ea pe un coleg dintr-o altă clasă. Nu ştiam ce înseamnă cuvântul şi cum nu voiam să par ignorantă m-am folosit de elemente ajutătoare pentru a mă lămuri. Tonul fusese dispreţuitor, deci „emo” nu era ceva de bine. La fel, privirea. Privirea aceea a adolescentului care te ridică sau te coboară, dar cel mai adesea te coboară, ca pe un nimic, privire pe care nu mai ştiu dacă şi noi am avut-o, când am fost adolescenţi. Cu siguranţă că da, dar cred că era mai puţin tăioasă. Nici nu eram aşa emancipaţi ca generaţia de acum: nu aveam MP3 sau 4, blugi de firmă, mess-uri. E adevărat că citeam mai mult dar privirea ni se îmblânzea şi nicidecum nu se înnegura.

Deci „emo” nu era de bine. Am căutat ulterior cuvântul pe internet – slavă Domnului că are şi părţi bune. De când cu sinuciderea adolescentei ştim cu toţii ce înseamnă „emo”. Sunt fel de fel de opinii acum, pro, contra, unii acuză părinţii, alţii, lumea în care trăim, influenţele, mentalităţile, nimic n-a mai rămas nedisecat. Ei, cei „emo”, spun că sunt nişte copii precum ceilalţi, învaţă, visează.

Adevărat, visează. Şi chiar protestează. În şcoala în care învaţă fiică-mea, o clasă întreagă – „emo” – a venit cu conturul ochilor negru. Negru, negru. Cu părul pe ochi, cu tricouri pe care scria „emo”. De regulă nu sunt chiar aşa de „emo” dar au avut ziua lor de protest, de solidaritate cu cine ştie cine, probabil cu adolescenta sinucigaşă, cu acest curent în care spun că se încadrează.

Body-guarzii i-au lăsat să intre pe poarta şcolii, deşi elevii şcolii au uniforme. Profesorii i-au lăsat să intre în clasă şi s-au prefăcut că nu s-a întâmplat nimic. Cu siguranţă că şi părinţii i-au lăsat să plece de acasă sau să se întoarcă acasă în costumaţia „emo” şi nu i-au întrebat nimic.

Tocmai aici e problema: pe aceşti copii nu-i întreabă nimeni nimic. Generaţia de azi nu comunică deloc cu părinţii, cu profesorii. Comunică doar între ei, şi nu faţă-n faţă, ci pe mess, prin SMS-uri.

Fiica-mea are doi colegi care şi-au crestat încheieturile mâinilor cu cuţitul. Nu a văzut nimeni nimic: părinţii, profesorii n-au observat. Ei, copiii, au observat însă şi i-au întrebat de ce au făcut acest gest. Cei doi au dat din umeri: aşa le-a venit. Nu s-a solidarizat nimeni cu ei, din contră, un torent de invective s-a năpustit asupră-le. Acum sunt priviţi ca nişte ciudaţi şi sunt ocoliţi de către ceilalţi, ca nişte ciumaţi.

Gestul lor a fost însă de protest. Faţă de indiferenţa lumii în care trăiesc. Faţă de indiferenţa părinţilor care nu observă că se mutilează fizic şi nu observă pentru că ei, la rândul lor, sunt mutilaţi sufleteşte. Nu se poate să stai cu copilul tău în casă şi acesta să fie un străin pentru tine. Nu se poate să stai la masă cu copilul tău şi să nu vezi că acesta şi-a crestat încheieturile, că-şi face conturul ochilor de parcă s-ar duce la carnavalul morţii, că tricourile lui au culoarea doliului când ar trebui să fie ale curcubeului.

De fapt, se poate. Când părinţii nu comunică deloc cu copiii, când îi tratează ca pe nişte obiecte, când nu mai au timp şi nici nu vor să-şi facă pentru a afla ce dorinţe au, ce suferinţe. Iar atunci ei, copiii, protestează. Se îmbracă în doliu, se mutilează, se aruncă de la ferestre dar părinţii, profesorii sunt prea orbi ca să vadă ceva şi să ia aminte.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Pantofarul şi negustorul

Profesoarei mele, Amita Bhose

traducere din bengali


A fost odată un pantofar bătrân. Cât era ziua de lungă, el cânta. Era o fire veselă şi boala nu-i dăduse târcoale niciodată. Mânca mereu cu poftă şi zilele îi erau senine, n-avea nici un motiv de supărare.

Casa lui se afla lângă cea a unui negustor foarte bogat. Acesta avea atât de mulţi bani că nu ştia ce să mai cumpere cu ei. Avea o casă mare, cu mulţi servitori dar era mereu nefericit, încruntat şi nu era iubit de nimeni. În plus, îl mai şi supăra câte ceva, ba spatele, ba inima.

Cum casa pantofarului era lângă a lui, în fiecare zi îl auzea pe acesta cântând şi-şi zicea în sinea lui: „Omul ăsta e atât de sărac dar tot timpul cântă, e fericit. Eu am atâtea bogăţii şi n-am o clipă de bucurie. Să mai şi cânt? Nici vorbă!”

Se întreba cum de se puteau întâmpla toate acestea. La un moment dat chiar a vrut să angajeze un profesor, pe mulţi bani, doar-doar o învăţa şi el să cânte şi să fie fericit. Dar dorinţa lui cea mare era să afle chiar de la pantofar secretul fericirii. Nu avea însă curaj să-l întrebe aşa ceva.

Până la urmă şi-a luat inima-n dinţi şi, într-o dimineaţă, s-a dus la casa pantofarului, l-a salutat şi apoi l-a întrebat:
- Hei, prietene pantofar, cânţi mereu cu veselie, înseamnă că-ţi merge bine. Cât câştigi într-un an?

Pantofarul îl pofti să ia loc pe scaun apoi răspunse:
- Ei, domnule, n-am ţinut socoteală chiar deloc câştigului meu. Uneori n-am nimic de lucru, nici măcar un pantof de reparat, şi trăiesc în sărăcie lucie, nu am ce să mănânc, nici cu ce să mă îmbrac. De aceea, la ce să ţin socoteală dacă nu am la ce? Doar în unele zile mai câştig câte ceva.

Negustorul zise:
- Bine, atunci. Dar într-o zi cam cât munceşti, poţi să-mi spui?
Pantofarul răspunse:
- Cât muncesc n-aş putea spune. Când am de lucru apoi timpul se scurtează şi trece foarte repede.

Cuvintele simple ale pantofarului i-au plăcut foarte mult negustorului. De aceea, desfăcu punga cu bani de la cingătoare şi zise:
- Am o rugăminte. Uite, am să-ţi dau aceşti bani. Te-aş ruga să-i păstrezi pentru zile negre, să ai la nevoie. O să-ţi prindă bine atunci, o să vezi.

Pantofarul fu foarte bucuros. În viaţa lui nu mai văzuse atâta bănet. Luă banii şi-i ascunse în fundul curţii, într-o groapă, apoi o acoperi bine cu pământ. Banii erau astfel la adăpost, pentru când o avea un necaz şi o avea nevoie de ei.

Dar încet, încet a început să-l cuprindă îngrijorarea. În timpul zilei era bine. Când venea însă noaptea îl încolţeau gândurile negre: „Dacă vine vreun hoţ şi-mi fură banii?”.

Ca să fie sigur că nu-i ia nimeni, construi un gard înalt, ca să nu poată sări nimeni în curtea lui şi să-l jefuiască: „Să îndrăznească acum cineva să mai vină să-mi ia banii!”. Dar gardul înalt nu l-a liniştit prea mult.

Pe zi ce trecea se temea tot mai mult de hoţi şi era din ce în ce mai preocupat de asta. Nu mai cânta deloc, nu mai avea poftă de mâncare şi începu să-l supere şi inima. Era atât de nefericit din cauza grijii banilor că devenise de nerecunoscut. Nu mai semăna deloc cu pantofarul cel vesel şi senin.

Într-o dimineaţă însă, după ce se perpelise toată noaptea de grija banilor şi verificase de câteva ori dacă sunt la locul lor, îi trecu prin minte un gând pe care-l şi puse repede în aplicare. Se duse în fundul curţii, dezgropă punga cu bani apoi o luă la fugă până la casa negustorului.

Trezit din somn, negustorul privi mirat la pantofarul care îi întinse punga cu bani:
- Ştii ce? zise pantofarul. Ia-ţi blestemaţii ăştia de bani înapoi. Eu n-am nevoie decât de cântec ca să fiu fericit şi mulţumit.

Şi din acea zi în curtea pantofarului răsună din nou cântecul.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Precum Adam şi Eva

Ochii îl dureau, aţintiţi asupra luminii puternice din holul elegant, şi nici nu ştia de când stătea acolo, ascuns după coloana din marmură, pândind, cu sufletul îndoit dar şi plin de speranţa că e doar o glumă proastă. De fapt, nici n-ar fi trebuit să se afle aici, era semn de neîncredere, slăbiciune; prezenţa lui anula cei doi ani de fericire, când nimic nu-i umbrise. Fiindcă, dintr-o dată, prietenul lui, poliţistul, îi spusese. El râsese la început, apoi se enervase de-a binelea când văzuse că acesta era serios şi insista, dându-i amănunte. La ora cutare, locul cutare.

Şi iată-l aici, pândind-o de trei ore pe femeia vieţii lui. Eşti un prost, îşi spuse lui însuşi, şi se pregăti să plece, enervat că s-a lăsat aşa de uşor prins în capcană. Probabil că prietenul lui – de fapt, halal prieten – se amuză acum, bucuros că a dovedit că încrederea în femei are temei ca încrederea în duşmani. Când nu-i priveşti te înjunghie pe la spate. Şi doar avuseseră discuţia aceasta de zeci de ori, şi uite, acum îi dovedise că el, care-l contrazicea, n-are încredere în cea pe care urma s-o ia de soţie.

O văzu, însă, şi abia o recunoscu. Ceva era schimbat, dar nu-şi dădea seama ce. Da, părul. De obicei, prins în coadă, acum era ca al unei păpuşi, plin de zulufi. Şi mersul era diferit de cel pe care i-l ştia. Era puţin legănat, îşi unduia şoldurile de parcă ar fi vrut să atragă atenţia asupra ei. Îi ieşi înainte, luând-o prin surprindere, şi ea-l privi speriată, de parcă ar fi văzut o stafie, dar numai o clipă, recăpătându-şi apoi privirea obişnuită. Glasul însă îi tremura puţin, când îi explică faptul că băuse o cafea cu o prietenă la barul hotelului – n-avea voie, cumva? atacă ea prima. El bătu puţin în retragere, da, putea fi adevărat, nu se gândise o clipă la varianta asta, şi era cât pe ce să-i mărturisească totul, fiindcă simţea că nu poate începe un nou drum cu un secret care privea viaţa lor.

Deschise gura, dar se miră şi el de cuvintele pe care le auzi: „deschide, te rog, geanta“. Asta rostise, împotriva voinţei lui, împotriva raţiunii. Clipele care urmară au fost, poate, cele mai urâte din existenţa lui de până atunci: Irina se înroşise, apărându-şi geanta cu mâinile, de parcă el ar fi vrut să i-o deschidă cu forţa, şi bâiguia ceva despre politeţe. Văzând-o cum îşi ţinea geanta, îndărătnică şi furioasă, se cutremură. Dar dacă e adevărat? Acum trebuia să meargă până la capăt. Îi smulse geanta din mâini şi, o clipă mai târziu, harta verde a Europei apărea de pe bancnota de o sută de euro.

Dar parcă tot nu-i venea să creadă; poate împrumutase banii aceia de la cineva, poate făcuse economii şi schimbase leii în euro…

Confirmarea veni însă de la ea: rece, crudă, în câteva cuvinte. Da, urca în camerele străinilor, pentru bani. Într-o oră câştiga mai mult decât într-o lună, din salariul ei de profesoară. Făcea asta de aproape un an, fiindcă-i plăcea să fie elegantă, să meargă cu taxiul, să fie o femeie independentă. Într-adevăr, greşise că nu-i mărturisise viaţa ei dublă, sau că nu se oprise când se îndrăgostise de el şi hotărâseră să se căsătorească. Dar îşi spusese că l-ar fi pierdut, n-ar fi înţeles, era şi normal, la urma-urmei, să nu accepte să o împartă cu nişte necunoscuţi, dar ea nu simţea deloc că-l trăda, era ca o meserie, dura puţin şi era profitabilă.

El însă nu mai auzea nimic; îi vedea buzele mişcându-i-se, lacrimile spălând rimelul pleoapelor, şi abia acasă îşi dădu seama că mintea lui înregistrase totul şi cuvintele pe care ea i le spusese se derulau acum de parcă atunci ar fi fost rostite. Dragostea lor fusese falsă, era găunoasă ca un măr roşu, cu miezul mâncat de vierme. Se simţea sleit de orice speranţă, de orice sentiment frumos şi sufletu-i era plin de furie. Mai presus de toate, încrederea în oameni îi fusese nimicită. Lumea era acum urâtă, oameni strâmbi, sluţi, parcă-şi etalau hidoşenia pe faţa schimonosită într-un rânjet continuu.

Nu-i răspunse la telefon, nici nu-i deschise uşa, lăsând-o să stea pe hol, fără să resimtă altceva decât furie. În timp ce ea stătea acolo, pândindu-l aşa cum făcuse şi el, îşi amintea, fără voie, momentele frumoase petrecute împreună. Încerca să le alunge, dar ele reveneau mereu, obsesiv: printr-o melodie, printr-o simplă atingere a pieptenului pe care-l împărţiseră în prima seară când rămăsese la el. Minunată fusese noaptea aceea şi cele care îi urmaseră: goi, în patul mare, discutau până dimineaţa despre literatură, teatre. Ei doi, Adam şi Eva ai secolului XXI.

Aşa spusese ea odată, amuzată de goliciunea lor. Şi iată că ea muşcase din mărul ispitei. Oare Eva îl iubise pe Adam? Oare acesta o iertase pentru păcatul comis? Se pare că da, din moment ce pe pământ au avut urmaşi. Dovadă că numai Dumnezeu are dreptul de a pedepsi şi de a ridica piatra spre a-l lovi pe păcătos. Oare? îşi zise el, şi gândul îl făcu să sară din pat şi să se apropie, pe vârfurile picioarelor, de vizorul uşii de la intrare.

Era acolo, pe trepte, aşteptând ghemuită, şi părea atât de fragilă şi de nenorocită… Avu intenţia să descuie, îi era dor de vocea ei blândă, de zâmbetul, de dragostea ei. Mâna i se opri însă pe yală, nu, încă nu putea, era prea devreme. Poate mâine. Poate mâine o va ierta şi o vor lua de la început. Fiindcă, orice ar fi, o iubea şi simţea că oricărui păcătos i se mai oferă o nouă şansă.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Argoul, liant între generaţii?

„A fost o excursie super!“,
„Mâncarea a fost naşpa!“. Cuvintele sunt rostite de o femeie de vreo 45 de ani. Nu e nonconformistă, nu e îmbrăcată excentric, din contră. E o femeie care nu iese cu nimic din obişnuit, ca ţinută. Are însă o fată de 14 ani şi astfel se explică, oarecum, limbajul pe care-l foloseşte.

Fiindcă doreşte să anihileze diferenţa dintre generaţii şi, mai mult decât atât, doreşte să fie aproape de fiica sa. Mai degrabă, să pară că-i este aproape, că o înţelege, chiar dacă nu-i acceptă unele idei. Şi nu se poate face o apropiere între două generaţii, o încercare de anihilare a diferenţelor, crede ea, decât printr-un limbaj comun. Un argou al adolescenţilor e cel mai potrivit, e de părere adultul, şi atunci recurge la expresii la al căror auz ar fi strâmbat din nas, în altă conjunctură. Dar fiind folosite de propriii copii atunci i se par o modalitate bună de a fi cât mai aproape de problemele, frământările lor.

Poate această însuşire a argoului adolescenţilor de către adulţi se produce în mod inconştient. E însă o discordanţă aici, între comportamentul, vocabularul obişnuit al adulţilor şi un limbaj în argou. Poate şi fiindcă fiecare vârstă are caracteristicile ei. Un puşti de 15 ani spunând că vremea e super pare natural. Fiindcă superlativul absolut dovedeşte o stare afectivă excesivă, caracteristică adolescenţei. El e mereu exaltat, şi totul e super sau naşpa.

Părintele său însă rostind: „vremea e super“ nu e decât caraghios. Manifestaţiile mimice, comportamentale, verbale sunt atribute ale adolescenţei şi nu ale vârstei adulte, deci să nu inversăm rolurile, să nu uităm că noi îi educăm pe ei, să nu credem că aşa se realizează o apropiere între generaţii. De anihilarea diferenţelor nici vorbă, fiiindcă acestea există, că vrem ori nu, că facem eforturi ori nu în acest sens.

Diferenţele există, copiii şi părinţii percepând altfel valorile vieţii, ale societăţii, care sunt condiţionate de experienţa cunoaşterii, experienţa existenţială, socială. Intercomunicarea dintre generaţii nu se face mai uşor prin argou. Nu pari mai tânăr, mai aproape de copilul tău dacă-i foloseşti limbajul. Poţi fi prieten cu el şi fără să-i furi argoul, te va înţelege şi îl vei înţelege şi fără să-i spui că e naşpa la ştrand fiindcă e apa murdară.