Scrisoarea 1

Dragă Liviu Dragnea,
(scuzați adresarea, însă așa se obișnuiește într-o scrisoare)

Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră și ai dumneavoastră. Noi suntem bine, pe cât se poate. Pe aici, cu pregătirile de iarnă. Știți, nu prea mai avem lemne, de când ne-au tăiat pădurile. Dar vom pune o haină peste noi, că suntem obișnuiți de-o viață. Ne-am încălzi cu un reșou dar nu mai avem pe aici, pe o rază de 100 de kilometri, și din câte înțelegem, nici pe o rază mai mare, vreo uzină de unde să luăm o rezistență. Nu-i nimic, că și așa nu mai avem bani să ne plătim lumina. Vedem că se construiește o casă mare a Domnului, am înțeles că până acum au intrat în ea cam 110 milioane de euro. Cică împreună cu referendumul ăla pentru familia tradițională - apropo, domnul Dragnea, ce vă mai face familia? Soția? A, nu mai sunteți căsătorit, aveți o prietenă? Să vă trăiască! - ar ajunge cam la 1% din PIB-ul pe 2017. Nu știu ce e ăla PIB dar pare că nu prea dă bine, căci PIB-ul educației a fost pe 2017 cam 5%, vă las pe dumneavoastră să faceți niște socoteli, că vă pricepeți tare bine dar vă rog eu să nu vă supărați și să mă trimiteți la dracu așa cum ați făcut atunci cu fata aceea, ce v-a cășunat pe ea, mânca și ea o pâine, putea fi copilul dumneavoastră, ce zic eu, soția dvs.
Știți de ce vă scriu? Am înțeles că ați venit cu o valiză cu gogoși la parlament și ați împărțit gogoșile pe acolo. Eu vă scriu ca să vă rog să nu le mai risipiți pe ăia cu burțile mari, nici nu le mănâncă, pentru că de atâtea gogoși câte au făcut li s-a aplecat, eu mă mir că nu vi s-a aplecat și dvs! Dați o fugă sau trimiteți pe cineva cu ele aici, la noi în sat, că noi abia le așteptăm! Acu, dacă vreți să le țineți pentru dvs și familia dvs noi vă înțelegem și nu ne supărăm, trebuie să puneți și dvs ceva deoparte pentru zile negre. Că dacă nu dvs atunci cine?

Acu mă scuzați, v-aș mai scrie, dar că aud că strigă unu pe uliță cu varză, mă duc să iau și eu un sac, să o pună femeia mea la murat.

Vă doresc sănătate multă și vă rog eu să nu vă mai enervați că nu merită, zău, o viață are omul.

Semnează un cetățean care vă iubește și vă respectă

#Colectiv

Soarele bătea în flăcările lumânărilor, amestecându-și razele în lacrimile celor ce trecuseră pe acolo.

Când am ajuns eu la Colectiv, acum o oră, câțiva oameni își trăgeau nasul, abia stăpânindu-și lacrimile, îngenuncheau apoi, aprindeau o lumânare și rămâneau cu privirea ațintită în marea de lumânări. Rămâneau așa, cu gândurile lor, cu furia lor, cu tristețea lor. Își făceau o cruce și când plecau aveau parcă ani în plus. Și ochii în lacrimi.

Lângă mine, un bunic și un nepot de vreo 12 ani, aprindeau lumânări.
- Să o odihnească în pace, a spus bătrânul, semn că aveau pe cineva cunoscut acolo.
Băiatul a zis și el, privind lumânarea aprinsă de bunicul său:
- Îți dai seama că i-au sunat părinții în disperare?

Mintea lui de copil reținuse grozăvia asta - să te sune părinții în disperare. Oare cum e să vezi și să auzi 20 de telefoane sunând în întunericul ars - Mama? Tata? Nu cred că poate avea cineva cuvinte.

Când am plecat eu de la Colectiv, acum o oră, pe strada Oițelor m-am întâlnit cu o adolescentă îmbrăcată în iepuraș. Da, e Halloween. Din curtea școlii de pe strada asta a mai ieșit o vrăjitoare, râzând și îndesându-și pălăria ascuțită. Da, e Halloween. Pe drum am întâlnit femei cu cărucioare cu copii, cu cărucioare de piață. Alți bicicliști au trecut pe lângă mine, cu cască sau fără cască. La Unirea, fântânile își aruncau în sus o apă limpede așa cum nu am văzut niciodată. Am întors capul. Înainte de a întoarce privirea, am observat că de unde eram eu nu se vedea catedrala neamului. Ce bine! Oamenii coborau la metrou, butonau telefoanele, mâncau covrigi.

Aproape de casă m-am întâlnit cu o mamă și un copil costumați de Halloween: ea era Frida, copilul era în costum negru, schelet. Semăna atât de bine Fridei că i-am zâmbit. Dar cred că zâmbetul meu era atât de trist și de strâmb că femeia m-a privit o clipă și apoi a întors privirea.

Știți, brățara asta Colectiv este a fiicei mele. Una dintre multele brățări de la concerte. Dacă am păstrat-o - de regulă i le aruncam - înseamnă că ea a fost cu câteva zile înainte în Colectiv. Am păstrat-o tocmai pentru a-mi aminti, deși mai rar decât aș trebui, cât de norocoși am fost și că viața este așa o loterie încât nimeni nu poate spune că e în siguranță. Acolo putea fi ea, în altă parte putem fi noi. În fiecare clipă se poate întâmpla ceva cu noi nu din vina noastră. Și nefiind din vina noastră nu avem voie să fim indiferenți. Putem fi triști, furioși, putem sparge geamurile parlamentului, putem urla, putem plânge, ne putem ruga. Dar nu avem voie să fim indiferenți și să spunem „mulțumesc mult” așa cum a spus cretina de premieră. Oamenii aceia nu ne reprezintă. Oamenii aceia nu sunt oameni. Și au trecut trei ani și e mai rău ca acum trei ani.

Poate că ar fi bine să ne punem brățări Colectiv, ca să nu uităm. Dacă altfel nu se poate.

Trei minute de metrou

Fiecare în lumea telefonului lui, suprapusă realității metroului. Doi tineri, un el și o ea, împărțind muzica, fiecare cu câte un fir al căștii în ureche. Lângă ei o doamnă la vreo 60 de ani, cu părul negru, permanent, cu breton, cu buzele roșii, își face selfieuri. Își aranjează un pic părul, își potrivește telefonul și face fotografii cu arătătorul, ținând celelalte degete răsfirate în sus. Depărtează un pic aparatul, așa cum fac miopii când nu descifrează eticheta unui ambalaj, apoi, cu degetul mare și cu arătătorul, păstrând restul degetelor în aceeași poziție, micșorează și mărește fotografia. Nu pare a fi mulțumită de rezultat, căci își mai face niște selfieuri discrete și reia gesturile dinainte. Cei fără telefon o privesc, unii zâmbesc. O altă femeie vorbește la telefon, cu mâna la gură. Într-un colț un bărbat râde. Oamenii sunt aplecați asupra telefoanelor.

În stație, un bărbat așază o frunză a unui buchet de flori pe care-l ține protocolar. O tânără pare a vorbi singură, dar de fapt vorbește la telefon, cu hands free. Un domn în vârstă o privește ciudat. Oamenii sunt aplecați asupra telefoanelor.

Cineva mănâncă un covrig, un tânăr, i se revarsă burta peste curea, mâncatul nu-l incomodează în butonat. Lângă ușă, lângă femeia cu fustă cu fermoar la spate, un tânăr se joacă pe telefon. Din căștile unui alt tânăr se aude muzică.  Oamenii sunt aplecați aupra telefoanelor.

O fetiță de vreo cinci ani, așezată pe același scaun cu o umbră de bunică, se uită la călători. Nu-i susține nimeni privirea pentru că nu o vede nimeni. Oamenii sunt aplecați aupra telefoanelor.

Dor de Didi - Amita Bhose

Dragă Didi,

Numărăm anii care ne despart, sunt 26. Exact 26 de ani aveați când ați venit în România. Cine ar fi crezut că veți rămâne aici pentru totdeauna, îndrăgostită de Eminescu și de noi?

Noi suntem bine, pe cât se poate. Nu, nu-l iubim pe Eminescu mai mult ca dumneavoastră, deși ar trebui. De fapt nu-l mai iubim deloc, e cadavrul din debara. Ați fi tristă dacă ați mai fi acum printre noi. Căci nu, nu suntem mai buni ca atunci când ne-ați lăsat. Poate că nici nu v-ați mai găsi rostul, cine știe. Sau poate că ați fi reușit să duceți la bun sfârșit ceea ce oamenii vechi cu haine noi v-au șters de pe fața pământului de două ori.
 
Ar fi multe de spus, Didi. Că ne lipsiți, nouă, celor ce v-am cunoscut și cărora ne-ați oferit o cană cu ceai și dragostea dumneavoastră. Că ne e dor de dumneavoastră și că uneori vă certăm, în gând, că ați plecat prea repede.
 
Cred însă că o să vă bucure când o să vă aflați că mulți vă zic Didi - sora mai mare a lui Eminescu. Și că vă aflați în inima lor.
 
În rest, deși ați reușit să traduceți intraductibilul „dor” în limba dumneavoastră și a lui Tagore, el nu poate fi tălmăcit în limbajul tristeții. Căci tare dor ne e de Didi, draga noastră Didi, Amita Bhose.

Balcik sau cum de ajung românii să fie mai numeroși ca bulgarii

       La doar 60 de kilometri de Vama Veche -  mergând pe un drum pustiu cum nu vei mai găsi în România - se află Balcikul Reginei Maria. Căpătat, retrocedat, dar păstrând o vreme  în capela mică a grădinii inima reginei ce ceruse în mod expres ca inima-i să-i fi adusă aici, în locul pe care l-a iubit atât de mult.
        Românii îndrăgesc și ei locul, dovadă că vin din ce în ce mai mulți, întru vizitare și recreere. Pentru noi a fost a doua oară de pus piciorul în stațiunea Balcik - prima oară a fost acum doi ani, parcă. Locul nu are nimic din bâlciul stațiunilor noastre, terasele de pe faleză sunt albe sau din lemn nevopsit, ici colo câte un petec de plajă, diguri vechi și un foișor din lemn alb la capătul unuia, acolo unde vei vedea o mulțime de meduze mari, o invazie de meduze, cu tente mov, galbene, verzi, de parcă ai fi aterizat în mijlocul unoei lumi extraterestre. Toată marea, cât cuprinzi cu privirea, e plină de meduzele ce-și împing pălăriile încoace și încolo, într-o lume numai a lor. Mai spre capăt ajungi la castelul și grădinile Reginei Maria pe care musai trebuie să le vizitezi și revizitezi - nu-i nimic dacă nu ai leva, primesc și lei, ca și chelnerii, de altfel. Acum intrarea este obligatorie și la castel - acum doi ani nu era - așadar, cu 40 de lei vizitezi și grădina și castelul. În hotelul Regina Maria de lângă castel se cazează în majoritate români veniți cu familia, în grup, de unde și gălăgia lor arogantă și de neam prost. Iar și mai la capăt începe un drum pe lângă mare, făcut cu bani europeni, un drum ce ar fi trebuit, probabil, să ajungă la Albena dar care după vreo 6 kilometri se prăbușește în mare ca după un cutremur de pământ. Mărginit de niște stânci mari, albe, drumul la fel de alb e folosit de puținii bicicliști și de pescarii care par a pescui mai mult din hobby decât din necesitate.
        Grădina-și are farmecul ei și toamna, deși au fost scoși cactușii pe care dorește atât de mult să-i vadă o doamnă ce întreabă pe toată lumea în ce direcție să o ia pentru a-i găsi. Va fi poate dezamăgită când va vedea mormanele de pământ și pancarta prin care direcțiunea își cere scuze pentru disconfortul creat. Nici florile verii nu mai sunt toate, trandafirii se străduiesc să-ți țină capul sus, ca o bătrână dintr-o familie boierească scăpătată. De ignori greșelile gramaticale din traducerea românească de pe panourile caselor grădinii îți poți face o idee a măreției de oninioară a locului, dar nici prezentul nu e de ignorat, căci scările pietruite te duc spre cascada cu podul suspinelor, unde-ți poți pune o dorință care se și poate împlini de treci podul cu ochii închiși. Sau spre înaltul dealului, unde ești parcă la același nivel cu minaretul simbolic al castelului. De aici și de oriunde în grădina minunată marea toată e a ta. Nu e de mirare că Regina Maria iubea locul acesta.
       În castelul alb zărești umbra reginei, strecurându-se pe scări, reflectată în oglinda cea mare. te vei pierde iarăși pe alei, spre capela cea mică și pe lângă tine va trece alaiul nupțial în frunte cu mireasa și mirele, ținându-se de mână.
       Te plimbi în linște pe faleză, mănânci la o terasă, chelnerii înțeleg românește, pui apă câinelui bătrân, negru și năpârlit de lângă terasă, acesta se repede la apă și hăpăie însetat, apoi urci pe bicicletă și bați faleza, marea te însoțește, dealurile și-au îmbrăcat culori de toamnă, e liniște și e bine.
        E păcat doar că nu se întâmplă în România.

Facebook, ton amour

De intri pe facebook, te apucă deprimarea. Parcă răsfoiești o revistă cu cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile. Femei cu picioare lungi și decolteuri și mai adânci. Cupluri fericite, zâmbind aparatului foto din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, cu peisaje paradisiace. Diplome de master, de doctorat, cărți, nunți, evenimente, baruri de fițe, vacanțe peste vacanțe. Câte un anunț umanitar pe ici pe colo, câte un strigăt de ajutor dar nu, mulțumim, dăm un like sau o tristețe mai degrabă și mergem mai departe. Bărbații conduc mașini de mașini, sunt tați perfecți, alături de copiii lor.

De intri pe facebook te apucă deprimarea dacă nu ai cunoaște unele personaje. Oameni care nu mai au nimic în comun pozează în cupluri fericite sau model, deși până în momentul pozei s-au bălăcărit. Femei care stau juma de zi să găsească unghiul potrivit pentru ca picioarele lor să pară mai frumoase decât sunt, într-o atitudine vădit neglijată dar a naibii de studiată. Și cu cât sar de 40 plus sau 50 plus cu atât crește decolteul și scade lungimea fustei. Țuguindu-și buzele de parcă s-ar pregăti să i le capseze cineva. Fiică și mamă care se urăsc dar care pozează în cele mai bune prietene. Bunică și nepoată îmbrățișate dar de fapt nepoata nu-și primește bunica în casă. Mamă în vârstă felicitată și iubită, plină de flori, dar în realitate mai singură ca pisica vagaboandă a satului. Jelanie mare și semn de doliu că a murit mama, dar în realitate fiica nu i-a mai spus o vorbă bună mamei de când era copil. Poze cu copii de care părinții sunt mândri, dar în realitate copiii ăia își îmbrâncesc părinții pe scări. Oameni pozați cu toate personalitățile momentului dar în realitate oamenii ăia și-au făcut loc în ultimul moment în cadru, cu coatele și cu diplomatul gol. Oameni care par că au făcut ceva ce de fapt nu au făcut.

Iar facebookul e plin de inimioare. Oameni care nu te-au cunoscut niciodată te umplu de inimioare, e așa, raiul pe facebook, o iubire universală. Cuvintele sunt aruncate și ele fără număr, fără număr, doar nu ne costă. Cele de admirație, că acum vorbești de cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile. Cele de neadmirație fac subiectul unei alte notări.

De intri pe facebook vei intra într-o lume care începe să fie din ce în ce mai fake. Știind asta poți să derulezi liniștit imaginile de pe wall - deja trei cuvinte străine în un rând și jumătate. Îți poți vedea liniștit de viață fără să te apuce deprimarea că nu trăiești în cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile.

Apropo, știe cineva vreun croitor? Că am o fustă cam lungă și vreau să o scurtez.

O țară panaramă

Scena era grotescă, el țopăind în urma ei, pe scări, ținându-se de bară...

Într-un picior, bărbatul slab sărea cu dexteritate de o o treaptă pe alta, ajutându-se de bară. În fața lui, femeia blondă urca și ea, treaptă cu treaptă, căruciorul de invalid. Îl ținea cu ambele mâini, urcând cu spatele, treaptă cu treaptă. Ajunși sus, bărbatul s-a așezat în cărucior, au așteptat un pic să se deschidă ușa mare de acces, pentru a putea trece, apoi scena s-a repetat. El s-a dat jos din scaun la baza treptelor și a urcat, sărindu-le, una câte una. Femeia lui căra, în aceeași poziție, cu spatele, căruciorul. Un bărbat s-a oferit să-i ajute, dar ei au refuzat, se descurcau.
- E cea mai panaramă stație! a zis invalidul.
Da, trei rânduri de scări. Nu tu lift, nu tu rampă, nici măcar o scară rulantă pentru cei în vârstă. La metrou.

Scena era grotescă pentru dexteritatea exersată a celor doi, pentru țopăiala nefirească a unui bărbat cu un singur picior, pentru chinul acelei femei care căra zi de zi un cărucior de invalid.

Scena era grotescă pentră că trăim în cea mai panaramă țară europeană.