La Gjipe până și gipanele ajung

A patra zi

Am pornit-o spre Gjipe, o plajă la capătul unui canion dar la care ajungi pe drumul de un vehicul, spre o mânăstire, construit de un stareț, după cum umblă vorba. Pornești spre Dhermi, dinspre Himare, dar după satul Vuno la un moment dat cârmești la stânga, cel mai bine e să întrebi, că întrebatul nu a omorât pe nimeni. Din loc în loc sunt mici refugii pe drum, așa că poți face loc mașinii ce vine din față sau invers. Când vezi un panou pe stânga, într-o parcare de doar două locuri, cu o fotografie, parcă, dar și cu o săgeată ce duce spre pădure, treci ca fulgerul pe lângă, căci nu e bine, aici a oprit  cealaltă familie de români cazată la pensiune și a luat-o prin pădure până la plajă de i s-a urât (afli tu seara, la întoarcere).  Sfatul de a o ține drept vine de la niște albanezi, turiști și ei. Așa că mergi înainte cu mașina și tot mergi până când ajungi într-o poiană transformată în parcare, un tânăr albanez te ia în primire, parchează un pic mai strâns, așa, 200 de lek toată ziua. Solul e roșu, argilos, și vreo jumătate de oră o să tot mergi pe coastă, având marea în dreapta, până când vei ajunge la plajă. Drumul e la vale dar e accidentat, un tanc nu ar avea loc, gipanele, cu greu, dar la întoarcere vei întâlni câteva camioane și gipane poloneze coborând în trombă, ca la nebuni, spre a înnopta pe plajă sau în campingul de lângă.

- Hi!
-Hi!
Ce face natura din om, saluți necunoscuți din alte țări întâlniți pe drum.
De sus marea e turcoaz, un turcoaz de-ți ia mințile, de basm...

Ajungi la plaja cu pietre - deja te-ai obișnuit, unele sunt mai mari, alte mai mici, dar tot pietre - , e lungă, lată, dar pe tine nu te dă pe spate. Marea e liniștită, ca un lac de munte, vreo două baruri în spatele plajei, acolo cam pe unde începe canionul. Mulți oameni vin cu șalupa, sunt și câte patru odată, nu e însă aglomerat, cei ce te aduc vin să te și ia, la ora 6, de pildă, și vei asista la o scenă grotescă, de film -  îmbarcarea a vreo 10 oameni pe o șalupă cu steag italian și cârmaci cu tricou marinăresc și șapcă albă, de căpitan de vas. Șalupa e cam departe de țărm, ca să nu se înțepenească, o funie ce duce la șalupă e ținută de un bărbat, pe mal, și excursioniștii se țin cu o mână de funie și pe cealaltă o țin deasupra capului, încercând să păzească de apă geanta cu acte. Îmbrăcați sau în costum de baie, oamenii trec cu greu pe  lângă bătrâna în haine negre care se încăpățânează să nu mai facă un pas mai departe de jumătatea drumului și se ține de funie cu puterea disperatului. Apa-i vine până la subsuori, rămâne ultima, într-un final cineva se întoarce și o ia aproape pe sus, zici că sunt naufragiați salvați de pe o insulă. Cum ajunge în șalupă femeia se așază pe un scaun și mâna i se încleștează pe o bară, cei din jurul ei se mai așază de colo colo, ca să echilibreze barca, ea rămâne încleștată ca o statuie, speriată de-a binelea și juri că nu va mai urca vreodată în vreo barcă. Și colac peste pupăză, ca grotestul să fie deplin, marele cârmaci dă drumul muzicii, tare, tare, muzica italiană umple văzduhul - o mai umplu și ale muzici, periodic, când se apropie șalupele - iar italianul-albanez îi îndeamnă pe turiști să facă gesturi ample cu brațele deasupra capului, așa, a legănare, bravo, toată lumea mâinile sus. Adică și cu banii luați și așa...

La întoarcere parcă e mai ușor de urcat, deși la un moment dat simți că te prăbușești, urci pe o stâncă de câteva ori ca să faci loc gipanelor să coboare, te întâlnești cu cupluri tinere care coboară, au rucsacuri mari în spate, corturi rulate, ajungi într-un final în parcare, veți lua cu voi un cuplu de francezi, până la drumul principal, dar până să plecați faci niște fotografii cu vata de zahăr pufoasă, de întinzi mâna ai impresia că-i vei atinge, norii sunt superbi aici în Albania, stau atârnați pâlcuri-pâlcuri albe, pare că e totul 3D, sunt cei mai frumoși nori pe care i-ai văzut vreodată, doar din avion mai zărești, câteodată,  sub tine, astfel de nori pufoși.
Francezii sunt încântați de Albania, au venit cu avionul până la Tirana, de acolo cu autobuzul, și ei vor să vină în România, ce ciudat, îți spui, toată lumea ar vrea să vină dar până una, alta, voi sunteți în Albania, una dintre cele mai sărace țări din Albania, și lăudați marea, ospitalitatea albanezilor.
Au revoir, au revoir, am ajuns la drumul principal, un drum prin munți ca un curcubeu pe cer.

Notă: Nici o fotografie, fragment de text nu poate fi reproduse fără acordul autoarei.

La Jale nu e jale

 A treia zi

Jale.

Jale e numele stațiunii, pronunțat „Iale”. Relativ aproape de Himare - 10Km?

Parcagii te întâmpină și dacă pe tine te enervează toți bărbații aceștia care te îmbie să parchezi la ei în curți - oricum la liber nu ai loc - îți imaginezi cât de mult se enervează un occidental când ajunge cu mașina în inima Bucureștiului și un individ îl ghidează să pacheze mașina pe un loc la liber și-i cere bani. Parchezi în grădina unuia - până la 18:00, 300 lek, la 18 omul închide curtea, gata, și o iei spre plajă. Observi un spațiu de promenadă recent construit și vezi vreo 15 inși lucrând la un zid despărțitor de vreo 60 de centimetri înălțime și vreo 60 lățime, dacă nu mai mult, din piatră cimentată. Se mișcă precum termitele, repede, fiecare știe ce are de făcut, nu se încurcă unul pe celălalt și în jumătate de zi cât stai tu la plajă ei ridică vreo 15 metri de zid. Te întrebi în cât timp ridică ei o casă.

Plaja e curată, din pietre - de nu ai încălțări pentru pietre îți fac pietrele un masaj de nu-ți mai trebuie toată viața - iar marea, of, marea e de luat acasă. O mare limpede ce-și schimbă nuanțele și te îmbată. Observi mulți tineri albanezi - în grupuri -, nu sunt gălăgioși sau ostentativi. Tinerele sunt absente de la plajă și din servicii - foarte rar vezi o fată-chelneriță.


La întoarcere, chiar la ieșirea din parcare luați doi autostopiști - un cuplu tânăr de polonezi. Trăiesc în Danemarca, au prieteni români - un designer vestimentar, un arhitect -, ar vrea să viziteze și Bucureștiul cândva, poate la anul. Gândești că în comun cu Albania vom mai avea doar gunoaiele, asta dacă nu cumva până la anul albanezii nu se dezmeticesc și nu cumva fac o curățenie de stă mâța-n coadă. Vă despărțiți la intersecție - ei pornesc spre Dhermi, voi o luați spre Himare.

Notă: Nici o fotografie și fragment de text nu pot fi reproduse fără acordul autoarei

Cum s-a făcut de-am ajuns pe Riviera...albaneză

A doua zi

De la Nea Karvali la Himare - Albania sunt, teoretic, vreo 600 de kilometri și îți spui că mergând pe autostradă până la Igoumenitsa aproape că ai ajuns, restul de vreo 120 de km  fiind floare la ureche. Treci prin câteva puncte de plată a autostrăzii - nu vei înțelege de ce costă ba 1,20 euro, ba 1,90 ba 2,10 ba 2,40, prin unul treci ca prin brânză căci agenta făcea semne tuturor să treacă, spre a evita ambuteiajul - așa ceva nu ai mai văzut pe la noi pe aici -, mai zici ceva de dulce în gând la atâtea taxe de autostradă pe cei 500 de km de autorstadar ai cam prefera și tu să ai taxe cu condiția să ai așa autostradă.
Până la Igoumenitsa și chiar în toată traversarea ei nu e nimic anormal, drumul până la vamă a fost și el bun, am ajuns și în vamă unde vameșa ne-a întrebat de ieșim sau intrăm - m-am simțit ca în filmul cu Brad Pitt în care bona intrase fără probleme cu copiii în Mexic dar nu a mai putut să iasă - , am ajuns și la poliția albaneză unde albanezul se scobea în nas - am observat că aveau o poartă din fier pe șine care chiar părea să marcheze granița fizică.
De aici ar fi trebuit să fie tot simplu, însă am luat-o spre munte, ne-am întors, am mers spre Sarrande și am zis să vedem și marea, dacă tot suntem pe drum, așa că am luat-o pe drumul marcat pe lângă țărm. Șoseaua era de fapt un drum plin de gropi și măcinat pe margine, două mașini cu greu aveau loc, marea nu se vedea deloc, un tip ne face semn că nu ăla e drumul bun, celălalt, care nici ăla nu era bun, dar asta era cea mai mică problemă căci... am ajuns la un lac și s-a terminat drumul. Două turiste blonde păreau a sta pe un ponton, în așteptarea, desigur, a  vreunui bac care să le treacă ăia vreo două sute de metri. Sute de metri care nu se vedeau deloc ca fiind o pauză din lina galbenă de pe telefon, ba da, uite, dacă mărești harta - dar de ce să mărești harta! - s-ar fi văzut întreruperea. Până una, alta am trecut în trombă pe lângă castelul Butrint - uite că l-am văzut și pe-ăsta, spui, primul obiectiv turistic din Albania, halal! Cu siguranță că ar fi fost loc și de o mașină pe bacul ăla care, ați aflat voi ulterior de la alți turiști, era un fel de plută trasă cu funia, fără program, fără nimic, mai bine am făcut cale-ntoarsă.
Când a apărut marea trecuseră deja aproape două ore sau cine să mai știe, cert e că până în Himare am făcut cam 7-8 ore. Până în Himare peisajul a fost cuminte, cu ceva munte, de la Sarande drumul a fost bun și odată intrați în Himare nu ne-am mai bătut capul cu drumul până la întoarcere, asta pentru simplul fapt că au șosele bune între Himare și Vlore, punctul cel mai de sus atins de noi.

De mă întrebați de ce am ales Himare și nu Ksamil, așa cum m-ar fi îndemnat marea din fotografii... apoi pentru simplul fapt că ultimul părea un sat mic, cu o plajă mică și cu o apă superbă. Mi-am zis că trebuie să fie pe undeva și o plajă mare, cu un sat mare. Himare e și el prea mic acum pentru cât se construiește, de-asta uneori seara sau noaptea mai și cădea curentul, de suprasolicitare. Trei plaje are orașul, ca într-un golf, în spate munți, nu prea aglomerate, plajele, de fapt nicăieri nu erau aglomerate. Ca să nu spun că pe două am fost numai noi, adevărat, trebuie să le și cauți.

Ca să ajungem la pensiunea găsită pe booking traversam tot orașul și ai putea spune că nu e mare lucru și nici nu ar fi fost dacă albanezii ar ține cont de vreo regulă de circulație. Dacă nu ar opri mașina exact unde au nevoie și în orice poziție. Dacă ar semnaliza când pleacă de pe loc sau de ar încetini când vin din direcție opusă și tu ești deja în depășire și nu s-ar mai băga și ei pe lângă voi. Dacă atunci când opresc nu blochează strada și te uiți ca la poarta nouă. Dacă ar avea măcar instinct de conservare dar nu pare că au. Zici că sunt sinucigași. Bicicliștii nu sunt nici ei mai breji - nu că ar fi mulți bicicliști, poate că sunt pe cale de dispariție, pentru că ei trec de pe o parte pe alta ca și cum nu s-ar fi inventat automobilul. Dacă am crezut că românii nu respectă regulile de circulație, apoi după vacanța în Albania am zis că ai noștri sunt parfum față de șoferii albanezi.

Dacă traficul în orașe e halucinant, apoi nici parcarea nu e altfel. Curțile sunt transformate în parcări ad-hoc, păzite de câte unu, doi tineri care-ți și fac semne, îmbiindu-te să-ți lași mașina acolo contra a 250-300 lek toată ziua. Ca să nu mai calculezi mereu, știi că un euro =125 lek, iar de nu ai lek nu e bai căci magazinele, parcagii, restaurantele acceptă euro și-ți dau rest în lek, dacă mia e cazul. Mai poți scoate și de la bancomat și mai poți și schimba la casa de schimb valutar, bani să ai. Bani să ai, dar nici nu-ți trebuie mulți, pentru că masa la restaurant, taverne este ieftină - au cam aceleași feluri  mai la toate cârciumile, la prețuri apropiate, oricum, ieftine, modul de preparare diferă. Pe faleza, cu vedere la mare, cu cădere în mare aproape.

Albanezii învață. Din mers. Construiesc din mers, se construiesc din mers. Șosele au deja între stațiunile ce se dezvoltă, prin munți, învață să facă turism, să gătească, să servească. Să zâmbească.

E încă haos în Himare, un amestec de balcanism încă tolerat - porumb copt pe la colțuri,  pe plajă - cam pe toate, de atlfel, vin vânzători ambulanți cu fructe, floricele de porumb ambalate, cred că și ceva produse de patiserie. Gunoaiele cam zac prin tufișuri, pe la margine de trotuar, ici o jumătate de casă gata și dată în folosință, spre închiriere, ici o casă doar din ziduri, zărindu-se marea dincolo de molozul de la parter. Oameni care se plimbă dintr-o parte în alta a falezei, pe trotuarele înguste și neîncăpătoare, oameni care mănâncă la o masă scoasă pe șosea și proptită într-o mașină. Tomberoanele pline și neridicate și în dreptul cărora parchezi doar tu, lângă plajă, căci numai acolo mai e loc, ce noroc că poți arunca ușor gunoiul. Și totuși acestea sunt singurele lucruri care te deranjează în Albania, țara neinclusă în Uniunea Europeană, țara care are doar un tanc și cu care a intrat  in NATO, țara săracă, având ca salariu mediu net de 378 de euro pe lună, printre cele mai mici din Europa, față de 565 în România. Gunoaiele - marea lor este însă curată, atât la suprafață cît și pe fundul ei, atât cât am văzut. La fel și plajele, sunt curate - cu excepții prin spatele tufișurilor, stâncilor. Dar sunt sigură că vor învăța să aprecieze curățenia și mai departe de 10 metri de val, nu-i plâng pe ei, eu îi plâng pe ai noștri.

Din episodul următor începăe aventura!

 Fotografiile surprind același loc din Himare, cu aproximație, în zile diferite. Spectacolul cerului era fantastic.

Panorama Himare de pe terasa pensiunii.

Eclipsa de luna văzută de la pensiune.

Că pomeneam de gunoaie....

 

Lenjerie pentru o nouă serie de turiști 

 

 Notă: Nici o fotografie, fragment de text nu pot fi reprodusă fără acordul autoarei.

Albania, via Nea Karvali și festivalul Ilios ke Petra

De ai deja o experiență de drum întins București-Lefkada următoarea aventură se va desfășura în etape - București - Nea Karvali (18 km de Kavala) - Himare (Albania).

De pleci la 9 dimineața din București, cam după 8-9 ore de mers lejer ajungi la Nea Karvali, un sat cu 2225 de locuitori, traversezi în câteva minute satul și pe stânga îți apare un panou mic - Akontisma, chiar înainte de curbă. Te dumirești după curbă că acela era locul unde trebuie să ajungi, întorci și intri... într-un alt sat. Akontisma este, de fapt, un sat roman refăcut și transformat în complex turistic. La începutul secolului XX aparținea turcilor și  a fost bombardat de bulgari în timpul primului război mondial. Din 1983 familia Stegi care administrează complexul a început reconstrucția satului, până acum fiind reconstruite 22 de case din piatră, teatrul antic, toate fiind incluse în circuitul turistic.

Parcarea e goală, un smochin întinzându-și ofranda spre soare. Aleile sunt din dale de piatră, casele la fel, bisericuța cu acoperiș bleu se zărește în vârful dealului. Doi câini zac la intrarea în recepție, nesinchisindu-se de vizitatori. Cu gura până la urechi, proprietarul vă întimpină:

- Sunteți norocoși, azi - 21 iulie - e Festivalul anual Ilios ke Petra (Soare și piatră). Și e și o formație românească.

Ca omul care știe să-și vândă marfa, nu-ți spune - Ne scuzați că sub fereastra voastră o să fie un spectacol până la miezul nopții și apoi un party lângă cealaltă fereastră.

Dar de fapt ești într-adevăr  norocos că poți fi parte a unui festival folcloric pe care municipalitatea îl organizează de vreo 38 de ani (dacă ai înțeles bine) și unde sunt invitate formații din colțuri ale lumii - Costa Rica, India, România, Rusia, Italia....

Veți primi căsuța cu cea mai mare terasă - la nivelul ultimelor trepte ale amfiteatrului unde se va desfășura spectacolul, astfel încât ai impresia că ești într-o lojă, privilegiat. De fapt domnul Stegi are dreptate - e chiar un noroc să vezi atâția oameni îmbrăcați în costume populare pe aleile satului turistic, parcă te întorci în timp.

Parcarea s-a umplut cu mașini, sătenii, turiștii își ocupă locurile, festivalul începe cu o întârziere de vreo jumătate de oră, zărești grupul de artiști români în tribună, sunt din Cluj, vei afla a doua zi. Românii deschid festivalul și parcă niciodată un dans popular românesc nu a fost mai frumos ca acum. Până la miezul nopții vei asista la obiceiuri de nuntă din Costa Rica, vei cunoaște atmosfera unei piețe italiene din secolul XVII... Totul e o explozie de bucurie și de culoare. La miezul nopții oamenii aceștia dansează de parcă e miezul zilei, sunt neobosiți.  Când se încheie festivalul, pe aleile satului turistic se revarsă o mare de culoare... Vei adormi în muzica partyului organizat în cinstea participanților - deși ați fost invitați nu ați onorat invitația, căci o luați din loc dimineață.

Căsuța în care dormiți păstrează zidurile din piatră și la interior, e mare și simpatică, are aparat de aer condiționat, frigider în care se află două sticle cu apă, ca dar, fierbător, are o baie spațioasă. Când deschideți ușa căsuței o șopârlă de vreo 15 centimetri își întrerupe brusc somnul și se strecoară sub pat.
Micul dejun îl luați pe o terasă ce se află chiar lângă cea a camerei voastre.Soția domnului Stegi, o brunetă frumoasă, face... friganele pentru turiștii români - voi și încă o pereche.

Cuplul acesta e numai zâmbet. Le mulțumiți pentru dar - festivalul - îi felicitați, vă luați rămas bun  pupându-vă - domnul Stegi este foarte darnic în pupături, ai impresia că vă cunoașteți de ani buni și... la drum spre Albania.

 Traversați iar satul Nea Karvali, cu case mici, cu un etaj, de o parte și de alta a șoselei ce vă va duce la autostradă, veți avea marea pe stânga de data asta, marea cu plaja satului, un fel de Vama Veche când era Veche, ai putea să-ți petreci o vacanță aici.