In lumea locurilor "mici"

Ieri scriam despre split si despre hatisul nebunesc in care ne vom afla (de parca acum nu am fi) dupa 1 ianuarie. Noi, astia, patronii, hotii, noi, astia care furam statul. Si primesc un mesaj - "Te rog sa faci factura ca o sa-ti pun in cont banii de pe carti. Iti trimit stocul imediat." Era Mirela Opreanu, de la Libraria Sabin Opreanu din Baile Herculane. Singura librarie, de altfel, din oras, singurul bastion care nu cedeaza. Mi-am zis, mai, dar ce sa fi vandut ea din iulie incoace? Ei, bine, vanduse de cateva sute de lei (va anunt ca e o suma mare pt Cununi de Stele).
Ce sa va spun si de ce va spun? Pentru ca Mirela continua traditia familiei si o face cu daruire si incapatanare. Pentru ca intr-o duminica, acum doi ani, cand am si cunoscut-o personal, era acolo, la librarie, la ora 17, libraria ei fiind langa o carciuma - sa va mai spun ca acea carciuma era plina si sa va spun cum era libraria Mirelei? Mirela o iubeste pe Didi - poate de aceea, mi-am zis eu, si pune cartile lui Didi la vedere, dar am constatat ca nu stiu cum reuseste ea dar toate cartile din librarie sunt la vedere.
Gestul Mirelei este unul de sustinere. Tacut, anonim (eu insa il fac public pentru ca e frumos si-i multumesc). Vrea sa spuna - Da, e greu, va fi si mai greu, dar sunt alaturi de tine.
Stiu ca nici ei nu-i este usor cu libraria. Chiria, utilitatile, multe, multe. Dar in conditiile in care librarii mari care o duc foarte bine se fac ca ploua cand le scrii si-i intrebi de bani (uneori nu platesc cu lunile sau nu raspund cu lunile) Mirela a facut acest gest fara macar sa o rog si sunt sigura ca pana i-as fi solicitat eu le-ar fi gasit o intrebuintare care sa acopere din gauri.

Oamenii ma mai intreaba, uneori, de unde am forta sa merg mai departe. Pai in primul rand e datoria mea morala fata de Didi - Amita Bhose. Si in al doilea rand apare asa, cand esti mai abatuta, un om minunat care se asaza discret langa tine, iti zambeste si cand faci un pas umarul lui e langa al tau si pasul capata putere.
As vrea sa va rog ceva: cautati locurile mici - nu stiu de ce mi-a venit acum in minte melodia de la Taxi cu Dumnezeu prefera lemnul si spatiile mici, poate si pentru ca era pomenita in minunatul interviu din Marea Dragoste - revista Tango, realizat de Alice Nastase Buciuta cu Gigi Caciuleanu. Cautati locurile mici - o librarie de familie, o taraba de legume de familie, o revista de familie, o editura de familie, o carciumioara de familie, handmade de familie. De va veti uita la acei oameni le veti vedea stralucirea din ochi, bucuria. Nu veti regasi aceasta stralucire in privirea nici unui librar de la Humanitas sau a unui tip de la marketing de la Carrefour.
Asa ca de ajungeti in Baile Herculane intrati si in Libraria Sabin Opreanu. Acolo va fi Mirela Opreanu, un om cu privire stralucitoare

În lumea celor ce-și schimbă ghetele când se rup.

- Dacă ar fi să intre acum Moș Crăciun pe poartă ce ți-ai dori să-ți aducă?
Băiatul râde cu ochii la cuvintele Moș Crăciun și apoi dă din umeri, senin:
- Sănătate.
- Atât? Doar atât?
- Da.
Are 12 ani și poartă niște ghete speciale pe care le schimbă când...se rup. Avea picioarele prea mari când era mic și a trebuit să-i taie degetele, motivează el, simplu, purtarea ghetelor.

Are 12 ani și mai are două surori și un frate. Locuiesc singuri într-o casă moștenită de la bunici, o casă care a luat foc anul trecut de la un scurt circuit, cele două camere trebuind reparate. Un zid cârpit al unei case ce stă să cadă, sărăcie mare dar curată. Sora mai mare de 19 ani face mâncare, fratele de 23 e la lemne, lucrează cu ziua. Se gospodăresc singuri, căci tatăl a murit iar mama i-a părăsit anul trecut.
- Și-a refăcut viața, spune, tot simplu, fata de 19 ani.

Câțiva boboci de rață beau apă dintr-un lighean. Sunt singuri, precum acești patru frați. Patru frați într-o sărăcie lucie dar curată în care-și doresc, de ar veni Moș Crăciun pe poartă acum, doar sănătate pentru ei. Atât.

Nu mai e nimic de zis. Poate doar că aceia care doresc să-i ajute o pot face scriind la adresa de e-mail
ceasulbun@stareanatiei.ro

Povestea  lor a fost prezentată la emisiunea Starea nației a lui Pătraru, la TVR 1.

Vișineștii de la Casa de asigurări de sănătate

- Să plecați de aici, canceroșilor!
Cuvintele pline de ură erau adresate unui părinte ce tocmai își pierduse copilul.Acesta se îndrepta spre apartamentul închiriat de un un ong cu dorința de a oferi o clipă de liniște și de confort celor ce au copii bolnavi de cancer în spital. Zile și nopți aceștia stăteau pe un colț de scaun, de pat, dormeau sau mai degrabă zis vegheau fără a avea cum să pună geană pe geană sau să facă un duș. Într-un apartament închiriat într-un bloc lângă spital, părinții puteau să se odihnească un pic. Mă gândesc că puteau să și plângă fără să fie văzuți.
- Să plecați de aici, canceroșilor!
Cuvintele au încovoiat și mai tare bărbatul ce tocmai își pierduse copilul.

Femeia bună ca o zână  le-a spus atât acelor oameni:
- Data viitoare când mai bateți la ușă să fie cu o cană de ceai.
 Data viitoare nu a mai fost, pentru că au plecat de acolo.

De e vreun om care nu a pierdut pe cineva din cauza cancerului apoi acela ori e  singur cuc, în vârf de munte, ori nu are familie, prieteni, cunoștințe. E straniu că atâtea descoperiri sunt pe lumea asta și vindecarea cancerului nu e printre ele. Sperăm în minuni dar și în vindecări datorită științei.

Acum o săptămână, ca oaspete al taberei create special pentru copiii bolnavi de cancer (sunt serii și pentru copiii cu arsuri) am avut onoarea de a fi parte a celui mai emoționant moment al taberei: înălțarea spre cer a  baloanelor cu dorințe. 20 de baloane aveau legate 20 de liste cu dorințe ale celor 20 de adolescenți. Să vă mai spun că fiecare listă începea cu „Să mă fac bine...?”

Am văzut privirile pline de speranță ale acestor copii-adolescenți. Le-am privit chipurile. Sunt frumoși, plini de bucurie, de visuri. Eu, de acum o săptămână, de când i-am întâlnit pe ei și pe voluntarii din Magicamp nu mai am gânduri negre. Gânduri urâte îndreptate spre cineva - să nu-mi spuneți că voi nu ați avut niciodată. Parcă ei m-au vindecat pe mine de răul din mine.

Știți, eu cred că toți ăștia care au fost la Casa de asigurări și au fraudat milioane de euro dar mai mult decât atât, au lăsat să moară oameni care aveau nevoie de îngrijiri, îngrijiri pe care nu le-au primit pentru că fondurile erau îndreptate spre persoane fictive și se terminau până la cei reali, în suferință, deci eu cred că toți monștrii aceștia, căci nu pot fi oameni, nu au văzut niciodată un copil bolnav de cancer. O adolescentă care are perucă și care o întreabă pe cel de lângă ea - Dar tu când te duci să-ți ia sânge?  Sau dacă au văzut nu s-a mișcat nimic în ei pentru că nu avea ce să se miște. Pentru că monștrii nu au suflet.

Eu nu știu cum de s-a ajuns aici. Cum de atâția monștri trăiesc printre noi. Cum pot pune capul pe pernă, ce le spune conștiința, de au, cum își pot privi copiii în ochi, cum se pot privi în oglindă. Cum de e posibilă atâta dezumanizare. Dacă ar fi furat niște fabrici aș fi zis - niște escroci! Dar când furi viețile bolnavilor ce poți să spui despre cei ce erau acolo tocmai pentru a le salva viețile sau a le ușura suferința?

Ne uităm la filmulețe cu animale care salvează alte animale. Ne minunăm. Ne minunăm și când oameni salvează alți oameni și îi numim eroi. Ei nici nu se consideră eroi. Sunt oameni. Dar sunt din ce în ce mai puțini oameni și din ce în ce mai mulți monștri. Începând de la vecinii ce ar fi dat poate și cu pietre în ușa apartamenului până la șeful Casei de asigurări de sănătate care ar fi trebuit să apere drepturile și viața pacienților.

Eu văd și acum cele 20 de baloane care s-au îndreptat spre cer, ducând cu ele, pe o bucată de hârtie, dorințele adolescenților. Toate începeau cu „Să mă fac bine...”

 Și eu vreau să se împlinească toate. Pentru că nimeni pe lumea asta nu trebuie să sufere. Și pentru că doresc să-l votez președinte pe Matei - aceasta era una dintre dorințele sale. Dar pentru ca toate dorințele spuse sau nespuse ale lor să devină adevărate  monștrii trebuie stârpiți.
 

Magicamp sau povestea magiei dragostei

O stradă de vreo 300 de metri, strada Nouă. O parcurgi încercând să zărești un banner, o pancartă, ceva prin care să identifici locul. Parcă asta ar fi, îți zici, când ajungi în fața unei case ca o navă extraterestră. Seamănă cu ce ai văzut în fotografii. Da, ai ajuns la Magicamp, tabăra din Brănești, Dâmbovița.

          De pe alee vine spre întâmpinare o  fetiță într-o rochiță bleu, cu o șapcă ștrengărească pe cap. Când se apropie îți dai seama că fetița e, de fapt,  Melania Medeleanu, mama Magicamp și vezi că ochii ei albaștri râd.

          Și de cum ai pășit în tabără… totul se schimbă și tu însuți te schimbi. Melania îți va face turul taberei, povestindu-ți cum au început în urmă cu 4 ani, ea și prietenul ei, Vlad Voiculescu. Din ce-ți povestește îți dai seama că nu condamnă pe nimeni, nu judecă pe nimeni, nu arată spre nimeni cu degetul. Nici spre pensiunile care au refuzat să-i găzduiască, pentru că acești copii „nu consumau”, nici spre cei ce au zis că nu vor să aibă așa ceva sub acoperișul lor. Au făcut tabăra în casa părinților lui Vlad și îți va arăta aceste prime camere ale taberei, acum redate familiei în parte sau transformate în zonă de lucru. După patru ani au ajuns la 11 serii de câte 20 de copii, 11 săptămâni. Anul trecut au avut 9 serii și 9 curcubee. Așa că anul acesta numără cu toții curcubeele. Vor fi 11, cu siguranță.

          Părăsești „nava-mamă” și intri în tabăra propriu zisă. Începi cu o sală imensă – o fostă hală-atelier a familiei Voiculescu – unde au loc activitățile pe timp de vreme mai puțin prietenoasă, petrecerile.  Sala e cam cât un salon de nuntă, așa, și în mijlocul ei o scară imensă duce spre tavan un tânăr râzăreț - animatorul taberei, So, Sorin. Anină de lustre baloane și inimi cu funde pe care i le înmânează voluntarele-creatoare. Pregătesc sala pentru petrecerea de final de tabără.

          Tu nu faci decât să zâmbești tâmp, aici e așa o atmosferă de liniște încât nici un gând nefolositor nu-ți mai dă târcoale. Ieși din sală și dai peste o piscină adevărată, în aer liber. Pe cei doi pereți-vecini și exteriori ai sălii sunt lipite bucăți de faianță cu mesaje. Mesajele copiilor care au fost aici. O voluntară pictează valurile mării pe acești doi pereți, mesajele copiilor fiind incluse astfel în valurile ce duc mai departe speranța și bucuria. Aceeași voluntară a pictat și camerele copiilor, și camera-cabinet medical (aici o fată veselă te privește de pe o bicicletă cu roți din flori, iar celălalt perete e atât de frumos și viu colorat încât nu-ți mai iei ochii de la el). Piscina e nouă, de anul acesta, înlocuind piscina gonflabilă care-și dăduse duhul.

          În clădirea alăturată se află dormitoarele copiilor, ale voluntarilor, ale personalului  medical (tot voluntar). Te descalți și pe holul de la etaj dai de două panouri cu plicuri lipite pe ele, cu numele voluntarilor și ale copiilor. Așa-și lasă mesaje unii altora, prin bilețele. Sunt trei dormitoare – camera bărcuțelor și uite că nu mai reții dacă și a ciupercuțelor sau doar îți imaginezi.  Nu poți intra decât dacă știi parola. Nu o știi stai la ușă, poți să fii tu mama Magicamp.

          Melania povestește și-i privești chipul. E obosită ruptă, se vede pe chipul ei, însă strălucește de fericire. Ochii-i strălucesc când povestește despre Magicamp.

          Dormitoarele sunt simple și vesele, cu desene pe pereți. Totul strălucește de curățenie în aceste camere unde se află paturi joase, fără vreo muchie, și cufere din lemn, cu margini arcuite. În cufere copiii își țin lucrurile și zărești câteva geamantane scoase de sub paturi. Da, e ultima zi de tabără, e mare jale. ”Să știți că nu o să plec, o să mă leg de pat”, i-a zis o fetiță Melaniei.

          Într-un dormitor, două fete citesc. Observi două cârje lângă una dintre ele, sprijinite de pat. A. nu are un picior, pierdut din cauza bolii. Dar Doamne ce chip senin are și ce privire vie!

          În camera-cabinet, o fată stă aplecată asupra a două andrele. Ridică spre voi o privire adumbrită. Afară, Melania îți va spune că așteaptă rezultatul analizelor tatălui ei, dacă are sau nu cancer.

          Dacă are sau nu cancer… Un copil cu cancer așteaptă rezultatul analizelor tatălui ei. Toți copiii de aici, din tabără, au cancer, sunt sub tratament. Ai avut inima strânsă când ai venit aici, te gândeai că o să vezi suferință, tristețe. Te întrebai cum o să fie. Nu e nimic din ce ți-ai imaginat, vei vedea.

-         Unde sunt copiii?

-         Aaaa, în grădină, peste puțin timp urmează înălțarea baloanelor…

Până să ajungi în grădină te oprești în pragul sălii de mese – colorată și

veselă -  și-l zărești tot din prag pe bucătarul Vladimir, un uriaș de vreo doi metri care-ți zâmbește cald. În bucătărie nu avem voie, e teritoriul lui.

La mese, la terasa acoperită, voluntari și copii par a fi prieteni dintotdeauna.

Râd, povestesc, se joacă, spre mijlocul grădinii zărești un cerc din scaune făcute din cauciucuri vopsite în culori vesele, mai încolo un hamac în care se leagănă o fetiță…

          - Cine vrea o îmbrățișare gratuită? se aude din hamac…

          O alee duce spre poarta din fundul grădinii. Se deschide spre curtea bisericii. Aici voluntarii taberei îi întâmpină pe nou veniți, duminica. De aici vor pleca sâmbătă, mâine, spre casele lor, copiii din seria a noua de  tabără.  De la plecare la sosire, timp pentru…curățenie generală.

          Te simți stingher, copiii sunt adolescenți, au între 13-16 ani, afli că e prima serie de adolescenți, nu știi ce să faci, ce să spui, unde să stai. Ei nici nu te privesc și e mai bine așa. O voluntară face o ghirlandă din fâșii colorate și-ți povestește despre copii, apoi întrebi dacă te poți așeza la masa unde două voluntare și vreo doi trei adolescenți par a fi la o șezătoare, căci toată lumea împletește. O cunoști pe Iza, deși pare că v-ați cunoscut cândva dar nu știți  unde, Iza fiind cea i-a „corupt” pe mulți la tricotat. Îți vorbește ca și cum v-ați cunoaște de când lumea, de fapt așa se poartă toți cu tine și cu toată lumea. Toți sunt veseli, râd, ochii lor râd tot timpul. A bucurie. Afli că Iza a fost asistentă medicală la Spitalul Fundeni timp de 17 ani și nu a mai suportat, a renunțat. A făcut geologia și anul trecut a venit voluntară pentru prima oară aici. Și pentru a reveni anul acesta  a dat din nou examen și a obținut certificatul de liberă practică, și astfel poate fi asistentă medicală în tabără, ca voluntară. Medicul oncolog, psihologul, la fel, sunt voluntari – își programează concediile în funcție de tabără sau fac gărzi după gărzi ca să poate avea libere pentru a veni la Magicamp.

          Îl privești pe adolescentul de vreo 15 ani care tricotează. Îl vei vedea în toate fotografiile cu andrelele în mână, tricotând, cu o expresie concentrată dar și mulțumit. Spre seară, pe alee, o va aborda pe Melania:

-         Pot să iau acasă andrelele? Și ghemurile?

Melania îi răspunde afirmativ, iar el o îmbrățișează aproape de sufocare. Apoi țopăie pe alee, fericit.

Urmează înălțarea baloanelor. Nu știi ce înseamnă asta dar vei afla. Voluntar și copil țin de sfoară un balon căruia îi vor da drumul spre cer. La capătul sforii se află un mesaj cu dorințele copilului. Cineva te întreabă dacă vrei să ții de balon cu M. M. este un băiat la vreo 13-14 ani, cu o claie de păr negru și ochi mari, negri. Te uiți la cei din jur, lângă tine o voluntară aproape că plânge de emoție, copilul o ține pe după umeri, a îmbărbătare. Vă așezați cu toții pe jos, în fața intrării în campus. So va număra până la 10 și baloanele pornesc spre cer. Al lui M este albastru și-l întrebi ce dorințe și-a pus:

- În primul rând să mă fac bine, apoi să mă fac avocat, președinte, să am două mașini și să trăiesc în Bucureștiul din viitor.

Enumeră pe degete dorințele, foarte serios. Apoi urmărește cu privirea balonul, entuziasmat că se află printre primele.

- Uite-l, uite-l, e al treilea, sunt 98% șanse să se împlinească! Ba 99%, că a trecut pe locul doi!   

M e singurul care urmărește balonul până dispare. 

- Dar cum vrei să fie Bucureștiul din viitor? îl întrebi.

Te privește cu ochii lui mari și-ți răspunde serios:

-         O să fie întuneric peste tot.

-         Păi și cum vine asta?

-         Păi tehnologia o să fie așa de avansată că totul o să fie luminat și o să iasă

mai bine în evidență.

-         Păi și soarele?

-         O să fie și soare, două ore.

-         Păi e puțin, nu? Ce fac plantele fără soare? Au nevoie de soare…

-         Nu, pentru că tehnologia o să fie așa de dezvoltată încât o să facă în așa fel încât să nu moară…

În acel moment al discuției se iscă o mare învălmășeală.

Îmbrățișareeeeeeeee. Și încerci și tu să cuprinzi cu brațele acei oameni uniți prin dragoste, bucurie, dăruire. Vladimir pare că-i cuprinde pe toți și cu privirea.

-         Rămâi la masă la noi? Vrei să vii la petrecerea de rămas bun? Poți să rămâi aici peste noapte…

          Mulțumești (nu e cazul să abuzezi), te duci să te cazezi în Pucioasa și revii după cină. Urmează petrecerea. Te întâlnești cu două voluntare îmbrăcate în semicostum popular.

-         Scuzați papucii, râd ele. Mergem să ne încălțăm. Surpriză!

Parcă sunt două fetițe!

În sala cea mare, pe saltelele puse pe jos deja stau adolescenți și voluntari. S-au îmbrăcat cu toții frumos și o stilistă a venit special de la București ca să le machieze discret, pe fete. Sunt tare frumoase!

Apare și un cățel, la un moment dat, se așază și el cuminte pe saltea și privește spectacolul. Căci va fi un adevărat spectacol. Adolescenții aceștia sunt plini de talent și de fericirea de a împărtăși celorlalți ceea ce știu. A. ne cântă la pian, alții fac o horă, o alta adolescentă cântă, acompaniată la chitară de un voluntar. Un adolescent prezintă alături de So. E spontan, talentat. Se aplaudă, se chiuie! Câte unul mai lăcrimează, pe ascuns. Mâine se vor duce acasă dar vor rămâne legați prin Magicamp. Pe ecran vezi fotografii din timpul taberei: în parcul de aventură, la călărie, la piscină, la jocuri, la masă, la activități! Toți râd! Toți sunt fericiți. Vezi o fotografie cu A pupând, cu tandrețe, căluțul ce a purtat-o. Apoi vezi o scenă de o solidaritate fantastică. A. adolescenta fără un picior, face tot traseul parcului de aventură, ajutată de voluntari. Este pe podul din frânghii și îl traversează. 

 De jos toți o încurajează. E un moment de o sensibilitate intensă și îl simți și tu, privitor al scenei proiectate pe ecran. De fapt îți dai seama că Magicamp este un loc unde copiii, adolescenții care trec printr-o grea suferință sunt încurajați, susținuți cu dragoste. De aici se vor duce în lume cu încredere în sine. Cu stimă de sine crescută și cu bucurie și cu forța de a lupta mai departe. A., o altă adolescentă, cu o perucă neagră susținută de o șapcă, nu pare că dorește să cânte. E sigură că nu o să fie bine. Cele două voluntare au ținut-o de mână, au încurajat-o și… au cântat împreună. A. a cântat singură, la un moment dat și a primit aplauzele tuturor cu ochii scăldați în bucurie.

-         Am cântat bine? Chiar am cântat bine? întreabă ea când se așază pe

canapea.

Iei trandafirul de lângă tine și i-l pui ușor în poală, zâmbindu-i și felicitând-o. E tot ce poți face tu.

-         Mulțumeeesc.  

Discret, Vlad Voiculescu se strecoară printre voi și se pierde în lumea veselă a petrecerii. Abia acum a venit, direct de la București. Și el și Melania au ochii plini de bucurie. Râd și aplaudă. Sunt fericiți. Așa cum fericiți sunt toți cei de aici: voluntari, adolescenți. Două voluntare intră valsând și împart bărcuțe colorate din hârtie. Sunt voluntarele camerei bărcuțelor. Pe bărcuța ta roșie scrie: „Vă dorim să aveți parte de lucruri magice!” Pe partea opusă – „august 2017”.

Un august pe care o să-l ții minte toată viața. O petrecere unde diplomele colorate, dăruite copiilor și voluntarilor, sunt ca niște cuvinte magice, ce îi leagă pe cei de aici întru voința și forța de a merge mai departe. Niciodată nu ai văzut înmânări mai haioase ale acestor diplome pe care copiii le vor lua cu ei ca pe niște comori. Vor duce acasă toată energia acestui loc, toată dragostea voluntarilor, toate amintirile și experiențele care le-au dat putere. Dar ;i voluntarii simt aceleși lucru.

Puțin mai târziu, în jurul focului de tabără vei auzi doar exclamații de bucurie: uau, ce foc! Uau, ce bun e tortul!                             

 Te retragi ușor spre poarta magică, nu înainte de a o întreba pe Melania dacă primesc și voluntari mai așa… mai săriți de tinerețe.

-         Ce vorba e asta? Aici nu există vârstă! Te aștept la anul printre voluntari!

 Ții bărcuța în pumn și o îmbrățișezi pe Melania Medeleanu, îmbrățișând astfel tot campusul acesta magic clădit cu multă pasiune, implicare și dăruire totală. Vei veni la anul. E o promisiune.

O lume nepoliticoasă, nepoliticoasă, nepoliticoasă

În liniștea troleibuzului 66 o voce de femeie își începe povestea, la telefon. Tare, ca și cum ar fi singură. Povestește că și-a făcut doar ”masaj cervicalo-scalpic și masaj de relaxare, nimic altceva, cu riscul de a întoarce toată lumea capul după mine pe stradă”. Vorbește întruna, dovadă că interlocutoarea ori e mută ori e surdă ori nu e deloc. A fost la mare, la Eforie Nord,ce să facă, dacă acolo e Ghiolul, dar ce lume necivilizată...
- Urăsc oamenii, măi, necivilizați, și nu mai stau pe cearșaf, stau unii în alții pe șezlonguri...Numai coaie, coaie...
Porpoziția asta o spune tot tare, lângă mine, căci se pregătește să coboare. Mă uit la spatele ei, eu sunt așezată pe scaun, e la 20 de centimetri de mine. Să aibă peste 60 de ani, are părul scurt, blond deasupra și negru la baza cefei, tunsoare modernă. Stă rășchirată, încercând să-și scoată în evidență fundul aflat în niște pantaloni crem, strâmți. Vorbește întruna - așa  lume necivilizată nu a mai văzut... 
În timp ce o aud fără să vreau  am așa, brusc, un impuls, să-i trag una pe dos cu umbrela. Dar mă abțin și în momentul în care troilebuzul oprește în stație o bat pe umăr cu palma și-i zic, la fel de tare:
- Dumneavoastră sunteți nepoliticoasă pentru că vorbiți tare și urât în tot troleibuzul ăsta...
E atât de surprinsă că doar apucă să se întoarcă spre mine, cu telefonul la ureche, amuțită. Coboară de-a-ndoaselea aproape, tot uitându-se spre troilebuz și rămâne pironită în stație, probabil spunându-i interlocutoarei ce lume nepoliticoasă a întâlnit ea în troleibuzul 66 și cât de tare urăște ea oamenii.

În trolebuzul 66, doamna de vizavi de mine zice, cu mare mirare și dezgust:
- Doamne Dumnezeule, sunt de la țară dar așa ceva eu nu am mai văzut! Auzi, că urăște oamenii, că...

Și liniștea se lasă peste noi, cei nepoliticoși.