Free hugs

Aveam profesori care ni se adresau cu „dvs”. Nici macar apelativul „domnisoara” nu era peiorativ. Ma deranjeaza cand oamenii se adreseaza chelnerului, vanzatorului la persoana a doua singular, chiar daca acestia au 20 de ani. Sau cand se prezinta fara nume si prenume, doar cu prenumele. Sau cand te iau la pertu de la prima intalnire. Dar da, imi plac imbratisarile prietenilor si pancartele cu Free hugs.

Minunatele locuri unde Garfield nu ar avea ce căuta

1. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fortul 13 sau istoria tăcută

          Privești cuibul, făcut pe o conductă aproape lipită de perete, și pentru a nu știu câta oară te minunezi de puterea vieții. O fărâmă de rândunică își hrănește neobosită cei trei pui cu caș la gură. La toamnă toată familia va pleca spre a se reîntoarce în primăvară, va cârpi cuibul și ciclul vieții se va relua.

În dreptul ușii apare un bărbat care se prezintă simplu și-ți strânge mâna cu fermitate, încercând să distingă în privirea-ți ce te aduce taman acolo. Pe coridorul îngust, cuibul rândunelelor rămâne în urma voastră, iar voi vă îndreptați spre Fortul 13 Jilava, un loc al suferinței fără întoarcere pentru mulți.

Probabil că vizitatori – doi la număr – si gazdă sunt la fel de nedumeriți, dar se pare că și unii și alții au văzut multe la viața lor, gazda sigur mult mai multe decât cei doi care au sunat ieri să se programeze pentru a ajunge la locul unde s-a sfârșit din viață Monseniorul Vladimir Ghika sau celula mareșalului Ion Antonescu. Căci de nu ești prin vreo asociație de orice fel, nu ești rudă cu vreun fost „locatar”, nu ești ziarist, activist, nu ai nici măcar vreo rudă pe aici căreia să încerci să-i strecori ceva apoi chiar că nu prea ai motive să bați drumul până la marginea Bucureștiului, să treci prin protocolul de control asemănător celui de la aeroport, să lași telefoanele și buletinele la intrare și să parcurgi coridorul cel îngust doar cu un aparat foto. Și să parcurgi curtea închisorii Jilava pentru a ajunge la Fortul 13, unul dintre cele 18 forturi de apărare împotriva turcilor construite, în perioada 1870-1890 de regele Carol. Garnizoană militară și depozit de muniții până în 1907 când aici au fost aduși țăranii arestați, an din care locul s-a transformat în închisoare militară iar din 1948 a trecut în subordinea Direcției Generale a Penitenciarelor (Ministerul de Interne). Până în 1989, când aici au fost închiși revoluționarii. Iar din 1990 a devenit depozit de materiale…

Și timpul a lucrat asupra zidurilor și a memoriei… 

Și treci prin curtea închisorii Jilava – dincolo de zidul pictat (vei afla mai târziu de pe net că e opera unui tânăr de 28 de ani (știre din 2010)) cu personaje din filme zărești corpul nou al închisorii, o clădire portocalie. Și ți se pare tare ciudat că nu s-a găsit o soluție ca acest Fort 13 să aibă o cale de acces obișnuită, normală, și nu prin curtea închisorii. 
 Cum tot la fel te vei mira că ghidul tău – domnul care te-a întâmpinat – va fi comisarul șef Cristian Micu. Adică nu există un muzeograf? Cineva care să taie bilete de intrare, cum ar fi normal? Adică turul de onoare ți-l face comisarul șef care e și purtător de cuvânt al închisorii Jilava? Nici nu știi ce să mai crezi despre locul acesta care ar trebui introdus în circuitul turistic – dar pentru asta ar trebui să aparțină de Ministerul Culturii, bănuiești, și nu de Direcția Penitenciarelor. Dar nu știi ce să mai crezi despre ghidul tău, comisarul șef. Căci pare atât de implicat în conservarea fiecărei cărămizi de aici, în păstrarea locului, întreținerea lui, redarea lui oamenilor, spre cunoaștere, încât te întrebi ce s-ar întâmpla cu locul acesta dacă ar intra pe mâinile unor muzeografi plictisiți. Pare o problemă cu dus și întors. Pe de o parte îți dai seama că nu e normal ca dânsul să fie ghid și administrator etc, pe de altă parte nici că-ți imaginezi o altă persoană în locul dânsului. Căci pe lângă faptul că e documentat mai ceva ca un muzeograf, simți pasiunea pentru conservarea memoriei acestui loc. Te trezești spunând:

-         Omul sfințește locul.

Un loc mai potrivit acestei zicale nici că se putea. Paradoxal, nu?

Bineînțeles, ar fi meschin din partea ta să spui că simți ceva din suferința celor ce au fost aici. Nu ai cum. Simți doar frig, umezeală și iar frig. Deși e lumină electrică, locul pare întunecat și și este. Ici și acolo sunt puși paleți din lemn ca să nu calci direct în apă, căci locul se inundă imediat, fiind cumva mai în vale. Te surprinde dorința gazdei tale de a reconstitui atmosfera celulelor, astfel încât cei ce le trec pragul să-și facă o idee despre acele vremuri – zeghe, closet, lanțuri, paturi…

Istoria e prinsă aici dar și în sala de conferințe – o fostă celulă, unde se aflau la un moment dat și 213 deținuți, acum aproape recondiționată în totalitate – după părerea ta, albul zidurilor nu-și avea rostul, poate mai potrivită era o celulă cu ziduri din cărămidă, cât mai aproape de cea originală – dar ce bine că nu i-au pus și termopane, îți spui. Deși nu prea știi cine a recondiționat sala, aici se afla un proiector și vizionezi o parte din filmul de 45 de minute realizat de comisarul șef și de o colegă a sa cu ocazia inaugurării Memorialului, în 2013, de când e deschis publicului. De ce nu-l vezi și la televizor? Întrebare nepusă... Cu un an înainte Fortul 13 fusese catalogat drept monument istoric. În film sunt mărturiile celor întemnițați aici, deținuți politici, umbre uitate de țară.  Oameni care s-au opus regimului comunist și care și-au pierdut tinerețea aici. Speranțele, sănătatea, viitorul. Le poți vedea numele pe ecranele tactile, ce ciudat, nu? Tinerii trebuie atrași cumva, o fi zis Ministerul Educației, și le-a pus elevilor aceste ecrane tactile costisitoare. Elevi care vin cu ocazia săptămânii Școala altfel.

Tu ai fi distribuit altfel banii, îți zici, deși nici nu știi cine i-a băgat în ecrane tactile – Ministerul Educației, probabil. Dar tu ești mai de modă veche. I-ai fi dat Fortului 13 și ai fi făcut un drum de acces separat de cel prin curtea închisorii Jilava. Ai fi consolidat zidurile care sorb umezeala ca un burete, umezeală ce macină la temelie istoria.

Dar tu nu ești decât un vizitator curios sau ciudat, care strânge mâna unui comisar-șef care vrea să pună o bucată de sticlă peste scrisul memorabil pe perete al unui deținut, ca timpul să nu-l mai degradeze. Un comisar șef care se uită cu durere la cărămida ce se macină și încearcă să o protejeze cât poate – scoțând apa din celule cu pompa. O pompă dată de nu știu cine.

Vă strângeți mâinile, acolo, sub cuibul rândunelelor, pe coridorul închisorii, la ieșire, și în timp ce te îndrepți spre mașină ai impresia că ai Fortul 13 e un cuib pe care câțiva oameni nu-l lasă să se strice, întru păstrarea istoriei și a vieții.

PS: Date despre martiri, loc, istorie, găsiți din aproape în aproape, dând căutare Fortul 13 Jilava. Puteți începe de aici, de aveți răbdare.

http://anp.gov.ro/web/penitenciarul-bucuresti-jilava/fortul-13-jilava

PS 1. Ca să vizitați Fortul 13 trebuie să sunați la Penitenciarul Jilava și să vă programați. Și să aveți cu voi actul de identitate și, de doriți să fotografiați, un aparat foto – nu telefonul, care se lasă la intrarea în penitenciar.