luni, ianuarie 07, 2019

Spre cimitir, moca

         În prima zi a lui 2019, cei ce s-au dus în stația microbuzului care-i ducea la București dintr-o comună ilfoveană au descoperit, uimiți, un autocar nou-nouț în locul microbuzului rablagit. Mai mare le-a fost însă uimirea când au aflat că din acea zi prețul unei călătorii va fi 1,5 lei, indiferent când vor urca sau coborî din autobuzul elegant și încălzit. Dar nu erau singurii care au crezut că s-au trezit într-o altă țară. Peste noapte de sfârșit de an toate microbuzele particulare ilfovene au fost înlocuite de autobuzele primăriei București, liniile devenind preorășenești. Oamenii au zis că le-a pus Dumnezeu mâna-n cap să meargă 30 de kilometri cu 1,5 lei și la un calcul rapid le-a ieșit că vor face 5 drumuri dus-întors cu banii de doar un dus și întors. Trăiască primărița Găbița! Trăiască PSD! și-au zis ei și au dat să cumpere bilet de la șofer.
     - Nu de la mine! s-a rățoit la ei bărbatul la costum.
     Oamenii au zis că e o glumă.
   - Ei, na, cum nu de la tine? Păi de unde?
    - Nu știu, a zis el cu dispreț și a băut din sticla cu apă.
   - Hai, măi nene, te ții de glume?
    Omul s-a îndurat de ei și le-a spus că sunt niște carduri care se încarcă la București, le apropie de aparatul portocaliu și sunt taxați cu 1,5 lei. Exact ca în București, numai că acolo călătoria costă 1,3 lei.
     Oamenii au dat să urce totuși, de unde mama dracului să aibă ei card încărcat la București când ei sunt la capătul celălalt al traseului, cine a făcut treaba asta românească, așa, cu curu-n sus? Șoferul le-a zis că pot urca dar o fac pe răspunderea lor, amenzile sunt mari pentru cei ce umblă fără bilet. În consecință, cei urcați au coborând înjurând, cei aflați la ușă au făcut stânga-mprejur și s-au îndreptat cu toții spre gara aflată la zece metri.
    Situația durează de o săptămână, se pare că vor pune un chioșc cu carduri și la capetele traseelor, nu se știe însă cum vor funcționa - cu vânzătoare, vor fi automate? Până atunci fiecare se descurcă așa cum poate - mai cu trenul, mai cu cardul vecinului - iar cele patru autobuze se plimbă țanțoșe și goale aproape de câteva ori pe zi - mai bine zis o dată pe oră - de la București la capătul comunei ilfovene, 30 de kilometri dus, 30, întors.
      Oamenii sunt însă fericiți, în ciuda neajunsurilor imediate. Să mergi cu 3 lei dus întors București-comună e pomană. Nimeni nu rostește însă continuarea - sau aproape nimeni - pomană electorală.
Oricât de prost ai fi tot îți dai seama că nu ai cum acoperi cheltuielile cu carburantul măcar. Oricât de prost ai fi tot ar trebui să-ți dai seama că nota de plată tot tu o să o plătești, într-un fel sau altul. Și o să o plătești așa de scump după alegeri că nici nu o să mai ai chef să urci în autobuzul PSD. Pentru că oricum nu o să mai ai de ce, o să fii așa de sărac încât nu mai ai ce căuta în Capitală. Nici cumpărături, nici distracție.
      Și în timp ce ilfovenii vor călători în tot județul cu 1,5 lei bucureștenii vor merge gratis cu mijloacele de transport în comun - cele aeriene - pentru că nu-i așa? pomana electorală trebuie să mai prindă încă 2 milioane de votanți. Și vom chiui cu toții de bucurie, îmbulzindu-ne să călătorim moca, păcălindu-ne singuri, când drumurile astea gratis pe care le plătim scump de tot după alegeri ne vor duce într-un singur loc, la cimitir. Și în timp ce noi vom merge fericiți spre cimitir, moca,  Japonia va reinvesti în infrastructură cele mai mult de 400 de milioane de doalri rezultate la finele lui 2019 din taxa de 10 dolari per vizitator al țării, Veneția va renaște cu cei 50 de milioane de euro încasați ca taxă de vizitator - 10 euro de intrare în oraș.
     Hei, România, trezește-te!

Dragă române

(scuză-mi adresarea, dar așa se obișnuiește într-o scrisoare)

Ce mai faci, sper că ești bine, tu și ai tăi, oriunde ar fi ei acum, sper că au ajuns cu bine în țările pe unde pribegesc muncind. A, nu știi ce înseamnă cuvântul „pribeag”? Scuză-mă, așa e, ești din generație postrevoluționară. „Diaspora” sună mai europenește?
Eu sunt bine, mulțumesc, pe cât se poate. Cu cele de zi cu zi. De ce-ți scriu? Păi are legătură scrisoarea mea cu cele de zi cu zi. Îți scriu pentru că aș avea și eu niște rugăminți la tine, stai liniștit, nu sunt imposibil de îndeplinit, sunt chiar la îndemâna ta, totul e să fii un pic atent și să ridici privirea din telefon, pentru că viața e în altă parte. Ce aș dori eu de la tine ar fi așa: tare m-aș bucura dacă anul ăsta nu ai mai arunca hârtiile, sticlele pe jos ci ai folosi un coș de gunoi - e cutia aceea de la marginea trotuarului. Se află și în stațiile de transport în comun, de unde iei tu tramvaiul. Că veni vorba de tramvai, ți-aș fi recunoscătoare dacă ai pune mâna la gură când ai tuși și dacă ai vorbi mai încet la telefon, că drept să-ți spun nu mă interesează discuțiile tale de nici un fel. Poate că viața ta e interesantă, sigur e, dar chiar nu țin să-i aflu detaliile pentru că pe mine mama m-a învățat că în public nu se scuipă, nu se mănâncă semințe, nu se vorbește tare, se tușește cu mâna la gură și eu respect ceea ce m-a învățat mama. A, pe tine nu te-a învățat mama ta lucrurile astea? Și zici că nu mai poți tu de mama mea? Păi vezi, de-asta nu merge țara asta, că te legi de mama mea și de capra vecinului.
Ți-aș mai fi recunoscătoare dacă la film, la teatru - de nimerești vreo invitație și te duci ca să-ți faci vreun selfie, să vadă lumea că ești cult - nu ai mai vorbi în timpul reprezentației, una, că nu e frumos și deranjezi, a doua, că oamenii aceia de pe scenă au muncit mult ca tu să vii acolo și să te holbezi la ei și să vorbești la telefon și zău că nu merită să le faci asta.
Te-aș mai ruga eu câte ceva dar mi-e că pentru o primă scrisoare sunt cam multe însă îți garantez eu că dacă începi să pui în practică rugămințile mele, celelalte se împlinesc oarecum de la sine. Mai pe scurt, ca să înțelegi ce ți-am cerut, ți-am cerut doar să ai bun simț. Hai că nici nu e greu, ia întreabă-i pe ai tăi, cei plecați în pribegie.
Cu speranță, o conațională

vineri, ianuarie 04, 2019

Cum s-a făcut de era să rămân în tren



„Cum s-a făcut de n-am pierdut trenul” e o carte despre susținere, deși nu cred că pare. Despre a-i fi celuilalt alături, chiar și tăcând. Despre trenuri, la figurat. Drumuri pe care o apucăm. Despre săli de așteptare, la propiu sau la figurat. Despre viață.
Când eram studentă, ne amuzam amar: erau trei tipuri de repartiții guvernamentale - în localități unde oprea trenul, pe unde trecea trenul și pe unde se auzise de tren. Dacă aveai noroc și nimereai în primele două situații mai aveai o șansă să evadezi de acolo dar de erai în a treia clar acolo zăceai îngropat. Așa și în viață - gândesc că important e să fii în locuri unde poți urca în tren sau de unde poți alerga după tren, că poate ai șanse să îl prinzi. Dacă ești însă într-un loc unde doar s-a auzit de tren atunci înseamnă că ești mort.

Cu cartea asta am tot glumit, făcând poze cu ea pe peron, pe lângă tren, prin tren, na, ca omul care încearcă să-i facă reclamă. Azi însă i-aș fi putut da un alt titlu: Cum s-a făcut de era să rămân în tren. Pe scurt, iau bilet din Gara de Nord, urc în tren, ajung la destinație, dau să deschid ușile care sunt acționate de două mânere pe care trebuie să le tragi cu putere din direcția verticală în cea orizontală, acțiune care necesită ceva forță, mai ales că gestul deschide ambele uși. Nimic. Înțepenite. Nimeni nici lângă mine. Privesc panicată spre compartiment, numai femei care mă priveau și ele, nepanicate. O iau la fugă pe culoar până la următoarea ușă, repet gestul, trag iar și iar de mânere, ușile rămân tot înțepenite. Nimeni lângă mine, deja m-am văzut în următoarea stație. Și o iau iar la fugă prin următorul compartiment, și ajung în alt vagon cu doar o ușă, trag de mâner și... ura, respir aer curat și cobor. Pe peron fiind, buimacă, privesc trenul - în afara ușii deschise de mine era una singură, pe jumătate, mai în față. Nimeni nu coborâse în afara mea. Controlorul - de obicei în fața vreunei uși deschisee - nu era nicăieri. Parcă era un tren fantomă. Iar timpul... o, timpul se dilatase. Probabil că durase vreo trei minute toată agitația mea. De obicei trenul staționează un minut. Am auzit fluierul locomotivei la vreo două minute de la plecarea mea de pe peron. Pot spune că am avut noroc că nu am rămas în tren.

La întoarcere, câteva ore mai târziu, tot un cu tren particular - altă companie - „nașul” mă întreabă când îi întind 10 lei:
- Vreți să vă dau bilet?
Îl privesc. Un blond rotund, tânăr. Mă întorc la ecranul telefonului.
- Cum vreți dumneavoastră.
Îmi înapoiază cu jumătate mai mult decât contravaloarea biletului. Fără bilet. Iau banii și îi bag în buzunar, ca o compensație măruntă a întâmplării de dimineață, deși cu o altă companie privată.



joi, ianuarie 03, 2019

Prinț și cerșetor



1,5 milioane de euro încasează anual bulgarii numai din vânzarea biletelor de intrare în Palatul regal al Reginei Maria de la Balcic. Până de curând nu am știut că o soră a palatului se afla și la Mamaia deși am trecut de multe ori prin fața lui. Tot până de curând nu am știut nici că lângă această reședință, clădirea cu minaret de peste drum a aparținut lui Barbu Știrbey, care a construit-o pentru a fi în apropierea reginei.
Înainte de Crăciun pașii m-au dus spre cele două clădiri. A doua a fost vândută de curând, palatul reginei pare însă că s-a resemnat și privește gunoaiele din curtea-i măreață odinioară. Cel mai bine ar fi, pentru a vă face o idee despre istoria tristă a acestei clădiri, să citiți articolul de mai jos. Iar imaginile plâng. Splendoare în Bulgaria, jaf în România.



https://www.libertatea.ro/ultima-ora/castel-regina-maria-balcic-vs-mamaia-2443302












 
 Palatul Regal în 1926












miercuri, noiembrie 28, 2018

Dragă Eugen Teodorovici,


(scuzați adresarea, însă așa se obișnuiește într-o scrisoare)

Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră și ai dumneavoastră. Noi suntem bine, pe cât se poate. Pe aici, cu iarna. Tocmai ne făceam bagajele, că bărbată-miu a obținut o slujbă în Germania. Nu pot să spun ce slujbă, că mi-e rușine și ne știe lumea. Trei facultăți, două doctorate pe bune, e supracalificat aici, dincolo merge ca necalificat dar cu banii câștigați ne putem plăti rata la casă și studiile celor trei copii. Dragă domnule Teodorovici, vă scriu acum pe bune, fără patimă, chiar dacă arătați cam macho și e posibil să influențați cu freza dumneavoastră pe domnișoarele care se uită la tv. Eu am cam trecut de vârsta asta a amețirii printr-un zâmbet și dau dreptate vorbelor bătrânești - Înalt ca bradul, prost ca gardul. 

Vă scriu ca să vă mulțumesc pe bune. Chiar v-ați gândit bine. Păi în 5 ani înveți limba țării respective, te obișnuiești cu vecinii, cu atmosfera, cu binele, viața ta intră pe un făgaș al obișnuinței, asta e rău, că te plafonezi, te apucă deprimarea. Ce poate fi mai motivant într-o viață ca aventura? Oricum ești într-o aventură, un nomad prin lume, ce poate fi mai excitant ca o nouă viață într-o nouă țară o dată la 5 ani? Altă limbă, alți vecini, alte provocări...Alte chirii, alte bagaje, alte școli pentru copiii tăi. Într-o viață de om poți învăța germana, franceza, engleza, croata, sârba, albaneza - a, Albania nu e în UE? Păi la cum am văzut-o eu în vara asta eram sigură că e în UE, că are autostrăzi, turism... Și să zicem că muncești 30 de ani în afara țării. Asta înseamnă 6 limbi străine învățate, 6 case, 6 servicii cel puțin. Aventură! Îi și plâng pe ăștia care se duc în străinătate la muncă și proștii de ei își iau cetățenia țării respective, își cumpără o casă, sunt asigurați medical și ca pensie. Niște proști. Au nevoie de o lege ca asta pe care vreți dvs s-o dați, cu permisul de muncă, pentru că trece viața pe lângă ei. Foarte bine ați zis: "Nu mai ai voie, după primul permis, să-ți reînnoiești dreptul de muncă, ca să fii obligat să migrezi în Europa. Așa, dacă ajunge în Germania și tot primește drept de muncă, deci nu o să se întoarcă în veci în Croația, România de unde a plecat. Maxim 5 ani și, la revedere, să te duci în altă țară să îți cauți loc de muncă”.


Auziți, dar aș vrea să vă întreb, totuși, luați ceva pastile? Acum mă scuzați, la revedere, că am niște bagaje de făcut.

Semnează o doamnă insensibilă la farmecele frezei dvs.

luni, noiembrie 26, 2018

Dragă Sfinția Ta

(să mă iertați, dar așa se adresează într-o scrisoare)


Ce mai faceți, sper că sunteți bine, dumneavoastră și ai dumneavoastră. Noi suntem bine, pe cât se poate. Ne pregătim de iarnă. De fapt nu ne mai pregătim, una, pentru că nu avem cu ce, a doua, că nu ne mai trebuie, de-asta vă și scriu, să vă mulțumesc, că nu ne mai trebuie nimic. După ziua luminată de ieri am luat și noi lumină și căldură pentru toată iarna, pentru toată viața, ce vorbesc eu aici. Vă scriu să vă spun că suntem tare mândri că am putut contribui și noi cu tot ce am avut pentru a se pune o cărămidă la catedrala neamului. Cum? Nu suntem și noi trecuți acolo, lângă Becali? Da, desigur, înțelegem, nu ne putem compara. Nu, oi am avut și noi, dar le-am mâncat și lâna am ars-o-n sobă. Mână lungă n-am avut, dumneavoastră știți mai bine ce înseamnă. Nu, nu regretăm, că noi am crescut cu frică de Dumnezeu. Dumnezeu, haideți că-l știți din poze, aveți dreptate, se arată numai celor ce au credință. Dumneavoastră aveți o haină aurită și pereți auriți, am înțeles totuși că aurul nu e un bun conductor, de-asta zic că nu cred că vă aude Dumnezeu. Eu cred că nici nu vrea să vă vadă, dacă mă întrebați pe mine. Și mai cred și că stă cu spatele la sfinția ta și sfințiile voastre. Pentru că-i e rușine cu voi. E posibil să și țină poarta închisă când oți veni voi, chiar dacă vă ascundeți în buncăr, să vă întâlniți cât mai târziu cu Sfântul Petru. (Sfinția ta, iartă-mă, cred că ăsta care a scris astea e un alt eu, subconștientul, dar stați liniștit că-l aranjez eu).

Știți de ce vă scriu? Pentru că-mi pare tare rău că nu ați fost înțeles și vi s-a dat peste mână când ați spus că e neîncăpătoare catedrala, pentru că populația e numeroasă. Eu am înțeles ce ați vrut să spuneți și vă susțin. Și de faceți o petiție eu mi-o pun pe piept și merg cu ea la semnat. În petiție să scrie că vrem ca toată țara să fie o catedrală, să se facă așa, pe granițele țării o catedrală și atunci să mai văd eu pe ăla care zice că nu are drum, școală sau spital. Țara=catedrală și până și ultimul invidios o să se dea pe brazdă. Invidios e un cuvânt nou, l-am auzit de la o altă sfinție, dar să știți că eu nu sunt invidios, nu voiam să mă dau cu merțanele alea de la catedrală, am rău de mașină, de mașină scumpă, zic, eu sunt obișnuit cu rata. Da, am și rate, dar ziceam de autobuzul-rată. Totuși un pic de invidie parcă m-ar pișca pe limbă, că aș vrea și eu să fiu ca sfinția ta, să vând vin fără bon. Și să nu mai plătească nici patronul meu - frate-miu - impozit pe salariu și să-i rămână lui, că are necazuri cu nevasta, i-au dat-o acasă că nu mai e loc în spital. Și că mi-am adus aminte parcă nici pe casă și teren nu aș vrea să plătesc impozit, așa, ca sfinția ta.
Stai, nu arunca cu crucea după mine, crucea mă-tii, că a fost scumpă și tot noi o plătim, sfinția ta.
Sfinția ta, voiam să-ți scriu mai mult dar s-a înserat și nu mai am decât o lumânare și o țin de bună, da, e cumpărată de la biserică, eu respect biserica și nu vin cu lumânări luate de la supermarket, respect afișul că mi-e teamă de afurisenie. Închei așadar aici și vreau doar să vă mai întreb cam cât a costat patrafirul ăla din aur de pe sfinția ta, că tare frumos era. Nu vreau să-mi iau, dar să știu cam câte generații mai muncim pentru sfinția ta. A, toate?

Semnează un cetățean orbit de patrafir

Amintiri despre Eminescu

L-am povestit pe Eminescu văzut de colegul lui de școală Teodor V. Ștefanelli.