joi, februarie 09, 2017

La mulți ani, Didi!


A fost odată o fetiță indiană, născută și crescută în inima orașului Calcutta. Mama ei stătea acasă și avea grijă de ea și de cei doi frați ai săi, tatăl era avocat și profesor de drept la Universitatea de drept din Calcutta și bunicii aveau medalii pentru că învățaseră multă carte și o transmiseseră și altora. Un unchi chiar a fost pus în fruntea școlilor – numit fiind ministru al învățământului. Când se întorcea de la școală, fetița îi citea mamei din cărțile după care învăța, dar cum mama nu știa engleză, fetița Amita i le traducea în bengali. Așa că mama sa a fost prima persoană din lumea asta pentru care a tradus. Ca orice copil – „la vârsta bucuriei și a inocenței”, vara, în vacanțe, cutreierând câmpiile Bengalului, fredona un cântec și culegea flori în poala sariului. Cine ar fi crezut că, privind cerul nemărginit, avea să ajungă să ducă într-un continent îndepărtat natura lui Tagore, tradusă de ea însăși din bengali în acea limbă a țării îndepărate, româna? Scrisorile rupte, scrise de Tagore pe malul râului Padma, au fost prima traducere a acestora într-o limbă străină și prima traducere a lui Tagore direct din bengali în română. Pe Tagore, de fapt cortegiul care-l însoțea pe Tagore, fetița Amita avea să-l vadă de la balconul casei din Calcutta, și abia peste ani a înțeles ce a văzut atunci: „marea purtându-l pe Dumnezeu”.
Fetița a crescut, a făcut școli înalte, s-a căsătorit și într-o bună zi soțul ei a trebuit să plece într-o țară despre care fetița Amita aflase, la geografie, că se află în Europa. Și-a făcut și ea bagajele și astfel au ajuns amândoi în București, în 1959. Era anul stabilirii primelor relații diplomatice între România și India iar Amita avea 26 de ani. În jurul său, oamenii vorbeau o limbă muzicală precum limba sa și Amita, curioasă, a vrut să o învețe, așa că s-a dus la Universitatea București. În cartea din care învăța românește, Amita a găsit o poezie care parcă era scrisă de Tagore, așa muzicală era. Mirarea i-a fost mare și s-a întrebat cum de, aflați așa departe unul de altul, fără să știe unul de altul, au simțit și creat la fel. După ce sorocul celor doi ani s-a împlinit, Amita și soțul ei s-au întors acasă, în India, însă gândul Amitei rămăsese la acel poet care trăise doar jumătate din viața lui Tagore. Pentru că-i plăcea cartea, a mai făcut o școală și în timpul acesta a început să-l tălmăcească în limba sa maternă pe Eminescu, despre care românii spuneau, cu mândrie, că e poetul lor național. I-a tălmăcit și pe alții, scriitori, poeți, dramaturgi dar sufletul ei îi fusese furat pe versul eminescian. Așa că atunci când scriitorii români au invitat-o în România, după ce l-a tradus pentru prima oară pe Eminescu în Asia, în 1969, Amita nu a stat pe gânduri. Și a revenit doi ani mai târziu. Era 1971, anul în care-i murise tatăl și a venit în țara îndepărtată „ca să caute un ungher de afecțiune”. Și a rămas aici, o prințesă indiană a cărei inimă a fost furată de un prinț ….. A făcut iar școli înalte – doctoratul în Eminescu - și a ajuns să-i învețe pe studenții români limba sa maternă și limba zeilor, sanscrita, și pentru că aceștia nu aveau după ce să învețe a făcut ea singură cărțile trebuitoare. Și pentru că iubea tare mult limba țării în care trăia vorbea numai românește, îi învăța pe alții numai în românește și chiar visa românește. Și a ajuns așa de cunoscută că toți oamenii care-i aflau numele făceau o plecăciune și îi atingeau vârful picioarelor. Tinerii pe care ea i-a învățat au stimat-o și au iubit-o ca pe o soră mai mare și de aceea i-au și zis Didi – soră mai mare în limba bengali. Și așa de mult a iubit și ea țara românească încât a lăsat în urma ei și avere, și soț, și tot și a trăit modest, cu iubirea semenilor ei. Dar pentru că ajunsese foarte cunoscută și pentru că, doar cu un deget, putea arăta spre cei ce-și făceau nume cățărându-se pe minciună, aceștia din urmă au îmbrăcat piele de balaur și au început să sufle foc, ca să o determine să plece înapoi în țara în care se născuse. Era 1989, anul în care țara în care trăia tocmai decapitase marele balaur. Cu balaurul de la școală, Didi s-a luptat doi ani, dar când tăia un cap în locul lui creșteau două, și până la urmă capetele balaurului au înghițit-o. Nu i-au putut arde însă numele și de aceea, în vecii vecilor numele lui Didi – Amita Bhose – va rămâne întipărit cu litere aurite în istoria culturii românești.
Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa.
La multi ani, Didi!

luni, februarie 06, 2017

Prezentare Natyasastra si reprezentatie dans clasic indian.


4 februarie, 2017. Un eveniment dedicat lui Didi - Amita Bhose. Cu dragoste si pasiune.















Un eveniment de o caldura rara, cu dragoste si bucurie si de partea gazdei - Casa Friedrich Schiller - si a participantilor - aproximativ 80-90 de persoane. Cateva ore in care timpul s-a scurs incet, in dans, povesti - despre venirea teatrului pe lume, despre viata lui Didi - Amita Bhose. O poveste de dragoste pentru India. Centrul De Arta Euterpe a fost de o gratie si frumusete uimitoare, privirile pline de bucurie ale celor din sala ne-am fost aplauze. Multumesc tuturor celor ce au venit, mi-au daruti energie, bucurie, dragoste. Multumesc tuturor prietenilor revazuti o clipa doar dar reuniti din dragoste pentru Didi. In cei 8 ani de cand am pornit la drum nu am simtit niciodata ca aseara atata dragoste si energie din partea voastra si va multumesc. Sunt atata de bucuroasa ca va am alaturi! Va imbratisez pe toti, cu dragoste!
Si ne-am bucurat si de prezenta invitatilor de onoare, Excelentele lor, dl ambasador al Indiei, Ramesh Chandra si sotia sa, Kathyayini R. Chandra. Au vorbit cu pasiune despre Natyasastra, dragostea romanilor pentru India si le multumim.

Ii multumesc prietenei mele Dana-Irina Stănculea pentru aceste fotografii minunate.

 ............................................

Un domn, cu trei exemplare Natyasastra in brate, tinandu-le cu doiosie, ca pe un copil. Ma uit mirata la dansul.
- Nu doriti sa le puneti jos? Sunt grele.
- Nu.... De 16 ani astept cartea asta.
Domnul e actor si conduce un teatru. Teatrul Logos. A cumparat cartea pentru sine, 2 pentru Biblioteca teatrului si dupa o jumatate de ora a mai cumparat un exemplar, daruind-o unui coleg de teatru.


Acestia sunt oamenii veniti la Natyasastra, evenimentul de sambata. Pai cum sa mai adormi dupa o astfel de seara?

joi, februarie 02, 2017

Poveste indiană...




A fost odată o fetiță indiană, născută și crescută în inima orașului Calcutta. Mama ei stătea acasă și avea grijă de ea și de cei doi frați ai săi, tatăl era avocat și profesor de drept la Universitatea de drept din Calcutta și bunicii aveau medalii pentru că învățaseră multă carte și o transmiseseră și altora. Un unchi chiar a fost pus în fruntea școlilor – numit fiind ministru al învățământului. Când se întorcea de la școală, fetița îi citea mamei din cărțile după care învăța, dar cum mama nu știa engleză, fetița Amita i le traducea în bengali. Așa că mama sa a fost prima persoană din lumea asta pentru care a tradus. Ca orice copil – „la vârsta bucuriei și a inocenței”, vara, în vacanțe, cutreierând câmpiile Bengalului, fredona un cântec și culegea flori în poala sariului. Cine ar fi crezut că, privind cerul nemărginit, avea să ajungă să ducă într-un continent îndepărtat natura lui Tagore, tradusă de ea însăși din bengali în acea limbă a țării îndepărate, româna? Scrisorile rupte, scrise de Tagore pe malul râului Padma, au fost prima traducere a acestora într-o limbă străină și prima traducere a lui Tagore direct din bengali în română. Pe Tagore, de fapt cortegiul care-l însoțea pe Tagore,  fetița Amita avea să-l vadă de la balconul casei din Calcutta, și abia peste ani a înțeles ce a văzut atunci: „marea purtându-l pe Dumnezeu”.
Fetița a crescut, a făcut școli înalte, s-a căsătorit și într-o bună zi soțul ei a trebuit să plece într-o țară despre care fetița Amita aflase, la geografie, că se află în Europa. Și-a făcut și ea bagajele și astfel au ajuns amândoi în București, în 1959. Era anul  stabilirii primelor relații diplomatice între România și India iar Amita avea 26 de ani. În jurul său, oamenii vorbeau o limbă muzicală precum limba sa și Amita, curioasă, a vrut să o învețe, așa că s-a dus la Universitatea București. În cartea din care învăța românește, Amita a găsit o poezie care parcă era scrisă de Tagore, așa muzicală era. Mirarea i-a fost mare și s-a întrebat cum de, aflați așa departe unul de altul, fără să știe unul de altul, au simțit și creat la fel. După ce sorocul celor doi ani s-a împlinit, Amita și soțul ei s-au întors acasă, în India, însă gândul Amitei rămăsese la acel poet care trăise doar jumătate din viața lui Tagore. Pentru că-i plăcea cartea, a mai făcut o școală și în timpul acesta a început să-l tălmăcească în limba sa maternă pe Eminescu, despre care românii spuneau, cu mândrie, că e poetul lor național. I-a tălmăcit și pe alții, scriitori, poeți, dramaturgi dar sufletul ei îi fusese furat pe versul eminescian. Așa că atunci când scriitorii români au invitat-o în România, după ce l-a tradus pentru prima oară pe Eminescu în Asia, în 1969, Amita nu a stat pe gânduri. Și a revenit doi ani mai târziu. Era 1971, anul în care-i murise tatăl și a venit în țara îndepărtată „ca să caute un ungher de afecțiune”. Și a rămas aici, o prințesă indiană a cărei inimă a fost furată de un prinț ….. A făcut iar școli înalte – doctoratul în Eminescu - și a ajuns să-i învețe pe studenții români limba sa maternă și limba zeilor, sanscrita, și pentru că aceștia nu aveau după ce să învețe a făcut ea singură cărțile trebuitoare. Și pentru că iubea tare mult limba țării în care trăia vorbea numai românește, îi învăța pe alții numai în românește și chiar visa românește.  Și a ajuns așa de cunoscută că toți oamenii care-i aflau numele făceau o plecăciune și îi atingeau vârful picioarelor. Tinerii pe care ea i-a învățat au stimat-o și au iubit-o ca pe o soră mai mare și de aceea i-au și zis Didi – soră mai mare în limba bengali. Și așa de mult a iubit și ea țara românească încât a lăsat în urma ei și avere, și soț, și tot și a trăit modest, cu iubirea semenilor ei. Dar pentru că ajunsese foarte cunoscută și pentru că, doar cu un deget, putea arăta spre cei ce-și făceau nume cățărându-se pe minciună, aceștia din urmă au îmbrăcat piele de balaur și au început să sufle foc,  ca să o determine să plece înapoi în țara în care se născuse.  Era 1989, anul în care țara în care trăia tocmai decapitase marele balaur. Cu balaurul de la școală, Didi s-a luptat doi ani, dar când tăia un cap în locul lui creșteau două, și până la urmă capetele balaurului au înghițit-o. Nu i-au putut arde însă numele și de aceea, în vecii vecilor numele lui Didi – Amita Bhose – va rămâne întipărit cu litere aurite în istoria culturii românești.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa.

miercuri, ianuarie 18, 2017

Natyasastra - Cartea artelor




Sâmbătă, 4 Februarie 2017, ora 17.30
Sub auspiciile Ambasadei Indiei la Bucureşti
vă invităm la un eveniment organizat de Casa de Cultură Friedrich Schiller”
în colaborare cu Editura „Cununi de Stele” şi Centrul de Artă Euterpe”,
la
Casa de Cultură Friedrich Schiller”, Sala 1 (etaj)
(Str. Batiştei nr. 15, Sector 2, Bucureşti, Tel.: 021 300 14 96, la ieşire Metrou Intercontinental, vizavi de Arcub)

„Natyasastra – Cartea Artelor”

Invitaţi de onoare:
E.S. ramesh chandra, Ambasador al Indiei la Bucureşti şi Doamna KATYAYINI CHANDRA

Prezintă:
ELENA ANDRONACHE, studenta Amitei Bhose
Carmen muşat-coman, directoare a Editurii Cununi de Stele şi studenta Amitei Bhose
*
 Scurtă exemplificare interactivă a „mudrelor” (gesturile mâinilor)
 şi Reprezentaţie de dans clasic indian „Shiva Nataraja – Stăpânul Dansului Cosmic”
Concept şi coregrafie: Carmen Coţovanu Pesantez
Interpretează: Grupul Centrului de Artă „Euterpe” – Alina Ion, Iulia Harangus, Angelica Floareş

Amfitrion: Mariana Duliu, Director al Casei de Cultură „Friedrich Schiller”

INTRAREA LIBERĂ!
*
Natyasastra. Traducere din limba sanscrită de Amita Bhose și Constantin Făgețan, Bucureşti, Editura Cununi de Stele, 2016. Prima traducere a tratatului de artă dramatică în Europa.
În estetica indiană, receptarea artei are aceeași importanță ca și crearea ei. Tradiția indiană socotește dramaturgia drept genul desăvârșit al literaturii, teatrul fiind o sinteză a tuturor artelor – muzica, pictura, sculptura, arhitectura și dansul. Natyasastra este, în același timp, cartea fundamentală a esteticii indiene. Tratatul estetic Natyasastra se ocupă de toate aspectele literare, artistice și tehnice. Teatrul, cel mai eficace mijloc al comunicării mesajului artistic, explorează principiile estetice pe deplin. În cele 37 de capitole, textul descrie mitologia originii teatrului, stabilește și nuanțează conceptele de rasa (experiența estetică) și bhāva (sentiment), precum și canoanele esteticii literare; tratează clasificarea pieselor de teatru, tipologia personajelor, structura piesei, prozodia și dialectologia în contextul dramaturgic, stilurile regizorale, distribuirea rolurilor, interpretarea prin rostire și gestică, expresiile faciale și mișcarea membrelor, tehnica dansului, principiile muzicii și folosirea instrumentelor muzicale. Nu neglijează nici discuțiile asupra costumației, machiajului sau a bijuteriilor, nici instrucțiunile amănunțite despre arhitectura scenei și a sălii. Indicațiile formulate în Natyasastra au îndrumat generații de autori, regizori și actori în conceperea piesei și prezentarea spectacolului şi le-a oferit spectatorilor, de-a lungul secolelor, pregătirea necesară pentru aprecierea unei opere de artă. Prestigiul imens de care s-a bucurat Natyasastra în lumea indiană a făcut ca regulile codificate în ea să devină norma la care se vor raporta ideile estetice și producția artistică până aproape de secolul XX.

 Vă aşteptăm cu BUCURIE!

Carmen Coţovanu Pesantez, 
Coregraf  dans clasic indian & specialist în cultură şi civilizaţie indiană

ccarmenleo@hotmail.com

 Carmen Muşat-Coman, editor

luni, decembrie 19, 2016

Călcâiul lui Ahile

Era ca o păpușă ruptă de mâinile unui copil furios. Picioarele erau într-o poziție nefirească, întoarse, un pantof îi ieșise din piciorul umflat - deși erau sub zero grade ea era încălțată în pantofi, probabil singura pereche care o mai încăpea. Bastonul și căciula erau la jumătate de metru de ea, alături de doua sacoșe din făș, goale, și o geantă de umăr veche și jerpelită. Stătea acolo, jos, în fund, în poziția aceea nefirească, nedumerită parcă de ce i se întâmplase, fără să zică o vorbă, fără să ceară ajutor. La zece metri, stația de tramvai căsca gura, împreună cu mulțimea curioasă. Zăcea acolo și nimeni nu se mișca, o încremenire nefirească și de-o parte - spectatori - și victimă - bătrâna care căzuse. 
 
Un domn din direcția opusă și o femeie tunsă scurt, cu un brad legat cu sfoară în brațe. Femeia și-a sprijinit bradul de balustradă, i-a spus că o să încerce să o ridice. Era grea, grea precum tristețea. Brațul pe care-l ținea femeia a fost preluat de un bărbat, aceasta i-a cules de pe jos lucrurile și i le-a înmânat. Da, urma să fie bine, alunecase, mergea la Primărie, nu, să nu o așeze pe o bancă fiindcă nu se va mai putea ridica.
A pășit și călcâiul gol arăta toată neputința unei lumi de care nu mai e nevoie.
 
Femeia tunsă scurt și-a luat bradul și s-a îndreptat spre casă. În jurul ei oamenii treceau și ei cu brazi în brațe, privind spre Crăciun.