Carmen Musat Coman

           În martie 2024 am primit de la Pinki acest pix, cu un mesaj de dor. Un dor pe care l-am resimțit și eu în cei doi ani în care am vorbit pe wattsup. Cu ea, cu Sabari, cu Minakshi care s-a pensionat în noiembrie 2024 și a plecat acasă la familia ei. Cu foștii mei studenți. Cu oameni pe care-i cunoscusem în Calcutta. Pe lângă dor era acel proiect care, dacă ar fi fost realizat, ar fi însemnat încununarea muncii lui Didi - Amita Bhose. Și a mea. Un proiect la care lucrasem aproape doi ani - visam deja cum să fie sala, panourile, povestea. Demersurile le-am început încă din ianuarie 2025, crezând că va fi devreme - pentru 2026. Scrisori peste scrisori pentru aprobări. Proiectul era frumos însă... nu erau bani, acesta era răspunsul autorităților române. Deși eu nu solicitam un leu pentru munca mea. Nu erau bani nici măcar pentru biletul meu de avion. Până la urmă n-a fost să fie, așa că din marele proiect au rămas câteva lecturi/conferințe. Și, bineînț...