În afara lumii cunoscute - partea a doua

 „Stăm față-n față, pe băncile din curtea mare și la ora 11 suntem numai noi, cățeii și personalul de curățenie. Când s-au închis porțile asupra noastră? Nu știu...”

Așa-mi încep cartea despre călătoria în Calcutta, orașul lui Didi - Amita Bhose. O carte despre iubire, scrisă cu iubire, așa cum zice Lavinia. La câtă lume a citit-o, mai bine zis nu a citit-o, pare că iubirea nu a mai fost fost în desagă, căci nu a interesat pe mai nimeni, în afară de câteva persoane pe care le număr pe degete - mama s-a oprit pe la jumătate - „Una, două, uite luna!” s-a scuzat ea pentru întreruperea definitivă. Lavinia  a citit-o de trei ori - „N-am recitit-o în 30 de zile. Să fi fost vreo 7,8 zile, răspândite... Cert e că la sfârșitul celor 30 de zile, cât aveai tu să stai, nu o terminasem. Când am văzut că nu te poți întoarce, m-a apucat un soi de superstiție- îmi rămăseseră vreo 20 de pagini- le-am citit repede, le-am mântuit rapid. Îmi promisesem că termin până te întorci. 
Am savurat cartea, în sfârșit. În liniște, în tihnă, cu seninătate. E o carte incredibil de frumoasă, cu propria-i cheie de lectură: nu trebuie să te grăbești. Are are un ritm al ei, altul decât cel în care trăim. O savoare. Ceva între reportaj și poem. Cred că e cea mai frumoasă dintre cărțile tale. Cel puțin de până acum. Tot nu pot scrie despre carte...
Dar...am respirat odată cu tine... M-am bucurat că i-am dat răgaz. Primele două lecturi au fost în goană, hăituită de timp . După Marin Preda și George Bălăiță ești al treilea scriitor a cărui carte o recitesc a treia oară.”

Desigur, rândurile Laviniei v-au cam descumpănit, un neavizat se poate întreba ce e cu termenul de 30 de zile. 30 de zile dura cea de-a doua mea călătorie în Calcutta - da, scriu în continuare Calcutta, ca pe vremea lui Didi. Cine e Didi, ce e cu Calcutta? Apoi mă iertați, dacă nu ați aflat până acum degeaba îmi răceasc eu gura. Iar și iar. Dați o tură pe aici pe blog sau mai bine căutați numele Amita Bhose.

 Că nu au fost 30 ci 40 asta e... continuarea călătoriei. Că a început războiul și m-am trezit cu zborul anulat. Dar până atunci mai e mult. Mai sunt cam... 30 de zile. 

Primele rânduri ale cărții mele se refereau la cerșetoarea din Rabindra Sadan, centru cultural unde oamenii veneau la film, concerte, expoziții, sau pur și simplu să stea pe bănci, să povestească, să bea ceai. Aici am văzut cele mai multe grupuri de femei - trei - șase - de diferite vârste. Mai toate râdeau, povessteau, bând ceai de la vânzătorii ambulanți dotați cu de toate - de la spirtiera-butelie până la sarea pe care ți-o turnau în ceai (brr... nu am reușit să dau pe gât micul pahar cu ceai oferit de Abhijit, m-am scuzat și i l-am oferit și pe al meu). O să mă întrebați cine e Abhijit. Ei, nu, că doar nu credeți că o să o iau de la capăt cu explicațiile! Abhijit e personaj în prima carte - secundar. În cea de acum a devenit personaj principal. Și Lavinia e personaj. Principal în ambele, căci datorită ei a existat prima carte - vezi povestea agendei. Și principal și în această pseudo-carte pe care m-am hotărât să o public aici, pe blog.  Căci iar mi-a dăruit o agendă în care să-mi scriu impresiile. De data aceasta am fost mai... leneșă. De fapt nu mai leneșă ci mi s-a părut că aș repeta unele situații, aș povesti despre aceleași locuri, aceiași oameni. Aceiași oameni?... Ei, până la vârsta asta a mea ar fi trebuit să știu că nu ne scăldăm de două ori în același râu. Că oamenii se schimbă - fundamental foarte rar. Dar că omul bun devine și mai bun iar cel rău - și mai rău. Și că în naivitatea, entuziasmul meu din martie 2024 am luat de buni oameni răi. De fapt nu răi ci... profitori. Semne erau de pe atunci - însă le-am ignorat. În orașul lui Didi oamenii nu puteau fi decât buni. I-am idealizat pe toți. Culmea e că mai toți chiar erau, sunt buni. Ca și aici. Oamenii nu sunt diferiți. 

 Din personajele primei mele cărți, multe au devenit... fum, au dispărut. Altele au devenit strălucitoare prin faptele lor. Nu știu cum m-au perceput ceilalți pe mine, după doi ani.

„Stăm față-n față...” Nu am revăzut-o pe cerșetoarea de acum doi ani. Am căutat-o cu privirea de fiecare dată. Cred că nici măcar nu era o cerșetoare clasică, așa cum sunt cele de pe trotuar, întinzându-ți un pahar din cupru în care zornăie câteva monede - acum e prima dată când le văd procedând astfel, în urmă cu doi ani stăteau ca niște umbre pe trotuar, tăcute, nemișcate. Poate că nici nu era cerșetoare. Poate doar se odihnea acolo - o femeie care cară gunoiul cu roabele acelea imense, grele. 

Pe mulți nu i-am revăzut - deși mulți erau la locul lor, ca și cum nu trecuse decât o zi peste noi. Strada pe care se află sediul ICCR Kolkata unde am fost găzduită, de pildă, avea în capătul ei un mic magazin cu de toate. Vânzătorul era același, m-a recunoscut. Și chiar dacă oamenii nu mai erau aceiași, alții le luaseră locurile, anonimi care le continuau destinele, totul mi-a părut la fel, neschimbat aici. Cerșetoarele cu bebeluși în brațe - din fața micului magazin. Bărbații de la paza Consulatului Statelor Unite - aproape vizavi de ICCR. Până și locul unde dormeau cățeii era același. Florile albe de ceampa cădeau pe stradă în același loc, în stânga ICCR. Și, desigur, oamenii ICCR. Aceiași, după doi ani. Și totuși alții, după cum aveam să constat.

M-am gândit să încep această a doua carte - sau parte, cum vreți să-i spuneți, tot cu o femeie, tot în Rabindra Sadan. Aveam să  cunosc cu câteva zile înainte de reîntoarcerea mea. De data asta am stat alături, mi-a oferit o cafea, mi-a povestit viața ei. Până la un punct aveam povești asemănătoare. Numai că acum fiecare dintre noi privea în altă parte. Pe mine India mă lecuise de orgoliu. Nu-mi mai doream faimă, titluri, nu mai voiam nimic din toate aceste recunoașteri ale implicării tale profesionale. Ea, captivă într-o viață de familie, voia să plece din oraș, să călătorească. Să-și trăiască viața. 

Am cunoscut-o prin... „fiul” ei. Chiar am crezut că e fiul ei - și i-am spus că și seamănă  George cu ea. George era creștin, de unde numele, și cânta la chitară cântece gospel. Se așezase în spatele meu și al lui Abhijit și cânta. Singur. Ne privea câteodată - căci noi ne-am întors, tăcând și ascultându-l - și zâmbea. Să fi avut vreo 30 de ani. Foarte natural ne-a spus că va veni și „sora” lui care are o voce foarte frumoasă și ne-a asigurat că Boney M - Rasputin - cântat de ea o să ne rămână în memorie. Nu am reținut cum o cheamă pe tânără, avea într-adevăr o voce bună, nelucrată însă. Cu exercițiu ar fi devenit o voce foarte bună. Abhijit a pus înregistrarea  pe youtube. Spuneau că vin aici în fiecare seară, și pur și simplu cântă. Nu erau singurii. Pe pajiște, în fața scenei din aer liber, în fiecare seară puteai zări și auzi un mic grup cu o chitară. 

Când l-am revăzut peste câteva zile era cu această doamnă, așezat pe bordura ca o bancă. M-au invitat să mă alătur lor și George ne-a cântat la chitară. Nu i-am reținut numele - de fapt acum îmi dau seama că l-am uitat. Atunci mi s-a părut că are un nume ușor de reținut. La vreo 50 și ceva de ani. Am uitat și locul ei de muncă - era ceva cultural, oricum, a fost foarte mirată să afle de Didi și de vizita lui Tagore în România. Chiar îi citeam mirarea în privire. M-a întrebat dacă-mi poate oferi ceai, am refuzat politicos, gândindu-mă la ceaiul sărat pe care nu-l puteam bea. O cafea? Iar  am refuzat, am zis că e târziu, însă i-am văzut dezamăgirea și am acceptat.  

- Nu e tare, o să poți dormi!  

Viața mi-a povestit-o privind în fața ei. În câteva propoziții. A fost căsătorită, are o fată, soțul i-a furat bani din casă, a îndepărtat-o pe fiica sa de ea, a divorțat. Fata ei s-a înstrăinat de ea. Speră să fie bine și-i dorește numai bine. E singură și vine seara aici și petrece câteva clipe împreună cu „fiul” ei. Acum că sunt aproape de plecare m-am prins că „fratele”, „sora”, „fiul” se referă, de cele mai multe ori, la o legătură de suflet și nu de sânge. Îmi spune că acum tot ce-și dorește e să se mute din Calcutta și să călătorească, să facă ceva pentru ea, să studieze ceva,  după o viață în care a trăit pentru alții, pentru familie. Are lacrimi în ochi. Mă simt prost și-i cer iertare. Pentru că înainte i-am spus că acum, aici, de când am fost blocată de război și nu m-am putut întoarce acasă mi-am dat seama că tot ce-mi doresc e să fiu alături de familia mea. Dă din mână a „nu contează”  - și chiar asta și spune, că nu trebuie să mă simt nicicum. 

Cu ea mi-aș fi început această a doua carte. Cu această necunoscută care mi-a oferit o cafea pe o bancă- bordură din Rabindra Sadan. Cu această femeie care a strâns în pumn paharul din carton în care fusese ceai, spre a-l arunca mai apoi într-unul din tomberoanele de pe alee. Dar asta după plecarea mea. O voi lăsa acolo - după ce a privit cu interes perechea de dansatori români și cele trei culori de pe lingura din lemn pe care i-am oferit-o, scuzându-mă față de George și promițându-i că a doua seară voi avea un dar și pentru el. Nu am reușit să-mi țin promisiunea. Cred că au mai fost două seri doar până la plecarea mea, acum nu-mi amintesc ce am făcut, de ce nu am mai ajuns în Rabindra Sadan.

Însă până la acest moment sunt aproape 40 de zile. Și o voi lua cu începutul. Ce va fi această a doua parte? O carte-jurnal? O carte de călătorii? Cred că va fi, ca și prima, o carte despre iubire. Pe care o voi așterne aici, pe blog, împreună cu fotografii. 

Bine ai venit în Calcutta, orașul lui Didi - Amita Bhose! 

     - va urma - 

Și dacă ești curios în legătură cu prima mea călătorie poți comanda cartea și online din Librăria Agir - 

https://www.agir.ro/carte/in-afara-lumii-cunoscute-124589.html

 și din Librăria Mihai Eminescu 

 https://librariaeminescu.ro/ghiduri-atlase-harti-si-jurnale-de-calatorie/in-afara-lumii-cunoscute-p-354893

 

 Notă: Nici o fotografie, nici un fragment de articol nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.