În afara lumii cunoscute - partea a doua - drumul

 

 

     În martie 2024 am primit de la Pinki acest pix, cu un mesaj de dor. Un dor pe care l-am resimțit și eu în cei doi ani în care am vorbit pe wattsup. Cu ea, cu Sabari, cu Minakshi care s-a pensionat în noiembrie 2024 și a plecat acasă la familia ei. Cu foștii mei studenți. Cu oameni pe care-i cunoscusem în Calcutta. Pe lângă dor era acel proiect care, dacă ar fi fost realizat, ar fi însemnat încununarea muncii lui Didi - Amita Bhose. Și a mea. Un proiect la care lucrasem aproape doi ani - visam deja cum să fie sala, panourile, povestea. Demersurile le-am început încă din ianuarie 2025, crezând că va fi devreme - pentru 2026. Scrisori peste scrisori pentru aprobări. Proiectul era frumos însă... nu erau bani, acesta era răspunsul autorităților române. Deși eu nu solicitam un leu pentru munca mea. Nu erau bani nici măcar pentru biletul meu de avion. Până la urmă n-a fost să fie, așa că din marele proiect au rămas câteva lecturi/conferințe. Și, bineînțeles, rămăsese dorul de orașul și oamenii Calcuttei. Pe 30 decembrie 2025 mi-am cumpărat biletul de avion dus-întors București-Kolkata-București, via Doha, ca și data trecută. Pentru 2 februarie - plecare ora 10,30 din București, sosire la Calcutta la 02,15 noaptea, pe 3 februarie. ICCR Kolkata avea să mă găzduiască din nou - lucru pe care l-am aflat cu 4-5 zile înainte de plecare, astfel că mi-am anulat cele două cazări rezervate din timp în Calcutta.  

    Mi-am umplut valiza cu  aproape 25 de kilograme de cărți și daruri. În afara câtorva lucruri strict necesare, valiza mea conținea exclusiv cărți și daruri, la fel și micul troler de 8 kilograme pe care puteam să-l iau în avion. Nu ai cum lua haine pentru o lună, oricât te-ai strădui, așa că e mult mai simplu să cumperi ce ai nevoie de acolo, mai ales că sunt ieftine și de calitate bună. Nici nu ai crede că ai nevoie de doar câteva lucruri timp de o lună, până la urmă: câteva tricouri, două-trei perechi de pantaloni, o pereche, două de sandale - una neapărat de la Bata. 

 

 

 

 

 

 

Timpul de tranzit la  Doha era atât de scurt  - două ore și un pic - că abia am avut vreme să fac câteva fotografii în spațiul verde, un spațiu descoperit de mine abia la întoarcerea trecută. Era spectaculos - vegetație luxuriantă, păsări cântătoare, cascadă de apă, oameni care se fotografiau - și totuși nu mai priveam cu aceeași curiozitate ca prima dată. Cine ar fi crezut ce avea să urmeze! dar toate la timpul lor.

Calcutta însă, din avion, îmi părea atât de strălucitoare și de vie, la acea oră în noapte! Și am făcut aceste două fotografii nereușite drept amintire. Acum, când scriu, îmi dau seama că nu am interacționat cu nimeni în avionul de Calcutta. Spre deosebire de vizita precedentă când o tânără mi-a admirat tricoul și mărțișorul pe care l-a luat drept o insignă de cercetași - i-am explicat ce semnificație are - iar un yoghin/călugăr britanic care s-a recomandat a fi avocat a eșuat lângă mine pe scaun, blocat de stewarzi, fiind nevoit să mănânce în compania mea, timp în care mi-a povestit că în bagaj avea urna mamei sale pe care voia să o risipească în Gange. Nu mai știu, cred că a povestit înainte de masă, fapt care totuși nu ne-a tăiat pofta de mâncare. Era un nebun simpatic, îmbrăcat în rasa portocalie.

Formalitățile de intrare în țară trecute cu brio iată-mă așteptând bagajul. Eu și ceilalți, desigur.  Și așteptăm vreo...40 de minute. Astfel încât atunci când am ieșit pe ușa aeroportului și m-a izbit aerul cald al Calcuttei m-a apucat și panica. Pe nici o foaie de hârtie nu se afla numele meu, așa cum fusesem înștiințată. Șoferul cutare, cu mașina cutare va fi acolo, cu numele meu scris. În trecerea mea dublă (ca să fiu sigură că nu am ratat afișul) de-a lungul șirului de bărbați care așteptau pe cineva - cu rost sau fără, căci am tot fost întrebată dacă doresc un taxi, eu refuzând din cap, spaima mea a început să crească. Eram singură în miez de noapte și nu mă (mai) aștepta nimeni.  Eram convinsă că din cauza timpului lung de așteptare șoferul a plecat, crezând că nu am mai venit. Și, ca un făcut, cartela mea nu funcționa, roamingul adică. Cumpărasem o cartelă special pentru India, 15 euro pentru 21 de zile, și iată că nu se forma numărul de telefon al șoferului. De fapt se forma dar nu...suna. Aveam să aflu mai târziu că era nevoie de câteva secunde bune ca să se facă  o conexiune telefonică. Să aștept în gol, cu alte cuvinte. 

Mi s-au părut minute lungi - cele în care mi-am dat seama că nu mă așteaptă nimeni și că va trebui să mă îndrept spre ghereta unde scria prepaid taxi. Am tras aer în piept și am târât după mine cele 33 de kilograme de cărți și daruri, spre gheretă. Bănuiesc că și cealaltă femeie la fel de singură ca și mine a procedat la fel. Ne uitasem una la alta pentru câteva clipe, ca într-o oglindă: am citit aceeași teamă de noapte în fața șirului de bărbați de dincolo de bara care ne despărțea. Nu, mulțumesc, nu iau un taxi de pe stradă nici dacă aștept aici răsăritul.

Ideea salvatoare mi-a venit în fața tânărului de la ghișeu. L-am rugat să-l sune pe șofer și să-i explice ce-i cu mine. Am avut noroc, căci... în 5 minute acesta s-a întors. Plecase, desigur, nu am înțeles de la el dacă se oprise pe undeva pe drum sau abia plecase, nu era deloc comunicativ. Nici nu mai conta, eram fericită. Nu știa destinația, am greșit numele străzii, pe drum m-am dumirit și l-am lămurit. Degeaba am zis de Consulatul Statelor Unite - părea că nu are rude prin America și nu avea habar unde este. La un moment dat mi-am amintit numele hotelului unde am stat prima oară și atunci s-a lămurit cam pe unde trebuie să ajungă.

Aș putea spune că orașul m-a învăluit în aerul lui cald, cețos, de poveste de Narnia. Dar asta a fost în martie 2024, când m-am îndreptat cu șoferul spre parcarea cu pământ roșiatic și aveam impresia că am poposit într-o poveste. Acum, din cauza încordării, aerul îmi păruse înțepenit. 

Pe geamul mașinii am privit clădirile pe lângă care treceam, mașinile de pe stradă, am revăzut grilajele pe care le puneau polițiștii de la circulație în timpul nopții pe stradă, spre a limita viteza mașinilor - erai nevoit să faci un fel de slalom printre ele, parcă erai la sărituri -garduri. Ne-au depășit câteva scutere pe care erau tineri ce mi se păreau dubioși, căci aveau eșarfe înfășurate în jurul capului și al gurii - aveam să-mi dau seama, mai târziu, că de fapt ei se protejau de aerul poluat. Era trei dimineața însă străzile erau destul de animate și am început să recunosc clădiri. La o intersecție am văzut câteva tuk-tuk-uri staționate în așteptarea mușteriilor. Și am zămbit. Primul zâmbet în orașul lui Didi.

 

 

Însă străzile din apropierea ICR Kolkata îmi păreau pustii. Largi și pustii - am avut senzația că șoferul s-a și învârtit un pic în cerc. Când la poarta institutului a venit cineva de la security - nici nu mai știu de era cineva nou sau cineva de data trecută, așa de obosită eram - mi-am zis că am ajuns acasă. Acasă. Șoferul mi-a mulțumit împreunându-și palmele pentru cei 5 euro pe care-i așezasem pe bancheta de lângă el. 

Era bacșișul lui, cam cât ar fi fost și drumul cu uberul.

 

Aveam camera numărul 1, știam de la Swarupam. Camera numărul 1, cu cuibul porumbeilor în spatele aparatului de aer condiționat așezat în dreptul ferestrei. Erau tot acolo, de parcă nici nu aș fi lipsit doi ani. Și tablourile lui Tagore erau  tot acolo, pe perete. Totul era neschimbat. Pe birou - cele două sticle cu apă, tava cu două pahare, cafetiera. 

Totul era neschimbat. Și totuși, nu a fost așa.

 

Am adormit pe la 4, probabil - cu gândul că pe la 5 o să mă trezească țipătul ascuțit al cucului bengalez. Matinal cuc. Mi-a trebuit ceva vreme să aflu că pasărea care pe la 5 dimineața începe să țipe ascuțit și prelung se numește cuc. Tot aveam impresia că trebuie să fie tăcut precum cucul nostru. Ei, ce să vezi, surpriză, de data asta nu am auzit cucul dar i-am tot auzit pe cei doi porumbei care-și povesteau cine știe ce, gângurind. Mi-am adus aminte brusc că așa a fost și data trecută vreo două nopți - îninate de plecarea mea. Tocmai atunci descoperiseră acest loc bun de cuib. Musai să mă mut în camera numărul 2, unde stătusem prima dată jumătate din perioadă. 

Cu gândul ăsta am adormit, vegheată de Tagore. Am dormit trei ore. La 7 dimineața eram trează nemâncată, cum se spune. Pentru prima mea zi din 2026 în orașul lui Didi. Tot acasă.

 

va urma 

Notă: Nici o fotografie, fragment de articol nu pot fi reprodusă fără acordul autoarei.