duminică, aprilie 11, 2010

Eminescu şi limba sanscrită, de Amita Bhose


Fragment din cartea "Eminescu şi limba sanscrită", de Amita Bhose, apărută recent la editura Cununi de stele.
Mai multe pe www.edituracununidestele.ro, unde puteţi şi comanda cărţile Amitei Bhose.


Cabala limbii sanscrite*
* apărut iniţial în Convorbiri literare, Iaşi, iunie 1984 - fragment


„Cabala limbei sanscrite” – însemnarea se află într-un manuscris al lui Eminescu (ms. 2292, f. 34 v); după câteva file, la p. 38 v, urmează alta – „KABALLA (cartea-cheie) sanscrită”, iar din nou, la f. 45 v, apare o încercare de a scrie cuvântul Kabala în litere devanāgarī. Scrierile aparţin anului 1883, când poetul a fost pasionat de lingvistică.
Eminescu a trăit în ţările de cultură germană, într-o perioadă când cultivarea indianisticii, mai ales a lingvisticii sanscrite, a atins apogeul în Occident. El a avut posibilitatea de a fi la zi cu ultimele dezvoltări în această direcţie. Dacă acceptăm mărturia lui Iordănescu, pomenită anterior, a şi audiat cursurile de sanscrită conduse de Al. Weber. Totuşi i s-a părut că limba respectivă a fost învelită într-un mister asemănător cabalei. Oricât de paradoxală ne-ar părea observaţia lui Eminescu, ea n-a fost gratuită. Pentru a înţelege rostul ei, este necesar să considerăm câteva aspecte sociologice ale civilizaţiei indiene antice, factor responsabil pentru caracterul esoteric al limbii sanscrite.
După cum se ştie, sanscrita a fost limba literară, administrativă şi liturgică a subcontinentului indian, spaţiul geografic care conţine acum India, Pakistan şi Bangladesh, pentru o lungă perioadă istorică. Ea a fost adusă de indo-arieni în a doua jumătate a mileniului II î.e.n. şi iniţial a fost limitată în partea de nord şi nord-vest. Ulterior, odată cu propagarea culturii indo-ariene în sud şi est – tema tratată în eposuri –, a fost răspândit şi cultul limbii sanscrite în acele părţi. Difuzarea limbii pe întregul teritoriu a fost completată în timpul dinastiei Gupta de la secolul IV până la secolul VI e.n. Perioada respectivă a văzut înflorirea culturii indiene, mai ales a literaturii şi a artelor plastice. Datorită scriitorilor, ca celebrul poet Kālidāsa, limba sanscrită clasică a atins culmea evoluţiei şi a continuat să fie lingua franca a subcontinentului pentru încă o jumătate de secol.
Deşi a fost folosită pe o suprafaţă întinsă, sanscrita n-a avut numărul de vorbitori tot atât de mare. Populaţia din nord vorbea diferite dialecte de origine sanscrită, iar cea din sud folosea graiuri de provenienţă dravidiană. Oamenii cu statut înalt civil, militar sau intelectual, comunicau în sanscrită. Numele limbii însemnând „rafinat”, se înţelege că preocuparea pentru aceasta atesta gradul de cultură a vorbitorului.
Textele sanscrite, fie scrise, fie orale, au fost interzise castei śūdra, cea mai joasă în ierarhia socială, cuprinzându-i pe oamenii care munceau pe câmp sau se ocupau de meşteşuguri şi care constituiau marea masă a poporului.
Restricţia a fost impusă mai întâi din interese lingvistice, din motivul de a păstra rafinamentul atât de bine cultivat. Mai târziu, problema a căpătat dimensiuni sociale şi religioase. Odată cu creşterea rigorii sistemului de castă, închistarea limbii a cunoscut un grad tot mai sporit. Deşi Rgveda susţinea originea divină a celor patru caste (X, 90), în epocile ulterioare, casta śūdra a fost cu totul subjugată, destituită. Între multiplele drepturi ce i-au fost negate era şi cel de a învăţa limba sanscrită – supranumită deva-bhāsā sau limba divină.

........................

Notă:
Nici un fragment, articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Niciun comentariu: