marți, septembrie 09, 2014

Cum s-a făcut de-am ajuns la Sulina



Partea a II-a

Cum ziceam, ajungem la pensiune. Exact la capătul Sulinei. Aici, o pancartă ne urează drum bun sau bun venit, depinde din ce parte vii. E și capătul liniei maxi-taxi. Cazare, refrișare, schimbare, admirare.
       O, ce priveliște de la fereastră!
Buni de plajă.
- Mergeți la plajă, nu? Tot eu vă duc! Acușica ajungem! zice domnul Sandu (îl știți din articolul de ieri).
O, ce bine, îți zici. Acușica ajungi și te bălăcești în mare. „Acușica” acesta are însă, la Sulina, altă dimensiune. Vei face cea mai lungă călătorie posibilă până la plajă.
- Acușica ajungem, dar să mai strâng un pic roata, zice domnul Sandu, și cu o manivelă veche precum mașina lui învârtește șuruburile roții din spate. Strânge, se opintește, icnește, se dă în spate, cu șlapii lui din cauciuc, iar strânge.
- Așa…. acum să-mi iau și o cafea… Acușica ajungem.
Strângi umbrela în brațe, îți ridici rucsacul pe umăr, aștepți în drum. Nu te poți enerva. Nu ai cum. Pur și simplu nu o să te poți enerva pe acest om. E atât de simpatic, atitudinea lui e atât de naturală, încetineala lui e o prelungire a orașului. Adică unde să ne grăbim? pare a fi întrebarea. Sunt 7 kilometri dus, 7 întors. Ești ca pe o insulă. Oriunde te rotești dai peste oamenii cu care ai fost pe naveta rapidă – la plajă, în plimbarea cu barca, pe terasa de la faleză…
Domnul Sandu își potrivește ceașca pe parbriz, pe niște hârtii. Își aprinde o țigară, pornim. Dar ceașca nu vrea să stea, așa că o ține într-o mână. Mașina se hurducăie pe drumul pietruit.
-         Măi, doamnă, măi, se adresează el telefonului care sună. Glasul e mustrător.
Oprește mașina, sună destinatara și vorbește la telefon. Pornim. Te umflă râsul.
-         Poate mai schimb și viteza, zice el și iar oprește mașina. Într-o mână are țigara și telefonul, în alta, ceașca. I-ar fi prins bine o a treia mână, pentru volan. La 5 la oră cât avea mașina însă, nici nu avea nevoie de volan. Mergea singură, mașina.
-         Vedeți drumul ăsta? N-a mai apucat să-l termine Udrea. Tot ce a făcut ea a făcut, când a fost ministru. Apoi au venit ceilalți și s-a oprit tot. A făcut și tabără internațională, nu o să vedeți vreun copil bolnav, ce mâncare au, ce curat e, vin copii din toată lumea!
Nici măcar nu face politică. Omul constată. Astfel de drum, pavat, nu au avut ei de când se știu. Nici tu nu faci politică așa că taci. În fața unei case transformate în magazin domnul Sandu oprește și urcă doi bărbați. Slabi, fără dinți.
-         E rece? întreabă domnul Sandu și bea din sticla cu apă adusă de finu.
Sunt cam amețiți, cei doi. Un pic. Au treabă la piață.
-         Dar hai să mergem până la plajă, bem o bere și ne-ntoarcem! propune unul.
-         Nu, mă, nu!
-         Dar ce-are? Mergem, bem o bere și ne-ntoarcem.
Nu merg. Păcat. Că doar acușica ajungem. Treci pe 
lângă case, pe lângă tabăra din intersecție, pe lângă cimitirul internațional, apoi orizontul se lărgește și se eliberează de mâna omului. Până aproape de mare, unde, în plină rezervație naturală, câteva case din lemn alb, scorojit de nefolosință, îți arată ce pot face două mâini dibace – amenajarea plajei Sulina, cu fonduri europene. Pe madam Udrea însă a oprit-o Biosfera Deltei Dunării. Așa că proiectul s-a oprit. Dar banii?



La capătul liniei, un drum din nisip te duce spre mare.  De-o parte și de alta a drumului nisipos, două terase-ciuperci. Cea din dreapta va fi aproape mereu plină, cea din stânga va fi mereu goală. Îți spui că poate are legătură cu toaleta – cea din stânga e mereu murdară.
-         Am ajuns! Așa-i că-i frumos? V-am zis eu că o să aveți o vacanță frumoasă! O să vedeți! zice domnul Sandu și zâmbește.
Pe domnul Sandu nu-l dau pe nici un alt șofer de maxi-taxi. Și dacă ar fi deștepți patronii lui, i-ar da și o primă. Pentru că oamenii călătoresc cu el doar de dragul lui.




Într-adevăr, e frumos. În fața ta, marea. O mare de culoarea Dunării, tulbure. Dulce, din care vor bea câinii și în care se vor spăla pe cap câțiva bărbați. O porțiune lată de nisip, cel mai fin nisip văzut de tine pe plajele românești. Câțiva oameni pe șezlonguri – da, au și șezlonguri, umbrele… Dar de ce-ai veni la capătul lumii ca să stai pe șezlong? Câțiva oameni pe cearșafuri. Risipiți pe plaja lungă, lungă… Două podețe din lemn duc în mare, podețele lui Udrea, un dig e în zare, cu capătul pierdut în cerul ce se unește cu marea. Respiri adânc și privești marea. Nu-ți mai trebuie nimic.
 
Va continua










 

Niciun comentariu: