Mândrie și prostie

 

Suntem mândri... De ce să fim noi mândri de reușita altei nații? Ca să fii mândru de cineva, de ceva, apoi trebuie să ai o contribuție la dezvoltarea acelei persoane, să pui osul la treabă. Să fii mândru de copilul tău, să fii mândru de echipa cu care ai lucrat... Altfel lasă oamenii în pace, veți-ți de treaba ta.

Suntem mândri că indienii au ajuns la Lună. Da, Didi ar fi fost mândră de reușita Indiei. Da, indienii pe care-i știu sau nu știu sunt mândri de reușita acestei mari nații. Au toate motivele. Steagul indian se află pe Lună. O studentă mi-a scris, mai demult:

- După ce am citit ce a realizat Didi - Amita Bhose - m-am simțit mândră că sunt indiancă.

Avea toate motivele. O indiancă realizase puntea culturală indo-română și-și pusese toată dragostea, inteligența, viața în slujirea culturii indiene dar și române. 

 

Dar noi? Noi, românii? Noi putem fi bucuroși de reușita aceasta istorică. Mândri nu avem de ce, pentru că de ne uităm cum îi tratăm pe indienii care lucrează în România ar trebui să ne fie rușine că acum, când e vorba de o izbândă, ne dăm cu cărămida în piept. O izbândă la care nu avem vreo contribuție, din contră, ne purtăm urât cu oamenii nației.

Mie, în țara mea, mi-e rușine de cum se poartă conaționalii mei cu indienii, bangladeșienii care și-au lăsat familiile acasă pentru un trai mai bun. Desigur, noi nu suntem empatici - fiecare dintre noi cunoaște familii cu membri plecați la muncă în străinătate. Numai că noi nu am învățat să prețuim munca. Și noi - mă refer la românii plecați la muncă în străinătate - și ei - indienii plecați la muncă în străinătate - muncim muncă grea, prost răsplătită dar un pic mai bine ca în țara mamă. Iar noi, în loc să ne gândim la rudele, cunoștințele noastre ce-și mănâncă viața în alte țări, în loc să fim empatici, ne arătăm mușchii, căci nouă, românilor, ne place să fim șefi. Tratează-i întotdeauna pe ceilalți așa cum ai vrea să fii tratat. Nu știi niciodată cum se întoarce roata, ce ție nu-ți place altuia nu-i face.

Eu îi privesc cu mare atenție - sunt în supermarketul din comuna mamei,așezând produsele, în timp ce mergeam la proceduri îi vedeam pe marginea drumului, mânuind la 40 de grade excavatorul, așezând cu mâinile goale conductele imense în șanțuri. Unul dintre ei purta un turban roșu, ceea ce mă făcea să mă gândesc la o poveste, însă sigur viața lui nu era de poveste. la 17, 30 îi revedeam în stația de autobuz, așteptând senini. Seninătatea, calmul sunt trăsăturile lor esențiale. Nu ridică tonul, nu se ceartă cu nimeni, sunt împăciutori prin atitudine dar nu sunt umili. Nu sunt conflictuali, trec cu scuterele sau bicicletele ca niște umbre, nu-i auzi strigând, țipând așa cum facem noi, românii. Lucrează în covrigării, la nici nu vreau să mă gândesc câte grade, dar sunt senini. 

 

Mie îmi sunt foarte dragi. Și-au căutat norocul la noi, aici, cei mai mulți nici nu știu că în 1959 o indiancă de-a lor s-a îndrăgostit de poezia eminesciană care suna precum poezia lui Tagore însă sunt sigură că fiecare dintre ei, ieri, a fost mândru că e indian, așa cum ar trebui să fim și noi mândri de realizările noastre, ale românilor. Putem începe cu pași mici - empatia, respectul, educația.

Ei au ajuns pe Lună. Noi trăim aici, în mocirla noastră, crezând că avem Luna dacă îl jignim pe cel ce ne frământă aluatul covrigului. Nu facem decât să scuipăm pe pâinea noastră.

 

Așa că da, indienii au de ce să fie mândri că au ajuns pe Lună.