vineri, iulie 29, 2011

Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru, doi pe un balansoar

În urmă cu ani buni scriam la revista Femeia. Pe când Femeia era o revistă cu articole, interviuri, anchete, reportaje... Acopeream cu mare plăcere și rubrica Doi pe un balansoar, o rubrică având ca personaje două celebrități - din viața culturală, de regulă. Așa am avut privilegiul de a cunoaște oameni mari. În 2002, acum 9 ani, am intrat în casa doamnei Carmen Stănescu și a domnului Damian Crășmaru, articolul apărând în noiembrie (dacă nu mă înșel). Reiau aici articolul, urându-i doamnei Carmen Stănescu mulți ani sănătoși și mulțumindu-i pentru bucuria pe care ne-o aduce în suflete. Așadar... ne întoarcem în 2002.


Doi pe un balansoar
Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru

Din cei 150 de ani ai Teatrului Național „I.L. Caragiale“ cei doi mari actori au urcat pe scenă 108: 58 – Carmen Stănescu, 50 – Damian Crâșmaru. Din miile de ani ale familiei lumii, au jucat pe scena vieții 48. Fiindcă au avut norocul că s-au întâlnit, că s-au asemănat în profesie, că au avut dorința de a face un lucru bun, de a izbuti în viața pe care au trăit-o cu ambiție și exigență, sentimente care i-a unit întotdeauana, ca și faptul că s-au iubit foarte mult, s-au apreciat și și-au dorit foarte mult bine unul celuilalt.

Toate aceste sentimente le simți în aerul apartamentului în care intri cu speranța că vei descoperi nespusul, nevăzutul și le vei împărtăși lumii. În privirile, gesturile, căldura glasului - frumusețe interioară imprimată pe cea fizică. Îi vezi mișcându-se cu grație naturală, respirând, râzând, amintindu-și, completându-se unul pe celălalt, discutând despre ziua de azi dar și cea de ieri, cea de mâine. Pentru câteva ore, te afli în sanctuarul lor și te molipsești de râsul, bucuria, fericirea lor de a trăi fiecare clipă; te molipsești de viață. O viață pe care au avut înțelepciunea s-o trăiască astfel de la bun început - în bucurie, dragoste, fericire.
Sunt frumoși, foarte frumoși și destăinurile le luminează și mai mult chipul. Și, în timpul discuției, încerci să vezi acea aură care o înconjoară pe doamna Carmen Stănescu într-una dintre fotografii (foto…). De data aceasta, aura e formată din cuvinte, gesturi, priviri. „Hai să vorbească întâi Damian, că trebuie să plece la teatru, și apoi rămânem noi amândouă“, zice dânsa. Îl va completa însă, în timpul discuției și, deși poate că l-a mai auzit spunând aceste lucruri, are entuziasmul neblazat de a-l întrerupe, sărind în sus ca un copil, adresându-mi-se: „Asta chiar că trebuie notată, că asta e bună! Damiane, îl va dojeni blând de câteva ori, vorbește mai rar, ca să poată scrie“. E o dojană căreia nu i te poți opune, nu o poți contrazice, nu poți decât să te supui. E o dojană ca o dorință, rostită cu atâta căldură că n-ai cum să o ignori. Domnul Crâșmau i se va supune pentru a-și relua ritmul peste câteva fraze, vorbind despre profesia de actor, despre roluri, despre căsnicia lor: „Profesia asta e cunoscută și necunoscută în același timp. Mulți cred că o cunosc. E o profesie foarte dură. Când un actor ajunge să facă un rol care pare că e făcut cu ușurință, se poate numi maestru, dar e un drum foarte lung și greu de ajuns. Cu cât pari mai nechinuit pe scenă cu atât înseamnă că ai învățat nu tot, dar ai învățat destul ca să ți se poată spune maestre. Mulți capătă însă titlul acesta, dar clandestin, ilegal. Profesiunii acesteia nu i se dă de capăt, e fascinantă. Noi doi, eu și Carmen, suntem socotiți învingători, dar noi nu ne considerăm astfel. Fiindcă n-avem cum să știm, să înțelegem mai mult decât știm. Cine crede că știe tot a pierdut partida profesiei și a vieții. Și cu cât te apropii mai mult de vârsta înaintată ajungi să înțelegi că nu știi tot. Asta dacă nu ești tâmpit. În general, vârsta îți echilibrează puțin exagerările și asta e bine. Viața are un cântar al ei care te învață să vezi în ce parte e mai bine și în ce parte e mai rău. Păcat că uneori e prea târziu“. Cântarul vieții i-a pus împreună pe ei doi, și au văzut împreună. Valori apropiate, de aceea gelozia profesională nu a existat în cuplul lor. Gelozie profesională care desparte multe cupluri de artiști, acesta fiind, în opinia domnului Crâșmaru, motivul pentru care cuplurile de artiști nu prea rezistă în timp. „Gelozia profesională e ucigătoare. Dante spunea: „Gelozia e iazma ce mai otrăvitoare pentru sufletul omului“. Dacă sunt buni amândoi există o competiție surdă, mută, încerci mereu să fii cel puțin la fel de bun ca cea de lângă tine. Însă astea sunt lucruri care merg paralel cu faptele, evident de valoare, ale celor doi. Sunt convins că e jenant când din doi actori care sunt căsătoriți unul dintre ei e foarte sus și unul e foarte jos. Umilirea și durerea sunt foarte distructive pentru acel cuplu. Cu două valori însă, fiecare merge pe drumul lui dar, de fapt, pe același drum“. „Da, da, intervine doamna Stănescu. Știi ce-i spun lui Damian când are o premieră? „Ai grijă, mamă, să nu mă faci de râs!“. Când eu am o premieră, Damian îmi zice tot așa: „Ai grijă, mamă, să nu mă faci de râs…“.
Nici unul dintre ei nu l–a făcut de râs pe celălalt în cei 108 ani de scenă. Făcuți din toate rolurile pe care le-au jucat, pe care le-au plătit cu viața, fiindcă atunci când joci roluri mari ești obligat să le plătești astfel, Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru s-au născut de câte ori au făcut un rol și au murit de câte ori personajul respectiv a terminat rolul. De aceea consideră normal ca un actor să aibă o privire asupra vieții mai colorată, mai amănunțită, pentru că după 108 ani de profesie poartă urme serioase ale personajelor. Așa cum oamenii care trăiesc împreună ajung să semene nu la chipuri, pentru că nu e adevărată asemănarea fizică, „oamenii seamănă în atitudini interioare, se mișcă la fel, simt, se comportă asemănător, își împărtășesc stări sufletești până la stări fizice, așa se întâmplă și cu actor, cu rolurile. Rolul face invitația și actorul răspunde. Actorul ia din personaj ce-i oferă și rolul ia din actor ce-i oferă. E un mariaj ca-n viață. Numai Dali ar putea picta un actor făcut din toate rolurile lui și să scrie jos „actor“. ªi imaginați-vă un portret făcut din 180 de roluri (numărul rolurilor interpretate de domnul Crâșmaru- n.n.). Ar fi descifrabil? Cred că nu. Și totuși…“ „Da, întărește doamna Stănescu, cred că numai Dali. Vezi, eu nu le pot zice așa de bine!“, se întoarce dânsa spre mine, spre a întări că a avut dreptate. Întrerupere folosită de domnul Crâșmaru pentru a se interesa de starea dumneai, imperceptibilă schimbare a chipului. Pentru câteva clipe, sunt singuri, pentru câteva clipe reporterul nu mai există: „Nu te simți bine, puișor? Să-ți aduc ceva? Ce e?“ Confirmarea că a avut dreptate vine, și refuzul blând, apoi discuția revine și ea la căsnicie. „Căsnicia e o artă, spune domnul Crâșmaru. Trebuie să ai talent, poate chiar mai mult decât pentru a face teatru. În căsnicie trebuie să ai echilibru de la început. Să ai calități, să fii inteligent, să iubești foarte mult, să creeezi un climat pentru a viețui, nu numai pentru tine ci și pentru partener. Trebuie să știi să fii și amant (asta e foarte greu), să respecți, să aperi. Într-o căsnicie trebuie să știi și să vezi înainte, mult. Dacă nu știi toate astea, dacă nu le ai, e mai bine să nu te apuci. Pentru că e o instituție complexă, dificilă. Dar cu timpul, minunată. Dacă reușești să treci un anume Rubicon atunci ai șanse să fii și fericit în căsnicie.“
Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru au trecut Rubiconul și sunt împreună de 48 de ani, având arsenal dragostea, spiritul, umorul. Exemplu: „Eu m-am îndrăgostit de teatru la 6 ani, își începe confesiunea doamna Stănescu. (De pe hol, domnul Crâșmaru, încălțându-se: “Da, era pe vremea lui Mihai Viteazu…“ Soția râde. Dânsul continuă: „Și primul ei spectator a fost Ștefan cel Mare“. Doamna Stănescu iar râde, încântată și răspunde: „Nu, dar l-am avut partener pe Ștefan cel Mare în Apus de Soare“. Apoi, întorcându-se spre mine: „Vezi, așa mă face să râd Damian al meu“. Revine la subiect: „Când ai mei m-au dus la Teatrul Național, într-o sală splendidă care a fost bombardată din greșeală de nemți. Acolo am văzut „Vlaicu Vodă“, într-o montare splendidă, fastuoasă, cum astăzi nu se mai poate face. Era un palat pe scenă. M-a fascinat tocmai scena asta. În piesa aceasta am jucat și eu, în urmă cu 10 ani, în regia lui Mihai Berechet. Dar n-a mai avut parte de acel fast extraordinar. Spectacolele erau fastuoase, te fermecau, se bazau pe foarte mulți bani, costa enorm, dar acum ne mulțumim și cu decoruri mai reduse, și dau exemplu „Leul în iarnă“, de James Goldman ( a avut premiera în decembrie 2001 – n.n.), pe care-l joc acum alături de Damian. E un spectacol de mare ținută și frumusețe, pus în scenă de Petre Bokor, care stă la Vancouver dar a venit de câteva ori și a montat piese cu succes. Vine cu spectacolul aproape gata făcut în mintea lui. Suntem doi actori preferați ai lui, publicul pleacă înduioșat și sunt foarte mulți cei care vor să-l revadă. Rolul pe care-l joc acum e cel pe care cred că mi l-am dorit toată viața. Multe roluri de-ale mele au fost precum mine, explozive, temperamentale și am lucrat foarte mult cu marele Sică Alexandrescu, Mihai Berechet – cu care am lucrat cel mai mult. Datorită acestui fel de al meu desigur că m-au distribuit în astfel de roluri. Eleanor d Aquitania e de mare concentrare interioară, de mare inteligență, forță lăuntrică, e ceea ce aveam nevoie.“ Confesiunea e întreruptă de domnul Crâșmaru care-și ia rămas bun, față de mine protocolar, față de soție cu tandrețe: mâna sărutată, ținută un pic între mâinile sale. Îi spune itinerarul pe care-l va urma și rămânem amândouă. Domna Stănescu se întoarce în trecut. După acel spectacol s-a gândit că o să fie actriță și, atunci când era singură acasă își regiza roluri lacrimogene, asta datorită filmelor de dragoste, sentimentale, pe care le vedea împreună cu mama sa. Tatăl o ducea la alt gen de filme: cu Tarzan. Consideră că acolo, acasă, a fost adevărata instrucție, acolo s-a pregătit pentru teatrul de mai târziu. Bineînțeles, a mai oscilat, s-a îndrăgostit și de profesia de farmacist, asta fiindcă în timpul războiului, în 1942, elevă de liceu fiind, făcea muncă obștească, vara. Trei luni a lucrat la Spitalul Cantacuzino, la farmacie. Cum nu face nimic de mântuială, s-a implicat serios și s-a gândit că așa cum mergea, cu medicamente în saloane, la bolnavi, făcea ceva bun, își făcea un rost. Pasiunea pentru farmacie s-a stins însă, destul de repede, la 16 ani declarându-le părinților că nu vrea să mai meargă la școală pentru că vrea să facă teatru. „Categoric vei face teatru, i-a spus tatăl său. De aceea trebuie să înveți, să-ți termini liceul, să-ți iei bacalaureatul și să dai la Conservator“. O adorau, părinții. Tatăl era avocat, cu vederi moderne. Nu i-au impus niciodată să facă ceva, și-au dat seama că viața și reușita sunt ale celor care-și urmează singuri destinul și dorințele. Au lăsat-o să-și urmeze drumul, în 1948 terminând Conservatorul Regal de Artă Dramatică, și de atunci jucând pe scena Teatrului Național. Pe acest drum l-a întâlnit pe Damian Crâșmaru, un fel de copil teribil, despre care vorbea toată lumea din teatru deoarece imediat după absolvire fusese repartizat la Național, nemaifăcându-și stagiul obligatoriu în provincie, trei ani. L-a avut partener în „Doamna nevăzută“, de Calderon de la Barca, spectacol care se juca toată vara la Grădina Boema, în fiecare seară. La un moment dat actorul care-l interpreta pe Don Manuel s-a îmbolnăvit dar Sică Alexandrescu nu a vrut să suspende nici un spectacol și a zis: „Băgați-l pe Damian Crâșmaru, că e băiat talentat, să învețe de dimineața până seara și să se joace spectacolul!“. „Și nebunul ăsta de Damian al meu, râde doamna Stănescu, a învățat rolul. Am făcut toată ziua repetiții, era o zi caniculară, și a reușit să intre în rol. Cu memoria lui fabuloasă și cu pofta de a intra în rol. A avut succes și a rămas în rol, jucând alternativ cu celălalt actor. Peste câteva zile s-a îmbolnăvit alt actor, iar Sică Alexandrescu a repetat figura cu Damian și a intrat și în rolul lui Don Luis. Era Don Luis într-o seară și Don Manuel într-alta. L-am apreciat și am rămas unul lângă celălalt până-n ziua de astăzi“. Cum e viața alături de Damian Crâșmaru? „E foarte frumoasă, pot să spun că și foarte obositoare, pentru că se implică acum mult mai mult ca mine în toată activitatea teatrului. Eu sunt puțin mai nepăsătoare. Eu sunt fericită când sunt acasă. Și el adoră casa, dar el vine de la teatru cu toate și mi le răstoarnă pe masă. Unori îl înțeleg, uneori îl contrazic, dar e normal ceea ce face el. Câteodată vine cu vești bune, câteodată cu mai puțin bune. E normal să fie așa, așa e peste tot. Acum joacă în trei piese – „Anul viitor la aceeași oră“, cu Adela Mărculescu, „Trei surori“, în regia lui Iuri Krasovski, „Leul în iarnă“, alături de mine. A început o repetiție nouă în regia lui Geo Saizescu, un spectacol de Cehov – o combinație de două spectacole într-unul singur), a fost la Timișoara recent, în turneu. E extrordinar de solicitat și are bucuria de a-mi împărtăși tot ce i s-a întâmplat. Cum a fost primit de publicul extraordinar de la Timișoara, receptiv, entuziast, dar și dezavantajele drumului cu trenul de noapte, că el nu poate dormi în vagon lit. Acum jucăm „Leul în iarnă“ împreună, iar Petre Bokor ne-a promis o altă piesă la care lucrează acum, vine în martie cu ea, pentru noi doi, sunt curioasă la ce se gândește.“
Curiozitatea i se citește în priviri, bucuria, dragostea de viață i se citesc în ochii frumoși, luminoși. Chipul e frumos și privind-o, îți trec prin minte frânturi din piesele juacte de dânsa. Multe, foarte multe roluri: În „Comedia de modă veche“, de Arbuzov, jucată timp de 11 ani, cu 1100 de reprezentații, a fost Lidia Șerber, avându-l ca partener pe Mihai Fotino, partener de scenă în multe alte piese, și cu care s-a înțeles excepțional. Arbuzov, prezent în sală la spectacol, a declarat că nu poate exista o interpretă mai bună a acestui rol atât de dificil. În același timp piesa se juca la Paris, cu Edvige Feuillere, dar autorului i-a plăcut mai mult versiunea românească, de aceea avea s-o invite pe interpretă la Riga și la Jurmala, pe malul Mării Baltice, acolo unde a scris piesa și de unde s-a inspirat. Carmen Stănescu avea să revadă locurile pe care le trăia în spectacol: țărmul mării, acoperit de pescăruși, Golful, restaurantul din Jurmala, unde se petrecea o scenă. Avea să joace spectacolul și la Riga. Apoi, a fost Zoe din „O Scrisoare pierdută“ – cine o poate uita? – din 1962, când Sică Alexandrescu a refăcut toată opera lui Caragiale pentru Teatrul Național. Predecesoarea sa în acest rol fusese Elvira Godeanu. Sică Alexandrescu a format-o, instruit-o, lansat-o, și Carmen Stănescu avea să râmână în trupa formidabilă de mari actori de comedie ai teatrului românesc. Primul rol sub direcția sa a fost în 1951, în Mița Baston în „D’ ale carnavalului“. Un alt succes a fost în „Telegrame“ (vezi foto) tot în regia lui Sică Alexandrescu, film după Caragiale, când doamna Stănescu a crezut că va rămâne în cinematografie. „N-a fost însă să fie așa și bine a fost, mărturisește dânsa. Nu m-a preocupat prea mult cinematografia, cu toate că eram foarte dotată și pentru această ramură a artei noastre, dar în acele timpuri erau filme cu anumite subiecte în care nu aveam ce să caut“. „Bădăranii“ au fost iarăși o piesă remarcabilă, jucată pe scena Naționalului tot în regia lui Sică Alexandrescu și filmată, pentru televiziune. „Cu femeie cu bani“, de Bernard Show, în regia lui Mihai Berechet trupa a susținut sute de spectacole în țară, an de an. „Dulcea pasăre a tinereții“ a fost și el „o frumusețe de spectacol“, „Părinții teribili“, de Cocteau, după 1990, împreună cu soțul său, un spectacol care a ținut vreo șase ani și a fost scos având scenă plină. O piesă dragă este și „Locomotiva“, de Roussin, scrisă pentru Elvira Godeanu. Doamna Carmen Stănescu o interpreta la radio, i-a plăcut foarte mult, cei din studio leșinau de râs și a prezentat-o și la teatru, jucându-se ani buni cu săli arhipline.
Vorbește cu plăcere despre rolurile sale, cu admirație despre domnului Crâșmaru, și îți dai seama că gelozia profesională nu i-a măcinat pe nici unul dintre ei. Mă gândesc că ar fi păcat ca toate amintirile sale să nu fie împărtășite. Parcă ghicindu-mi gândul – mai știi? – doamna Stănescu zâmbește și-mi spune, arătând spre un teanc de fotografii de pe colțul mesei, că atunci când s-a prăpădit mama sa, în 1996, a găsit printre lucrușoarele dânsei un pachețel, cu fundiță: erau creioane, gume, ale tatălui său. S-a gândit să ducă acele creioane la biserca Sfântul Silvestru, să fie puse pe masă, pentru acatiste. Și din acea zi i-a venit ideea de a dedica mamei și tatălui dânsei gândurile sale, și le-a așternut pe hârtie, cu o ușurință nemaiponemintă, pe care n-a avut-o până atunci. La început nici dânsa nu a luat în seamă că se contura o carte, dar acum doar editura mai trebuie să hotărască ziua pentru tipar. Speră să fie un lucru plăcut pentru cititori…
Așa cum a fost și este viața lor pe scenă, pentru spectatori. Așa cum sunt și discuțiile celor doi soți despre teatru, pe care nu le-au terminat nici acum, după atâția ani, despre cunoașterea acestui fenomen. Au ajuns la concluzia că dacă încă ar trăi mult de-acum înainte, tot asta ar discuta și nu i-ar da de capăt, fiindcă e o profesie minunată, unde 2+2 nu fac niciodată 4. Fiindcă teatrul e artă și nu matematică, la fel și căsnicia…

Niciun comentariu: