duminică, iulie 08, 2012

Întoarcere în timp

Ajungi la pedale, nu mai e ca în vremea copilăriei. Bicicleta e alta și deși te amăgești nici tu nu mai ești aceeași. Lumea, de pe bicicletă, acum, pare mai mică sau tu ești mai sus, poate e doar o iluzie. Lumea nu mai e nici ea aceeași și în drumul tău o observi.
Mai întâi că nu recunoști oamenii așa cum nici ei nu te recunosc. Poate unii, mai în vârstă, să găsească, de au timp, câteva asemănări cu părinții și să spună:
- A, asta e fata lui cutare!
Dar bătrânii nu mai sunt la poartă, au dispărut, câte unul, câte unul, mutați de copiii lor în cimitirul din deal, acolo unde nu-i mai vizitează nimeni și unde pot sta de vorbă cât vor, fiindcă timpul e  al lor pe vecie.
Casele s-au cocoșat sau au fost transformate, vândute, doar casa profesoarei de matematică pare aceeași, închisă cu lacăt pentru că nu mai are cine să predea matematica de mult. Restaurantul de pe colț, o cârciumă de sat, de fapt, e închis, vândut, iar cei câțiva bețivi s-au mutat vizavi, pe scaunele din plastic din fața buticului care, la negru, mai vinde și câte o bere, amestecată cu ardeii grași scofâlciți de soare. Gara unde odinioară era forfotă și care apărea în filme, căci era frumoasă, mare și din cărămidă, pare acum părăsită și taman bună pentru un film despre apocalipsă. La etaj câteva ghivece cu flori încearcă să mai păstreze ceva din faima de odinioară dar pare un ochi fardat pe un chip bătrân și efectul e deprimant. Monumentul Eroilor e plin de buruieni și doar crucea din mijloc se mai vede, cu câteva nume rămase în piatră. Urai când diriginta vă aducea la monument, cu săpăligi, să îngrijiți memoria eroilor. Erați trei grupe în clasă, rondul era împărțit în patru, erai comandant de grupă și intrai în competiție, a cui bucată de pământ e mai bine lucrată, a patra era săpată apoi la comun, nu vă plăcea să veniți aici dar acum te pomenești gândind că ar prinde bine bălăriilor de aici o sapă.
Mai departe, pe dreapta era livada care masca șinele, acum e un parc cu alei din beton, se dau de-a dura fetele cu rolele, babele stau de vorbă pe bănci, așa cum au văzut ele la televizor, de zici că sunt la oraș. E soare dogoritor, copacii nu mai sunt de mult, nici urmă de umbră așa că e pustiu, poate mai spre seară să se adune ceva lume.
Atelierul foto cu panoul și cu măsuța de decor a lăsat loc unei frizerii - un afiș cu un tânăr fericit îți zâmbește, un capot agățat de-un umeraș încearcă să-și legene poalele pe gratiile unui magazin de țoale chinezești, alături de un lighean din plastic, dovadă că aici găsești de toate dar mai puțin ce-ți trebuie, mai încolo era poșta, o clădire cu un etaj, acum a fost retrocedată, așa că e închiriată și e un magazin cu nume de pasăre.   
Pedalezi și vezi, în toată splendoarea ei un pic decadentă marele conac care cică a fost pension pe vremuri, vița de vie din față a dispărut, nici măcar iarba cosită nu-ți trimite vreun impuls olfactiv, așa că marele conac e rece și distant ca o vedere.
Mașini scumpe în fața porților, nebăgate în curte ca să le vadă lumea, ajungi la casa boierească din curbă unde pe vremuri era un fel de dispensar deși tu n-ai văzut-o niciodată decât părăsită  și îți pare că o furtună mai zdravănă o va șterge de pe fața pământului.
Barierele de la calea ferată nu mai sunt, o lumină verde te avertizează că va sosi un tren, cândva, erai copil și te minunai de lungimea marfarelor, te amuzai alegând o Dacie din trenul care le ducea spre Europa - Uite, cea roșie e a mea - erau zeci de Dacii și zeci de marfare, acum poți trage un pui de somn pe șine până când mai trece un marfar. Nici măcar copiii cei mulți ai moldovenilor nu mai sunt în cantonul de la barieră, poate că oamenii ăștia trei, la bustul gol și care fac un balast în roabă sunt trei dintre copiii de ieri, cine să-i mai știe, cine să te mai știe...
După barieră regăsești blocurile, parcă nu mai sunt la fel de cenușii, au mai căpătat o spoială, un panou imenș te anunță că ai ajuns în locul în care  abatorul e acolo din 1963, de fapt produsele lui, abatorul cel vestit e de fapt acum un chioșc prăpădit, mai încolo zărești ruinele URF-ului, sau UFR-ului sau cine mai știe, oricum n-ai știut niciodată, nu mai are cine să-ți spună cum se numea uzina părăsită.
Mergi și mergi, pedalezi și știi că dacă ai mai face câțiva metri ai ajunge la școală, școala cu veceuri în  curte și cișmea, școala unde jucai șotronul în pauze și te alerga băiatul care te plăcea, te trăgea de cozi și acesta era gestul lui de simpatie, erai clasa a opta și nici nu-ți imaginai că dragostea se poate manifesta și altfel. Biblioteca e sediu de partid în prezent, școala are termopane dar oare mai are cine să-i învețe româna pe elevi? Vizavi e spitalul unde mergeai cu clasa la cabinetul stomatologic, ai plombe de atunci - zdravene, din material rusesc, probabil, te îngropi cu ele, acum e închis, unul dintre spitalele închise de guvern, că doar cimitirul e mai sus, acolo e destul loc.
Ai mai merge dar vrei să-ți mai păstrezi ceva amintiri, așa că faci cale întoarsă și încerci să privești cerul când te întorci, pedalezi, pedalezi...

Niciun comentariu: