Sunt ridicolă și ironică, știu. Dar așa sunt eu

Coadă la poștă. Ca la poștă. Am observat că au cam revenit cozile. Ba e personal puțin, ba e indiferența mare...
În spatele meu, o femeie vorbește la telefon: Da, cine, aia, ce face, unde se duce etc. Stai nițel că mă sună cineva. Alo. Da, vorbeam cu o colega de servici. Da, am găsit pijama, în Europa, și ți-am găsit și pantaloni de trening, de-aia mulați, ce fac, îți iau.
Și dăi și dăi.
În poștă, liniște. Mă întorc o dată spre ea, de două ori. Vorbește și vorbește. Băiețelul de vreo zece ani care o însoțește se uită pe pereți.
- Nu vă supărați, nu aveți voie să vorbiți la telefon aici.
-Stai așa un pic, o roagă pe interlocutoare femeia. Cine zice că n-am voie? Și ce vă deranjează pe dumneavoastră că vorbesc eu la telefon?
Fraza cu „Dacă am vorbi toți...” n-o afectează de nici un fel.
- Cum adică? Ce, sunteți nervoasă și vă vărsați nervii pe mine? Ia uite! pufnește ea! Auzi, că n-am voie! Nu vedeți că sunteți ridicolă? Și sunteți și... și... ironică? Auzi, măi, se adresează ea băiatului, păi dacă vorbeam cu tine nu era același lucru? Ce, îmi zicea să tac că o deranjez?
I-aș zice că nu e același lucru. Dar n-am cui. Mai ales că nimeni nu se întoarce, nimeni nu reacționează. Nici personalul poștei, nici cei de la coadă, nimeni. Ca și cum nu s-ar întâmpla nimic. Doar femeia din fața mea clatină un pic din cap, aproape imperceptibil.

Știu. Sunt ridicolă și ironică.