Sunt ridicolă și ironică, știu. Dar așa sunt eu

Coadă la poștă. Ca la poștă. Am observat că au cam revenit cozile. Ba e personal puțin, ba e indiferența mare...
În spatele meu, o femeie vorbește la telefon: Da, cine, aia, ce face, unde se duce etc. Stai nițel că mă sună cineva. Alo. Da, vorbeam cu o colega de servici. Da, am găsit pijama, în Europa, și ți-am găsit și pantaloni de trening, de-aia mulați, ce fac, îți iau.
Și dăi și dăi.
În poștă, liniște. Mă întorc o dată spre ea, de două ori. Vorbește și vorbește. Băiețelul de vreo zece ani care o însoțește se uită pe pereți.
- Nu vă supărați, nu aveți voie să vorbiți la telefon aici.
-Stai așa un pic, o roagă pe interlocutoare femeia. Cine zice că n-am voie? Și ce vă deranjează pe dumneavoastră că vorbesc eu la telefon?
Fraza cu „Dacă am vorbi toți...” n-o afectează de nici un fel.
- Cum adică? Ce, sunteți nervoasă și vă vărsați nervii pe mine? Ia uite! pufnește ea! Auzi, că n-am voie! Nu vedeți că sunteți ridicolă? Și sunteți și... și... ironică? Auzi, măi, se adresează ea băiatului, păi dacă vorbeam cu tine nu era același lucru? Ce, îmi zicea să tac că o deranjez?
I-aș zice că nu e același lucru. Dar n-am cui. Mai ales că nimeni nu se întoarce, nimeni nu reacționează. Nici personalul poștei, nici cei de la coadă, nimeni. Ca și cum nu s-ar întâmpla nimic. Doar femeia din fața mea clatină un pic din cap, aproape imperceptibil.

Știu. Sunt ridicolă și ironică.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Magicamp sau povestea magiei dragostei

Vișineștii de la Casa de asigurări de sănătate

O lume nepoliticoasă, nepoliticoasă, nepoliticoasă