Bancnota

 

din Cum s-a făcut de-am plecat de-acasă

În mâna bătrână, ce se odihnea în poală, într-o poziţie semideschisă, ca un ultim gest de ruşine, bancnota poposi aproape plutind, lăsată să cadă din mâna albă, îngrijită, ce se ferise parcă de atingerea cu femeia ghemuită pe bordura magazinului. Aceasta privi cu mirare banii, îi strânse în pumn, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva cea care-i dăduse să nu se răzgândească, să nu spună că a fost o greşeală, şi ridică privirea.

– Bogdaproste! spuse ea mecanic, cu glas răguşit, de om neobişnuit să vorbească.

          Ochii ei goi, lipsiţi de viaţă, se opriră asupra chipului frumos şi pentru o secundă părură să caute în adâncul sufletului o amintire, sarcină grea pentru cineva care, odată cu abandonarea identităţii, îngropase şi memoria. 

Tânăra ţipă scurt, speriată ca de o arătare din mormânt, apoi încurcată, jenată, îşi strânse haina de blană în jurul trupului, ca pentru a se apăra şi-i întoarse bătrânei spatele, păşind grăbit, aproape fugind, lăsând-o în urmă pe bătrâna căreia, brusc, i se umpluseră ochii de lacrimi.

– Sabina! murmură bătrâna.

Era prima dată când se reîntâlneau faţă-n faţă, după doi ani.  O crescuse singură pe Sabina, fiica ei adoptivă. Amândouă rămăseseră oarecum orfane, ei îi murise fetiţa la naştere, Sabinei, nepoata de soră, îi muriseră părinţii într-un accident de avion. Soţul ei se opusese înfierii, spunând că deşi sunt rude, Sabina nu e sânge din sângele lor, cel mai bine ar fi fost să mai încerce să aibă propriul copil, dar Teodora fusese fermă. Considera că important e cum creşti un copil, cum îl educi, nu cât de deschis la culoare e sângele care-i curge prin vene. Soţul ei, Cezar, cedase până la urmă, ştiind că Teodora e încăpăţânată, nu renunţă uşor la o idee care i-a intrat în cap. A iubit-o însă la fel de mult ca şi ea, şi a făcut multe sacrificii pentru a-i asigura tot ce-i trebuia. Bineînţeles, o răsfăţaseră, din dragoste, şi doreau ca fiica lor – nici nu se mai gândeau că e adoptată – să aibă tot ce-şi doreşte. E drept că şi merita, aşa gândeau ei, fiindcă învăţa foarte bine, era mereu premiantă, intrase la un liceu foarte bun şi apoi la facultate, din prima încercare. Bucuria reuşitei a fost însă umbrită de moartea lui Cezar, stupidă, gratuită (se împiedicase şi se lovise la cap, murise pe loc), şi cele două, mamă şi fiică, au rămas singure în apartamentul cu trei camere din cartierul din centrul oraşului. I-a fost foarte greu s-o ţină în facultate – cărţile de medicină erau scumpe, viaţa la fel, Sabina trebuia să fie îmbrăcată, elegantă, să ţină pasul cu moda, şi atunci Teodora s-a angajat şi ca femeie de serviciu la un bloc, considera că munca nu e ruşinoasă, orice muncă e onorabilă dacă o faci cum trebuie, doar nu fura, nu dădea nimănui în cap. Nu i-a spus însă nimic Sabinei despre a doua ei slujbă, şi aceasta n-a aflat niciodată că mama ei spăla scările pentru ca ea să aibă bani de cafea, la barul facultăţii. Nu s-a întrebat însă deloc de ce  Sabina nu observase cât de zgâriate îi erau mâinile, cât de obosită era. I se părea normal ca fiica ei să aibă o viaţă uşoară, fără griji. Şi aceasta a avut-o, cu preţul sănătăţii mamei. Reumatismul nu glumise, se instalase încet şi sigur în corpul prea expus apei reci, frigului.

          Când fusese internată prima oară în spital, Sabina o vizitase doar de două ori în două săptămâni. Era prea ocupată, gândea Teodora, dar dincolo de scuza aceasta, memoria ei începea să reînvie momente ale relaţiei lor. Poate că Sabina nu era chiar atât de apropiată de ea pe cât îşi imagina. Poate că era şi puţin egoistă, încercând să găsească un profit din relaţiile ei cu oamenii. Era puţin materialistă, răutăcioasă cu cei care nu-i erau de folos. I-ar fi prins bine să vină mai des s-o vadă la spital, avea nevoie de o vorbă bună, de o mângâiere, nu neapărat de mâncare. Se simţea puţin jenată când, în orele de vizită, salonul se umplea de rude, prieteni de-ai bolnavelor, şi numai la ea nu venea nimeni. Căci în afară de Sabina nu mai avea pe nimeni apropiat.

          În timp, starea ei se înrăutăţise şi fusese nevoită să se pensioneze pe caz de boală. Pensia nu era mare, dar era mulţumită că reuşise să reziste până la absolvirea facultăţii şi efectuarea rezindenţatului, acum Sabina avea să fie pe picioarele ei, reuşise s-o facă om. Restul nu mai conta. Avea s-o ajute în continuare spălându-i rufele, călcându-i-le, făcând mâncare, apoi, când Sabina se va căsători, îi va creşte copiii. Toate planurile ei viitoare, puţine, de altfel, erau legate de Sabina. Numai că aceasta avea alte gânduri. Într-o zi îi spuse direct, fără menajamente, că ar trebui să se ducă la un cămin de bătrâni, fiindcă ea avea să se căsătorească, nu mai era loc pentru ea în acel apartament. O pusese, de fapt, în faţa faptului împlinit, actele de internare fuseseră semnate, prin prietenii ei doctori Sabina îi luase orice drept de a se mai considera om, îi luase dreptul de semnătură, socotind-o  în afara deplinătăţii mintale. Pensia aceea, mică, avea, din acel moment, să-i revină Sabinei, ea avea să plătească şederea la cămin.

          Teodora leşină, nu mai văzu, nu mai ştiu nimic, răpusă de o prea mare durere. Când îşi reveni, era într-un pat străin, nu cunoştea pe nimeni de-acolo, feţele bătrâne, ridate, triste, nu-i erau cunoscute, dar erau foarte multe, avea trei colege de cameră. Nu ştia cine e, cum o cheamă, de când e acolo, ce caută acolo. Nu-şi amintea nimic, dar nu-i plăcea acel loc. Nu-i fu greu să-l părăsească, şi hoinări pe străzile necunoscute până când, spre noapte, la marginea oraşului, lângă ultimul bloc, găsi un culcuş făcut din cartoane, casa abandonată a cine ştie cărui vagabond. Doi ani stătuse acolo, fără s-o deranjeze nimeni, fără să deranjeze pe nimeni, ca şi cum n-ar fi fost. Oamenii o lăsaseră în pace, unii îi aduceau mâncare sau haine, dar cei mai mulţi treceau indiferenţi pe lângă ea şi-şi duse zilele aşezată turceşte pe vreun trotuar – nici măcar nu ştia dacă cineva o învăţase sau dacă văzuse pe cineva cerşind şi-i venise şi ei ideea. Nu-şi amintea nimic din trecutul ei, absolut nimic, de parcă toată viaţa i s-ar fi scurs în cutiile de carton.

          Asta până azi, când, ridicând privirea, mirată de valoarea mare a banilor, toate amintirile îi reveniseră, aduse de chipul tânăr şi frumos al celei din faţa ei. Fiica ei, Sabina, îi aruncase de pomană, crezând că e vreo bătrână nefericită, singură. Poate că vreo urmă de remuşcare o împinsese să facă acest gest, poate că se gândise, văzând-o ghemuită, că şi mama ei e pe undeva prin oraş, aşezată pe o cârpă veche, udă, înţepenită de frig. Poate, dar era puţin probabil. Şi de aceea durerea Teodorei era şi mai mare, căci fiica ei, iată, dădea de pomană unei necunoscute, dar nu-i întinsese propriei mame un colţ de pâine.

În noaptea aceea ninsese mult, şi zăpada acoperise oraşul, acoperise mizeria. Spre seară, copiii blocului aveau
să descopere, cu uimire, că omul de zăpadă construit într-o poziţie ciudată, culcat, în colţul blocului nu e deloc format din zăpadă. Sub stratul gros, Teodora dormea pentru totdeauna, ţinând strâns în pumn o bancnotă de o sută de lei.