Povestea unui porumbel
Nea Marin e meșterul blocului. Are aproape 70 de ani, se mișcă încet, vorbește și singur, dar pune faianța la linie și ridică singur sacul de CM11 de 25 de kilograme. De vrei să-ți zugrăvești apartamentul cu el ca meșter e bine să pleci vreo trei luni de acasă, până e gata, dar la un balcon nu lucrează decât câteva zile. Deunăzi el era în balcon și la ușă apare bărbatul femeii de serviciu. Cu un porumbel în mâini. Pe nea Marin îl căuta, să-i dea porumbelul, că l-a găsit cutare în balcon, iar cutare i l-a dat lui și el îl dă mai departe, căci știe că nea Marin are porumbei.
Nea Marin se uită la porumbel și zice:
- Nu-mi trebuie. E pui.
Celălalt se uită la porumbel și zice și el:
- Păi nici mie nu-mi trebuie. Ce să fac cu el?
Nea Marin zice:
- Ce să faci, faci o ciulama!
Celălalt zâmbește într-o parte și zice și el:
- Hai, bre! Ce ciulama să fac din ăsta? Îi dau drumul, de l-or mânca pisicile, că nu poate să zboare, asta e!
Dă să plece și-l opresc.
- Îl iau eu.
Omul se uită lung.
- Îl duc mamei.
Și mă trezesc cu un pui de porumbel în brațe. Speriat, jumulit, cu puf pe cap, parcă nici porumbel nu era dar nici guguștiuc.
I-am încropit o casă dintr-o cutie de carton, i-am pus pâine și apă și după trei ore mi-am dat seama că e pui și nu poate mânca. Nea Marin m-a lăsat în pace, dar vedeam cum zâmbește pe ascuns.
M-am pricopsit. M-am dus și i-am luat mei, i-am deschis ciocul și m-am chinuit și l-am chinuit. Cu apa, la fel. Tot ce voia el era să fie liber. Speriat, se retrăgea într-un colț când voiam să pun mâna pe el dar umbla nestingherit prin casă.
Două nopți a petrecut la noi. Una pe balcon, a doua în bucătărie, unde a și evadat iar a doua zi dimineața ne umpluse de noroc. Era așa de fericit însă că nici nu l-am mai închis până la plecarea la mama. De mâncat nu a învățat să mănânce, doar să bea, cu chiu cu vai, și dacă-l băgam cu capul în apă. Na, belea!
Iar la mama, o, acolo s-a pomenit într-o volieră.
- Măi, dar ce ești, tu, fată sau băiat, ar fi bine să ai și tu un tovarăș! a zis mama.
Și a avut. Mai întâi a venit una din cele două pisici mici. S-a înălțat pe vârfuri și și-a sprijinit lăbuțele de volieră. Cum nu vedea bine, s-a mai înălțat un pic, și s-a trezit în două picioare, fără sprijin, și cu ochii ieșiți din orbite. Apoi a venit Fram, cățelul. Și-a apropiat botul de volieră și mai să-l pupe porumbelul în bot. Că și porumbelul era curios nevoie mare. Într-o oră era înconjurat de pisici. Pe volieră, pe lângă volieră, cele patru pisici ale mamei stăteau la soare, de ziceai că acolo își fac ele siesta.
Porumbelul, fericit. Cu penaj frumos, fără frică, mâncând grâu și bând apă. De parcă așa făcuse de când viața.
Nea Marin se uită la porumbel și zice:
- Nu-mi trebuie. E pui.
Celălalt se uită la porumbel și zice și el:
- Păi nici mie nu-mi trebuie. Ce să fac cu el?
Nea Marin zice:
- Ce să faci, faci o ciulama!
Celălalt zâmbește într-o parte și zice și el:
- Hai, bre! Ce ciulama să fac din ăsta? Îi dau drumul, de l-or mânca pisicile, că nu poate să zboare, asta e!
Dă să plece și-l opresc.
- Îl iau eu.
Omul se uită lung.
- Îl duc mamei.
Și mă trezesc cu un pui de porumbel în brațe. Speriat, jumulit, cu puf pe cap, parcă nici porumbel nu era dar nici guguștiuc.
I-am încropit o casă dintr-o cutie de carton, i-am pus pâine și apă și după trei ore mi-am dat seama că e pui și nu poate mânca. Nea Marin m-a lăsat în pace, dar vedeam cum zâmbește pe ascuns.
M-am pricopsit. M-am dus și i-am luat mei, i-am deschis ciocul și m-am chinuit și l-am chinuit. Cu apa, la fel. Tot ce voia el era să fie liber. Speriat, se retrăgea într-un colț când voiam să pun mâna pe el dar umbla nestingherit prin casă.
Două nopți a petrecut la noi. Una pe balcon, a doua în bucătărie, unde a și evadat iar a doua zi dimineața ne umpluse de noroc. Era așa de fericit însă că nici nu l-am mai închis până la plecarea la mama. De mâncat nu a învățat să mănânce, doar să bea, cu chiu cu vai, și dacă-l băgam cu capul în apă. Na, belea!
Iar la mama, o, acolo s-a pomenit într-o volieră.
- Măi, dar ce ești, tu, fată sau băiat, ar fi bine să ai și tu un tovarăș! a zis mama.
Și a avut. Mai întâi a venit una din cele două pisici mici. S-a înălțat pe vârfuri și și-a sprijinit lăbuțele de volieră. Cum nu vedea bine, s-a mai înălțat un pic, și s-a trezit în două picioare, fără sprijin, și cu ochii ieșiți din orbite. Apoi a venit Fram, cățelul. Și-a apropiat botul de volieră și mai să-l pupe porumbelul în bot. Că și porumbelul era curios nevoie mare. Într-o oră era înconjurat de pisici. Pe volieră, pe lângă volieră, cele patru pisici ale mamei stăteau la soare, de ziceai că acolo își fac ele siesta.
Porumbelul, fericit. Cu penaj frumos, fără frică, mâncând grâu și bând apă. De parcă așa făcuse de când viața.
Comentarii