Povestea puiului de porumbel

L-a văzut în grădinița din fața blocului, un pumn de pasăre speriată, fugind dintr-o parte în alta, de parcă ar fi fost un ghemotoc de hârtie luat de vânt. I-au trebuit câteva secunde să-și dea seama că e vorba de un pui de porumbel sau de guguștiuc. A trecut gărdulețul grădiniței și l-a luat în mâini, încercând, în van, să-i spulbere spaima de a fi prins de ceva sau cineva mare, necunoscut și poate ostil. Puiul s-a zbătut, aripile au încercat să zboare însă au rămas în strânsoarea nici prea largă nici prea puternică. O mărgică neagră o privea.

Și-a zis că e prea mic ca să zboare și până va deveni hrana vreunie pisici era o chestiune de minute sau de ore. Așa l-a luat cu ea și l-a pus în balcon, într-o cutie de pantofi din care a evadat imediat. S-a retras în colțul cel mai puțin expus privirii, după picioarele unei mese pliante, strânse. Abia a doua zi a văzut că șchiopăta. Pe cap avea încă puf și penele de sub aripi abia creșteau. S-a dus în piață și a cumpărat de la farmacia veterinară mâncare pentru porumbei - mei amestecat cu alte seminte, orz sau ovăz, din ce a recunoscut - i-a deschis ciocul și i-a strecurat câteva semințe. Puiul nu a recunoscut gustul mâncării aduse de mama sa și s-a zbătut. A repetat gestul și apoi l-a băgat cu ciocul într-un vas mic cu apă. Ciocul s-a deschis fără să vrea și apa a ajuns pe gâtul micii păsări dar apoi nu a reușit să o facă să mai bea.

Știa că undeva o familie de porumbei își plânge puiul pierdut - căzut dintr-un cuib sau rănit în timp ce-și încerca primele zboruri. Așa cum multe familii își plâng copiii dispăruți, fugiți sau nemaiprivind înapoi. La rândul lui, puiul plângea și el - un piuit slab, ca o tânguire.

A doua zi nu s-a mai speriat așa de  tare de ea. Când a auzit gânguritul porumbeilor, opriți pe undeva, pe vreun pervaz în apropiere, puiul a început să plângă. Un piuit repetat, din ce în ce mai tare, o chemare. Apoi a tăcut, căci și gânguritul porumbeilor tăcuse. S-a întors în colțul lui, șchiopătând. I-a dat din nou să mănânce, câteva semințe strecurate prin ciocul deschis și cele două mărgeluțe negre se uitau la ea, la fel de neîncrezătoare.

A treia zi auzi puiul piuind, repetat, egal, și la fel de repetat, egal, auzi ceva ca o lovitură în gresia balconului. Puiul mânca singur. Învățase repede. Puful se mai dusese de pe cap și se transforma într-un porumbel tânăr. Din când în când își scutura aripile, ca și cum le-ar fi pregătit pentru zbor.

Geamul a rămas mereu deschis, deși știa că nu are cum să zboare și nici nu au cum să-l ajute alți porumbei, de îl găsesc. Știe însă că într-o zi nu-l va mai găsi pe balcon și se va întreba - a putut să zboare, nu și-a frânt aripile, e bine? E în siguranță? Știe să se ferească de dușmani?

Se va întreba multă vreme și în fiecare porumbel pe care-l va vedea prin preajmă va încerca să regăsească cele două mărgeluțe negre, spre recunoaștere. I se va părea de fiecare dată că l-a regăsit dar nu va avea niciodată certitudinea că e el.

Tot așa, multe familii se vor întreba dacă ai lor copii plecați în lume au zborul drept și nu-și frâng aripile. Se vor întreba mereu dacă hrana și apa (la propriu si la figurat ) cu care i-au crescut le sunt suficiente și dacă au o viață frumoasă.

În unele cazuri, puii de porumbei se întorc. Stau câteva secunde pe pervazul ferestrei, gânguresc, asigurându-te că e totul în ordine și apoi își văd de zbor.

În alte cazuri însă, puii de porumbei nu găsesc în inima lor nimic care să-i determine să privească spre cuibul de unde au plecat. Își văd de zborul lor și porumbeii părinți îmbătrânesc albiți și triști, uitați.




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Magicamp sau povestea magiei dragostei

Vișineștii de la Casa de asigurări de sănătate

O lume nepoliticoasă, nepoliticoasă, nepoliticoasă