Povestea puiului de porumbel
L-a văzut în grădinița din fața blocului, un pumn de pasăre speriată, fugind dintr-o parte în alta, de parcă ar fi fost un ghemotoc de hârtie luat de vânt. I-au trebuit câteva secunde să-și dea seama că e vorba de un pui de porumbel sau de guguștiuc. A trecut gărdulețul grădiniței și l-a luat în mâini, încercând, în van, să-i spulbere spaima de a fi prins de ceva sau cineva mare, necunoscut și poate ostil. Puiul s-a zbătut, aripile au încercat să zboare însă au rămas în strânsoarea nici prea largă nici prea puternică. O mărgică neagră o privea.
Și-a zis că e prea mic ca să zboare și până va deveni hrana vreunie pisici era o chestiune de minute sau de ore. Așa l-a luat cu ea și l-a pus în balcon, într-o cutie de pantofi din care a evadat imediat. S-a retras în colțul cel mai puțin expus privirii, după picioarele unei mese pliante, strânse. Abia a doua zi a văzut că șchiopăta. Pe cap avea încă puf și penele de sub aripi abia creșteau. S-a dus în piață și a cumpărat de la farmacia veterinară mâncare pentru porumbei - mei amestecat cu alte seminte, orz sau ovăz, din ce a recunoscut - i-a deschis ciocul și i-a strecurat câteva semințe. Puiul nu a recunoscut gustul mâncării aduse de mama sa și s-a zbătut. A repetat gestul și apoi l-a băgat cu ciocul într-un vas mic cu apă. Ciocul s-a deschis fără să vrea și apa a ajuns pe gâtul micii păsări dar apoi nu a reușit să o facă să mai bea.
Știa că undeva o familie de porumbei își plânge puiul pierdut - căzut dintr-un cuib sau rănit în timp ce-și încerca primele zboruri. Așa cum multe familii își plâng copiii dispăruți, fugiți sau nemaiprivind înapoi. La rândul lui, puiul plângea și el - un piuit slab, ca o tânguire.
A doua zi nu s-a mai speriat așa de tare de ea. Când a auzit gânguritul porumbeilor, opriți pe undeva, pe vreun pervaz în apropiere, puiul a început să plângă. Un piuit repetat, din ce în ce mai tare, o chemare. Apoi a tăcut, căci și gânguritul porumbeilor tăcuse. S-a întors în colțul lui, șchiopătând. I-a dat din nou să mănânce, câteva semințe strecurate prin ciocul deschis și cele două mărgeluțe negre se uitau la ea, la fel de neîncrezătoare.
A treia zi auzi puiul piuind, repetat, egal, și la fel de repetat, egal, auzi ceva ca o lovitură în gresia balconului. Puiul mânca singur. Învățase repede. Puful se mai dusese de pe cap și se transforma într-un porumbel tânăr. Din când în când își scutura aripile, ca și cum le-ar fi pregătit pentru zbor.
Geamul a rămas mereu deschis, deși știa că nu are cum să zboare și nici nu au cum să-l ajute alți porumbei, de îl găsesc. Știe însă că într-o zi nu-l va mai găsi pe balcon și se va întreba - a putut să zboare, nu și-a frânt aripile, e bine? E în siguranță? Știe să se ferească de dușmani?
Se va întreba multă vreme și în fiecare porumbel pe care-l va vedea prin preajmă va încerca să regăsească cele două mărgeluțe negre, spre recunoaștere. I se va părea de fiecare dată că l-a regăsit dar nu va avea niciodată certitudinea că e el.
Tot așa, multe familii se vor întreba dacă ai lor copii plecați în lume au zborul drept și nu-și frâng aripile. Se vor întreba mereu dacă hrana și apa (la propriu si la figurat ) cu care i-au crescut le sunt suficiente și dacă au o viață frumoasă.
În unele cazuri, puii de porumbei se întorc. Stau câteva secunde pe pervazul ferestrei, gânguresc, asigurându-te că e totul în ordine și apoi își văd de zbor.
În alte cazuri însă, puii de porumbei nu găsesc în inima lor nimic care să-i determine să privească spre cuibul de unde au plecat. Își văd de zborul lor și porumbeii părinți îmbătrânesc albiți și triști, uitați.
Și-a zis că e prea mic ca să zboare și până va deveni hrana vreunie pisici era o chestiune de minute sau de ore. Așa l-a luat cu ea și l-a pus în balcon, într-o cutie de pantofi din care a evadat imediat. S-a retras în colțul cel mai puțin expus privirii, după picioarele unei mese pliante, strânse. Abia a doua zi a văzut că șchiopăta. Pe cap avea încă puf și penele de sub aripi abia creșteau. S-a dus în piață și a cumpărat de la farmacia veterinară mâncare pentru porumbei - mei amestecat cu alte seminte, orz sau ovăz, din ce a recunoscut - i-a deschis ciocul și i-a strecurat câteva semințe. Puiul nu a recunoscut gustul mâncării aduse de mama sa și s-a zbătut. A repetat gestul și apoi l-a băgat cu ciocul într-un vas mic cu apă. Ciocul s-a deschis fără să vrea și apa a ajuns pe gâtul micii păsări dar apoi nu a reușit să o facă să mai bea.
Știa că undeva o familie de porumbei își plânge puiul pierdut - căzut dintr-un cuib sau rănit în timp ce-și încerca primele zboruri. Așa cum multe familii își plâng copiii dispăruți, fugiți sau nemaiprivind înapoi. La rândul lui, puiul plângea și el - un piuit slab, ca o tânguire.
A doua zi nu s-a mai speriat așa de tare de ea. Când a auzit gânguritul porumbeilor, opriți pe undeva, pe vreun pervaz în apropiere, puiul a început să plângă. Un piuit repetat, din ce în ce mai tare, o chemare. Apoi a tăcut, căci și gânguritul porumbeilor tăcuse. S-a întors în colțul lui, șchiopătând. I-a dat din nou să mănânce, câteva semințe strecurate prin ciocul deschis și cele două mărgeluțe negre se uitau la ea, la fel de neîncrezătoare.
A treia zi auzi puiul piuind, repetat, egal, și la fel de repetat, egal, auzi ceva ca o lovitură în gresia balconului. Puiul mânca singur. Învățase repede. Puful se mai dusese de pe cap și se transforma într-un porumbel tânăr. Din când în când își scutura aripile, ca și cum le-ar fi pregătit pentru zbor.
Geamul a rămas mereu deschis, deși știa că nu are cum să zboare și nici nu au cum să-l ajute alți porumbei, de îl găsesc. Știe însă că într-o zi nu-l va mai găsi pe balcon și se va întreba - a putut să zboare, nu și-a frânt aripile, e bine? E în siguranță? Știe să se ferească de dușmani?
Se va întreba multă vreme și în fiecare porumbel pe care-l va vedea prin preajmă va încerca să regăsească cele două mărgeluțe negre, spre recunoaștere. I se va părea de fiecare dată că l-a regăsit dar nu va avea niciodată certitudinea că e el.
Tot așa, multe familii se vor întreba dacă ai lor copii plecați în lume au zborul drept și nu-și frâng aripile. Se vor întreba mereu dacă hrana și apa (la propriu si la figurat ) cu care i-au crescut le sunt suficiente și dacă au o viață frumoasă.
În unele cazuri, puii de porumbei se întorc. Stau câteva secunde pe pervazul ferestrei, gânguresc, asigurându-te că e totul în ordine și apoi își văd de zbor.
În alte cazuri însă, puii de porumbei nu găsesc în inima lor nimic care să-i determine să privească spre cuibul de unde au plecat. Își văd de zborul lor și porumbeii părinți îmbătrânesc albiți și triști, uitați.
Comentarii