Despre sprijin

Suntem față-n față, la doi metri distanță una de alta. Ea se împiedică în bordura de nici zece centimetri, încearcă să-și păstreze echilibrul dar e clar că va cădea, e deja pe jumătate prăbușită însă mâna întinsă instinctiv se proptește în pieptul meu. Strânge tot instinctiv, doare, femeia se redresează și abia atunci mă vede. Se uită la palma sa, jenată, înțelegând, și întreabă:
- V-am lovit, vă doare? Îmi pare rau, vă rog să mă scuzați.
Zâmbesc, deși doare în continuare și răspund:
- Nu, stați liniștită, nu m-ați lovit.
Se uită la bordură, se uită la mine, se uită la mâna sa și apoi zice, ca trezită dintr-un somn:
- Dacă nu erați dumneavoastră îmi spărgeam capul. Vă mulțumesc.

Poate fi un străin, de cele mai multe ori sunt prietenii, părinții. Sunt lângă noi ca să nu ne spargem capul. Totul e să întindem mâna și să cerem sprijin. Uneori vor zâmbi, alteori ne vor dojeni, dar nu se vor da la o parte, lăsându-ne să cădem.