Cum s-a făcut de-am ajuns la bărbați. Bărbați pe Mătăsari.

Când am ajuns eu pe Mătăsari, sâmbătă dimineața, era forfota aceea a pregătirii standurilor, când toată lumea trece cu mobilier, exponate, mașinile expozanților își fac loc reciproc pe străduța ce, pentru două zile, urmează a fi sufletul Bucureștiului. Prima persoană cunoscută ieșită în cale a fost, jur, tatăl lui Iulian. Ce să zic, ne-am îmbrățișat cu bucurie și aproape că am rămas în drum de vorbă, așa cum numai prin Bucovina mai rămân oamenii, fără povara timpului.
- O să te așezăm la soare, îmi spusese Florentina.
Florentina care, acum vreo 9 ani, parcă, sper să nu greșesc, căci 2010 a fost prima ediție a Femei pe Mătăsari,a pornit la drum cu acest proiect alături de Iulian.
Adică 2 nebuni frumoși și-au zis așa: Frate, avem o stradă, Mătăsari. O stradă cu o istorie mai așa, un pic mai deocheată, dar ia să încercăm noi să schimbăm percepția lumii. Ia să adunăm noi aici niște oameni care împărtășesc altora ce fac ei, că e vorba de mici meșteșuguri, muzică, limonadă, ateliere. Ia să fie strada asta un loc al bucuriei întâlnirii! Și-au pus în cap asta și ce să vezi că le-a și ieșit. Cum le-o fi fost la început nici nu vreau să-mi imaginez - aprobări, susținere etc. Cert e că pe parcurs festivalul urban a ajuns un reper în istoria culturală a orașului iar de anul trecut Femei pe Mătăsari are și corespondent masculin, Bărbați pe Mătăsari, organizat prin octombrie.
Locul meu la soare a fost chiar la soare, probabil cel mai însorit loc al străzii, căci printre frunzele ruginii soarele-mi zâmbea ghiduș, înlăturând ceața dimineții.
Vă întrebați, probabil, de ce îi tot dau eu cu Mătăsariul. Păi dacă ați ajuns vreodată, știți. De nu ați ajuns apoi hai să vă încerc să vă povestesc, însă e greu de redat ce trăiești în cele două zile de întâlniri cu oamenii.
Poate că trăsătura universală a străzii e zâmbetul. Oamenii zâmbesc. Se bucură. Se întâlnesc, reîntâlnesc, se cunosc, își plimbă copiii, cățeii, bicicletele, prietenii, prietenele. Sunt curioși și veseli, Sunt așa cum ți-ai dori să fie în fiecare zi. Poate că și sunt, nu știu. Deși eu cred că strada asta capătă ceva magic când Florentina Ciocanea și Iulian Văcărean ne ademenesc aici. Eu cred totuși că și de aici oamenii pleacă spre case mult mai împăcați cu ei înșiși și cu lumea, mai energici, cu ceva mai multă speranță că se poate trăi frumos.
Cum ziceam, am fost la soare. Exact în locul unde am mai fost pe Mătăsari, aproape vizavi de nr 23, unde e clădirea fostei edituri Cugetarea - făcută din nimic de Petre Georgescu-Delabras (puteți căuta date despre, să vedeți ce a făcut omul acesta). În dreapta mea o doamnă designer cu care am mai fost vecină. Ca ieri, parcă. În stânga mea, o familie din Iași, acum creatori de bijuterii din lemn prețios. Mi-am pus firma pe gard, pe stâlp, a la guerre comme a la guerre. Măsuța cam neîncăpătoare pentru cărți, dar ce să vezi, trece Iulian și ne spune că putem lua baloți de paie și să-i folosim cum dorim. Mie îmi sclipesc ochii dar rămân pe loc. Peste jumătate de oră vecinul vecinului vine cu doi baloți și mi-i pune în față, zâmbind. Dezmăț a fost, ziceai că am câștigat la loto. Așa că mi-am pus geamantanul mamei (cel cu care a plecat în lume la 18 ani) pe un balot, l-am umplut cu cărți, am pus și un afiș - Nu cumpărați! Le-am adus să le fac de râs! - , pe celălalt balot am pus tot cărți, am umplut coșulețul cu proverbe și... să înceapă distracția.
Și a început. Oamenii s-au oprit și au râs de anunțul cu făcutul de râs însă nu l-au luat în serios așa că au și cumpărat cărți. Mulți cunoscuți nu au fost, poate vreo 5 dintre toți cei ce au luat Cununi de Stele, toți ceilalți atunci au dat nas în nas pentru prima oară cu mine. Proverbe din coșuleț au luat cam toți cei ce le-au văzut, ba chiar s-au și întors din drum, procesând mai târziu informația cu „Înțelepciune gratis”. Doamna designer vecina îmi spunea că îi place cum oamenilor le apare un zâmbet larg pe chip când citesc proverbul. O fată bătrână a fost dar al unui cuplu căsătorit de 3 luni, un copil nebătut a fost luat de o fiică pentru tatăl ei, proverbul cu „Părinții nemulțumiți cred că numai copiii altora sunt buni” a fost motiv de un pic de reglare a unor relații mamă-fiică - Niciodată, niciodată, a zis mama. Fiica a luat-o pe după umeri, împăciuitoare și zâmbind:
- Ei, lasă. Dacă zici.
Povestea lui Didi - Amita Bhose - însă i-a fascinat pe cei ce o ascultau. Li s-a părut fantastică, fascinantă. Unii știau de dânsa, alții atunci aflau, se mirau de numărul mare al cărților scrise, traduse de dânsa. Se mirau:
- Cum, Eminescu a fost tradus într-o limbă indiană?
Un puști de prin vecini, la vreo 7-8 ani a trecut în ambele zile. În prima zi a silabisit proverbul, mi l-a și explicat, în a doua a venit iar, frezat, aranjat.
- Mai tragem un proverb? l-am întrebat.
I-au sclipit ochii. ”Nu orice scoică are perle”, a silabisit el. Nu a prea știut să-l deslușească, l-a ajutat o trecătoare. Mi-a spus că e clasa a doua și după ce-și termină temele citește 5 pagini dintr-o carte. Mama i-a zis să facă așa.
- Mama ta e o femeie deșteaptă și care te iubește, i-am spus eu.
A dat din cap, afirmativ.
- Mi-o dați mie, gratis? a întrebat el când i-am dăruit Lupii cântăreți.
Mi-a mulțumit și a plecat fericit.
O doamnă de 94 de ani, elegantă, aranjată, însoțită de o altă doamnă de 92 de ani au fost cele mai vârstnice vizitatoare ale festivalului. Cea din urmă avea o pălărioară roșie pe cap, era cochetă, rujată. Nu vedeau să citească proverbele și le-am fost eu ochi.
- E urâtă singurătatea, mi-au spus ele. Am și uitat să mai vorbim.
Să ne revedem cu bine la anul, le-am urat.
- Nu se știe, pentru noi timpul e mai scurt acum.
Cine poate ști cât de scurt sau lung ne e timpul? Dar voi vă dați seama că pentru aceste două doamne de 92 și 94 de ani festivalul acesta a fost o mare sărbătoare? Adică dacă pentru ele a fost o mare sărbătoare cam ce pot spune cei de 20-25-30 de ani?
A fost soare, soare cald de toamnă. Am povestit, am râs. Ne-am îmbrățișat. Adică am îmbrățișat fizic doar câțiva oameni - încep cu tatăl lui Iulian, Florentina, Iulian, Arabella Home și soția, Cătălina, Simona, Rocca, soția lui Doru, Doru. Sper ca acești oameni să fi simțit iubirea ce le-o port, așa cum am simțit eu marele calm pe care mi l-au transmis. Și au trecut să mă vadă Simona și Alex și copiii, Cătălina, Denisa, Mihaela, Antinela care era și expozant.
Au trecut și nuntași pe Matasari. Cu acordeon, alea, alea. "Facem ce putem, îmi zice unul dintre ei, zâmbind", Și noi la fel", zic și eu zâmbind.
Îi cer iertare doamnei care venise special pentru mine și să ia încă două cărți. Câteodată zici că-s zombi, am avut un blanc, nu am știut de unde să o iau. Sper să mă ierte.
M-am bucurat că am fost punct de reper - Suntem la standul mamei Anei - Gilda. M-am bucurat că i-am avut pe ai mei aproape - Ana și Cristi, pe prietenii Anei pe care-i știu de când erau ei mici și văd ce frumoși tineri sunt acum. De Ana nu mai zic, că iar am primit felicitări pentru cum cântă și am fost tare bucuroasă că oamenii au dansat pe muzica pusă de Gilda și de ea. Am dansat și eu pe muzica trupelor FiRMa și Om la lună și poate dansați și voi pe la concertele lor. Cântecele lor mângâietoare de suflele au fost potrivite unor seri calde de toamnă târzie.
- Când cânți? îl întreabă o tânără pe Doru.
- După Marijuana.
Și râdem cu toții.
Și să nu uit de tânărul din Mediaș, cel cu tricou cu MagiCamp, voluntar la Cluj și vara asta în tabără.
Și nu ne dam duși, deși era ora 21,30, duminică seara. Adică nu ne venea să plecăm, deși festivalul se încheiase. Stăteam și ne uitam unii la alții, sperând ca Iulian să spună - Dragilor, am o veste, s-a prelungit festivalul. Rămânem aici pe veci.
Și-n timp ce strângeam, domnul care aduna baloții de paie ne întreba ce impresii avem, că lui i s-a părut așa, fantastic, un fel de Vama Veche. Dar ce-am făcut noi cu baloții ăștia? da, el i-a adus cu camionul, acum îi adună și îi duce înapoi. Ni i-a închiriat organizatorul?
- Să ni-i închirieze? Cum să ni-i închirieze? Iulian? A trecut pe stradă și a zis - cine are nevoie de baloți să se ducă să-și ia și să facă ce vrea cu ei!
A făcut ochii mari. Era prima dată pe Mătăsari, omul. Așa ceva nu mai văzuse.
Și ne-am luat noi rămas bun, noi, expozanții, și m-am pomenit cu un medalion din lemn prețios ca dar de la vecinii mei cu bijuterii din lemn prețios - cu copacul vieții (așa i-am zis eu) -, dar am refuzat să-l primesc pentru că știam că e scump și că au muncit mult la el.
- E foarte frumos și vă mulțumesc, dar nu pot să-l primesc.
- Pentru tenacitatea de a sta cu coșulețul cu provebe în mână.
Așa m-au convins dar tot mă simt jenată. Sper să aibă succes, căci chiar sunt frumoase bijuteriile dânșilor. „Mici minunății din lemn” e pagina lor de facebook.
Când am plecat, ultima persoană pe care am îmbrățișat-o a fost tatăl lui Iulian.
- Să ne revedem cu bine la Femei pe Mătăsari.
Cum spuneam, pe anul acesta e ultima ieșire în lume cu Cununi de Stele. Pentru că am decis să merg numai și numai în locurile unde organizatorii respectă locul și oamenii. Iar de doriți să simțiți un pic din atmosfera festivalurilor urbane Femei pe Mătăsari/ Bărbați pe Mătăsari să știți că nici un cuvânt nu o poate descrie. Trebuie să veniți și să o trăiți.