Mărțișorul lui Tudor Arghezi. 2011 versus 2020

martie  2011

Dacă vrei să cunoşti cu adevărat "Mărţişorul" lui Arghezi, atunci alătură-te unui grup de copii. Vei vedea prin ochii lor şi te vei bucura, vei simţi cu inima şi nu cu raţiunea, aceasta rămânând la poarta verde din lemn, de pe strada cu acelaşi nume cu muzeul. Ghid va fi muzeografa Marieta Mihăiţă şi cu siguranţă că atmosfera de casă vie şi nicidecum de muzeu i se datorează, aşa că fiecare vizitator se aşteaptă ca după colţ să-i apară în faţă poetul, plecat într-o mică plimbare prin grădină.

Şi cum ar putea fi altfel din moment ce la etajul casei cu 20 de camere - 10 la parter şi 10 la etaj, dar numai etajul fiind vizitabil, deoarece parterul este, prin testament, destinat celor doi copii şi acolo au loc manifestări culturale - în biroul aflat în stânga, imediat ce ai urcat scările, bastonul stă sprijinit de fotoliu, basca neagră se odihneşte pe braţul fotoliului, iar papucii îşi aşteaptă şi ei stăpânul? Capetele copiilor se iţesc unul deasupra celuilalt, iar mânuţele se ridică, precum la şcoală, agitate, dornice de a răspunde întrebării jucăuşe adresate de muzeografă. Ghidajul e interactiv, dar e o interacţiune caldă, nu e deloc controlată, meticuloasă, e spontană, şi gândeşti că, iată, aici sunt oameni cărora le place profesia lor… 

 

 Fire de mărţişor 

 În încăperea cu biroul la care lucra Arghezi, mai ales noaptea - de fapt, lucra în toată casa, acolo unde se afla un birou sau unde era necesară prezenţa-i, cum ar fi încăperea de lângă camera copiilor, când le supraveghea somnul -, vei vedea şi un pat alb, din fier, la căpătâi fiind, pe perete, o icoană mare. Biblioteca acoperă un perete, iar o soră mai mare se găseşte în următoarea cameră, a cărei colecţie de cărţi în franceză, germană depăşeşte 7.000 de volume. Două vitrine mici găzduiesc o comoară: o Biblie în franceză, o lupă, un portţigaret, o călimară din sticlă, o ştampilă, o scrumieră... Nu se simte însă nici urmă de fum, nici de trabuc, nici din soba austriacă, albă, cu motive de-un albastru intens. Copilul din tine se va opri apoi în faţa cordonului roşu din pragul dormitorului şi va privi păpuşile de pe patul sculptat cu fire de mărţişor pe tăblie şi-ţi aduci aminte că numele "Mărţişor" a fost dat casei locului de însuşi Arghezi, după ce a văzut şnururi de mărţişoare agăţate în pomii din grădinile din împrejurimi. Asta se întâmpla când locul a început să se populeze, la câţiva ani buni după 1926, când devine proprietarul a 17.520 de metri pătraţi, un loc viran, fără vecini, fără stradă, fără nimic în jur. "Mărţişor" s-a numit apoi, la insistenţa poetului, şi strada care se trasa la câteva sute de metri distanţă de casa albă cu acoperiş roşu, casă construită după planurile sale şi ale soţiei Paraschiva. Paraschiva care umplea cu paie saltelele de pe pat, aşa cum se obişnuia în Bucovina, cea care muncea pământul cu dragoste ţărănească şi lăsa într-un colţ clocitoarea englezească primită cadou, respectând legile firii, punând cloşti, spre dezamăgirea lui Zdreanţă.

 Cel cu ochii de faianţă 

 Zdreanţă o fi smotocit un pic şi părul păpuşilor ce stau acum cuminţele pe patul cu saltele din paie? Cine poate şti, doar Mitzura Arghezi îţi mai poate spune, fiica poetului - fratele său, Baruţu, prăpădindu-se în urmă cu un an. O fi alergat pe holul lung de la etaj? O fi sărit cu lăbuţele pe pantalonii oaspeţilor aşezaţi la biroul sculptat, o fi lătrat la vocile ce veneau din magnetofonul din 1956, achiziţionat de poet de la Moscova, sau la samovarul ce fluiera, anunţând că e gata ceaiul? Sau poate că în baia desfiinţată, de la capătul opus al casei, acolo unde te duce holul cel lung şi compartimentat, l-a lătrat pe însuşi poetul, când acesta nu-i acorda atenţie, preocupat să-şi facă autoportretul în oglinda care se mai află şi acum pe perete, deasupra ligheanului din faianţă albă. O fi alergat prin sufrageria Biedermeier, din lemn masiv, o fi lătrat la vitrina cu pahare din cristal, argintărie, bibelouri, porţelanuri, ceşti de cafea cu mânerul suflat în aur… S-o fi odihnit, cu botul pe lăbuţe, în colţul răcoros unde acum sunt puse la adăpost de vremi cele două cruci din lemn ale celor doi soţi, Tudor şi Paraschiva. O fi stat, poate, la picioarele lui Arghezi, la biroul din camera din dreapta, veghind somnul celor doi copii din camera alăturată, o cameră mică, având doar două paturi albe şi un dulap tot alb, din lemn… Copiii de acum se miră de tăbliţele de scris de pe perete, de simplitatea jucăriilor de pe pat şi poate că sunt mai puţin atraşi de obiectele din camera vecină cu genţile mari de călătorie ale poetului, desenele Mitzurei, vitrina cu medalii, obiecte personale - doar ochelarii de motociclist să mai atragă atenţia vreunui băieţel mai retras. O sobiţă portabilă într-un colţ face ochiul curios, pare a fi de jucărie, dar nu e, deşi nu e mai mare decât samovarul din sufragerie.  

O casă deschisă spre lume 

 Faci cale-ntoarsă şi-ţi dai seama, în liniştea neobişnuită a grupului de copii în care te-ai infiltrat, că toată casa se deschide spre lume prin ferestre, că păşeşti prin lumină. În curte, cireşii nu sunt în floare, numai tufele de mahon şi-au păstrat frunzele şi acum doar îţi poţi imagina oaza de verdeaţă şi de linişte din timpul primăverii-verii. În tipografia aflată în clădirea vecină, construită de Arghezi între 1933-1935, nu te întâmpină decât câteva sertare goale din lemn, cu compartimentele mici, pentru litere. E tot ce a mai rămas din tipografia confiscată la naţionalizare, tipografia unde Arghezi voia să-şi publice opera şi unde nu a reuşit să tipărească decât un volum. Aici voia să tipărească "Bilete de papagal" - în 1941 şi-a luat brevetul de meşter tipograf-culegător. Acum, aici, muzeul a amenajat o expoziţie foto, panouri luminoase cu fotografii cu istoria locului - iată, acolo era o gheţărie - şi citate din opera poetului. Un storcător de struguri într-un colţ, o uscătoare de fructe, cu sertarele unde se aşezau fructele, obiectele pentru stupărit - un cadru de faguri de miere, o mască - ne dezvăluie preocupările poetului. Cuvântul de încheiere de sub fotografia mare, luminată de becul ascuns sub vitrină, te însoţeşte spre ieşire, nu înainte ca micii elevi să primească răspunsul la marea dilemă - a existat ori nu Zdreanţă? De altfel, îi vor vedea şi mormântul, în curte, la câţiva paşi de o cuşcă veselă - cum altfel? - din lemn.

 Ce-ai cu mine, vântule? 

 Te întrebi ce "Cuvinte potrivite" ai mai avea tu de spus în acest loc unde au fost scrise "Florile de mucegai", "Cărticica de seară", "Stihuri pestriţe", "Drumul cu poveşti" (singura operă tipărită la "Mărţişor")… Tăcerea e deplină în faţa celor două morminte din curte, de sub nuc, sub lespezile de piatră fiind unite, spre veşnicie, cele două suflete ale soţilor Arghezi. Poetul a trăit doar cu un an mai mult decât soţia sa, "cea pe veci pierdută, cea veşnic adorată". În 1967, la 87 de ani, cel care făcuse închisoare de două ori, în cele două războaie mondiale - prima oară la Văcăreşti, nu prea departe de "Mărţişor", a doua oară la Târgu Jiu -, cel ales membru al Academiei Române şi recompensat de două ori cu Premiul naţional de poezie avea să se retragă printre "Frunze", întrebându-se "Ce-ai cu mine, vântule?". Iar conform dorinţei testamentare, "Mărţişorul" avea să devină, în 1974, Casa memorială "Tudor Arghezi - Mărţişor".

 

septembrie 2020 

O tăcere încremenită, de duminică ai spune, dacă nu ai ști contextul. O liniște de lume în afara timpului. Într-o duminică pe la ora 14 am străbătut aleea ce duce spre casa Mărțișor unde, pentru a intra, e

indicat să bați toaca, toacă de fier de care e agățat un șnur gros de mărțișor.

Îngălbenita iarbă, pârjolită de soare, colorează livada în toamnă. Gutuile grele sunt încă verzi și observi puțul abandonat lângă care zace un stâlp din lemn.  de lumină. Doar felinarele negre, de-a lungul aleii, par a fi un semn al modernității și al trecerii timpului între cele două vizite. Și afișul într-o rână de pe poartă, care îndeamnă la atenție, căci suntem în plină pandemie. Să porți mască.

Nici picior de copil, nici râset, nimeni. Un pustiu încremenit spre care te poartă niște săgeți galbene de pe linoleul colorat. Spre deosebire de prima ta vizită, aceasta se va desfășura într-o liniște neplăcută. Prea multă liniște. Sunteți doar doi vizitatori, ba nu, patru, dar ceilalți doi sunt rugați să înceapă vizita cu tipografia, căci nu aveți voie să vă intersectați. Da, basca e la locul ei, bastonul la fel....Totul e la locul lui... În curte, sub nuc, a mai apărut un mormânt, al Mitzurei Arghezi. Observi stupii, culegi câteva nuci de pe jos, gândindu-te cum ar fi să se prindă și să ai în curte un nuc din nucul lui Arghezi, cel ce atunci când avea 7 ani l-a văzut pe Eminescu pe Calea Victoriei.

Poate că totul era la fel ca acum 9 ani, nu-mi mai amintesc detaliile. Dar  din acest septembrie al lui 2020 au lipsit oamenii. A lipsit viața muzeului. Și atunci totul, totul a fost foarte, foarte trist. O vizită tristă, ca să îndulcesc i-aș putea spune melancolică însă m-aș minți și v-aș minți. Orice comoară, neatinsă de mâna omului, nevăzută, necunoscută, își pierde strălucirea.