joi, martie 20, 2008

Mujdeiul

Publicat şi pe http://www.liternet.ro/



Mulţi vor spune că fac pe grozavul când vor auzi ce am de zis. Dar eu vă jur că e adevărul adevărat: urăsc vânătorile. Pe lângă faptul că unii mă vor acuza de minciună, dar vor fi şi alţii care vor desluşi un paradox în cele afirmate: adică tu, pădurar să urăşti vânătoarea? E ca şi cum ai spune că unui peşte nu-i place să înoate. Ce plăcere mai mare decât să mergi prin pădure şi să pui arma la ochi –atenţie! armă deţinută legal, deci fără să ai vreo bătaie de cap – şi să dobori căprioara care se uită-n ochii tăi cu încredere, că te vede în verde şi e sigură că o vei proteja. Aici exagerez şi eu un pic, figuri de stil, na, că nu cred că o biată căprioară poate distinge culorile şi mai mult decât atât, că ar putea bănui intenţiile unui ciudat care merge în două picioare şi nu în patru, precum restul animalelor din pădure.
Acum, dacă tot sunt la momentul adevărului, trebuie să admit că iar am exagerat un pic, pentru că, de fapt, mie-mi place să merg la vânătoare. Nu-mi plac oamenii cu care sunt nevoit să merg. Şi voi face o mărturisire pe care, dacă nu veţi avea bunăvoinţa, mila, demnitatea de a nu o spune mai departe, atunci sigur veţi avea frica să deschideţi gura. Fiindcă am să vă povestesc ceva incredibil, ceva ce numai eu şi încă o persoană ştim. Şi de ce, mă rog, aşa o dorinţă de mărturisire? Poate pentru că în sufletul meu se ascunde aşa, un pic de plămădeală muierească, uneori mă mai mănâncă limba, îmi place să vorbesc aşa cum îi place unei muieri. Va trebui însă să-mi juraţi că nu veţi spune nimănui ce veţi auzi acum. Aşa, e bine, dar repetaţi, „niciodată, nimănui”. Bun. Acum, că răsuflu uşurat, pot să-mi încep povestirea.
Spuneam că nu-mi plac oamenii cu care trebuie să împart perimetrul pădurii. Nu-mi plac impostorii, în general, iar în domeniul vânătorii, în special. Una e când eşti un bun vânător şi îţi meriţi prada, o alergi, o hărţuieşti, te hărţuieşte şi ea, şi savurezi victoria, alta e să ţi se aducă totul pe tavă şi să fii aplaudat pentru fapte care nu-ţi aparţin. Pe scurt, pentru că văd că v-am băgat complet în ceaţă, or, tocmai ceaţa nu ne e de trebuinţă nouă acum, vreau să spun că lucrez în pădurea în care Tovarăşul a ales să vină la vânătoare. Asta e, domnule, am zis-o! Are aici patru vile, pe marginea lacului, de fapt el stă doar în Vila 3, şi-i place să vâneze. Adoră să vâneze. Toată lumea ştie că e un prost ochitor, cred că şi el a ştiut pe la început, acum ani şi ani, dar între timp a avut vreme să uite, înconjurat fiind de linguşitori care au aplaudat de fiecare dată când dobora un cerb. Gurile rele spun că n-a nimerit niciodată vreo ţintă, că, de fapt, altcineva trăgea un foc de armă care ajungea în corpul vânatului, că era o nebunie întreagă, un scenariu întreg ca să pară că el, tovarăşul, era trăgătorul perfect. Aşa trebuia să fie, căci ce conducător e acela care trage în aer? Nu?
Deci a prins gustul vânătorii, probabil după vreo vizită în străinătate. Unii joacă golf, alţii vânează. Ghinionul nostru că suntem aproape de Bucureşti şi că aparţinem Regiei de protocol. Altfel, dacă astea două condiţii n-ar fi fost îndeplinite, poate că acum gustam din plin bucuria învingătorului, momentul când iese fum pe ţevile puştii şi cerbul se prăbuşeşte la pământ, înfingându-şi coarnele în sol ca şi cum ţi-ar preda coroana. Dar când sunt nevoit să asist la mascarada asta, ce plăcere să mai am? Nici măcar de unul singur nu mai pot străbate pădurea, să zicem că aş fi strâns din dinţi şi m-aş fi răzbunat pentru penibilul momentelor după aceea, dar nu mai avem voie să împuşcăm nimic din ce mişcă în pădurea asta: mistreţi, cerbi, căprioare, vulpi, iepuri, toate animalele pădurii au fost inventariate, numerotate, au urechile pline de capse. Şi n-are nimeni voie să le împuşte decât el, Tovarăşul. Poftim de zi ceva!
Totul începe cu un telefon, vinerea dimineaţă. E brigadierul:
- Salut, Mariane!
- Trăiţi! răspund eu, somnoros.
Am un bioritm ciudat, nu e deloc în concordanţă cu al altora. Eu, la 8 dimineaţa dorm, doar de-aia m-am şi făcut pădurar, ca să nu dau nimănui socoteală de programul meu şi să pot visa în voie. Brigadierul mă ştie şi mă lasă de regulă în pace, dar când e ordin de la Bucureşti să fim toţi în picioare, apoi nu mai are nici ăsta nici mamă, nici tată, ne mobilizează pe toţi.
- Vezi că mâine e obiectivul ocupat.
Atâta îmi spune, mai departe ştiu ce am de făcut. Asta înseamnă să iau zilierii de la grădină şi să-i răspândesc în pădure, să măture potecile. Da, aţi auzit bine, să măture potecile.
- Ce prostie mai e şi asta? a întrebat nea Gogu acu trei ani, când a auzit
prima oară ce are de făcut. Păi, nu era unul, al lui Creangă, care ducea soarele cu coşul înăuntru? Nu aşa suntem şi noi acum? Cine-a mai pomenit să mături frunzele de pe cărarea din pădure?
- Măi, ordinul se execută, nu se discută, am zis eu scurt, dar în sinea
mea i-am dat dreptate.
Deci trebuie măturate potecile pădurii. Asta, vinerea. Partea noastră, căci la vile se fac alte treburi, pentru a-i găzdui pe cei doi şi suita. Iar sâmbătă, măturătorii se transformă în gonaci, încolţesc vânatul ca să ajungă în bătaia puştii. În timpul ăsta, noi, cei patru pădurari, stăm în poiana unde urmează să aibă loc ospăţul şi ne ocupăm de nişte lucruri pe care ale noastre neveste, dacă ne-ar fi vedea făcându-le, ori ar da divorţ, acuzându-ne de prefăcătorie, că acasă ne dăm bărbaţi şi nu punem mâna să facem nimic, ori ar profita şi ne-ar lăsa nouă bucătăria, că oricum ne pricepem. Pe scurt, aprindem focul pentru proţap, ne ocupăm de lucruri gospodăreşti, cum s-ar zice: facem mujdei de usturoi, tăiem ceapa verde, dintr-astea... Eu am devenit maestru în făcutul mujdeiului. Îl pisez bine, cu sare, apoi îl frec cu apă minerală, iese un mujdei de ţi se topeşte în gură. Securiştii stau cu mâinile-n sân, de obicei se prefac că se uită după vreun potenţial asasin, dar cine naiba ar fi putut trece de cordonul lor, cel de la gardul unităţii? Căci sunt ciucure, nu ai cum să treci de ei decât dacă eşti în zbor, or, nu e cazul. Mă enervează securiştii ăştia, pentru că se dau mari şi pentru că te provoacă. Tot timpul spun bancuri cu Ceauşescu şi cu securişti. Ai naibii, sunt ca un sac fără fund, vin mereu cu altele şi iar altele.
- Dar pe-ăla cu Brejnev îl ştii?
Dau din umeri, încerc să nu zic nici da, nici nu. Mi se pare că e o provocare, că încearcă să ne zgândăre, să vadă dacă suntem împotriva regimului şi mai cu seamă împotriva lui, a Tovarăşului. Încerc să fiu neutru, prin această ridicare de umeri. Totuşi, înclin să cred că şi ei s-au cam săturat de tot circul ăsta, de Tovarăşul în general, vreau să zic. Dar nu pot risca. Aşa că tac şi ascult bancul.
- Aşa-i că-i tare?
- Mda...
Şi pisez usturoiul cu şi mai mult sârg, aplecat deasupra piuliţei ca să nu mi se vadă ochii. Nu ştiu ce să fac, să râd, să nu râd, aşa că mai bine îmi bag capul în castronul cu usturoi. Aşa a ajuns mujdeiul meu renumit, că-l frec de-mi sar ochii.
Momentul acesta incredibil de care vreau să vă povestesc a fost într-o primăvară. Totul a decurs ca de obicei: măturatul, gonacii, împuşcăturile, focul, pregătirile din poieniţă.
- Pregătiţi-vă, că vine, a anunţat unul dintre securişti.
Împuşcăturile nu se mai auziseră de vreo jumătate de oră dar nu acesta era semnul după care se luase securistul, ci fusese anunţat prin staţie. Unul dintre ei a venit în inspecţie: da, totul era în ordine. Nu era nici un duşman prin preajmă - asta, după o scrutare rapidă cu binoclul - , focul era tocmai bun pentru proţap, mesele erau aliniate, cu scaunele de-o parte şi de alta, feţe albe de damasc fluturau uşor – dă, Doamne, să nu bată vântul şi să răstoarne vreunul dintre paharele de cristal din care Tovarăşul avea să bea vin roşu, farfuriile erau întinse şi soarele se oglindea în cozile furculiţelor aurite. Totul era în regulă. Murăturile aşteptau, cuminţi, în mijlocul mesei, pâinea fusese acoperită cu şervete albe, imaculate. Mai lipsea doar castronul cu mujdei.
Şi atunci s-a întâmplat: prin castronul oval aşezat pe pământ o clipă, cât să-mi şterg mâinile pe un şervet, a trecut iute un şobolan. A intrat pe o parte şi a ieşit pe alta, o fracţiune de secundă să fi durat. Îngrozit, am ridicat privirea spre securistul care era în faţa mea. Noi doi, faţă-n faţă, şi între noi, castronul prin care trecuse prăpăditul ăla de şobolan. Înlemnisem. Înlemnit era şi el. Amândoi fusesem spectatorii acelei scene, singurii spectatori. Deja mă vedeam dat afară din post sau mutat pe vreun vârf de munte, acolo unde nu ajunge decât soarele. Pentru un amărât de mujdei? Da, pentru un amărât de mujdei. Căci totul trebuia să fie ca la carte, mujdeiul era nelipsit de la ospăţul de după vânătoare. Şi de unde să iau în inima pădurii alt mujdei? Într-o fracţiune de secundă mi-am văzut viitorul: negru. Atunci mi-a albit şuviţa asta de lângă tâmplă. Am coborât privirea, învins, şi m-am prăbuşit aproape în genunchi, în faţa castronului. Şi atunci l-am auzit pe securistul care fusese martor la baia şobolanului.
- Auzi, dar pe ăla cu Jimmy Carter îl ştii?

Notă: Nici un articol, parte a unui articol nu pot fi reproduse fără acordul autorului.

2 comentarii:

Anonim spunea...

genial...toti suntem oameni..si multi au suferit de pe urma "erei dictatorului"...

Anonim spunea...

Ca si prima data cand am citit aceasta intamplare si de data aceasta am avut acel sentiment de greata nu fata de bietul sobolan ce de situatiile de atunci. Multe din darile afara, "bagatul" la inchisoare, nu erau facute de ceausescu, ce de acele "cozi de topor" si pupa-n curisti care erau pe langa el. In cazul de fata acel securit s-a dovedit a fi om dar in cele mai multe din cazuri acei oameni si nu numai erau si sunt animale. Din pacate in functii inalte s-au pastrat tot cei care stiu sa pupe undeva, sa linga si sa se transforme in viermi cand e cazul si in lei cu cei mici si nevinovati. Mai ingrozitor este ca acestia nasc si cresc noua generatie de pupisti si lingaisti care vin cu tupeu si te calca in picioare pe tine care toata viata ai fost calcat in picioare si care ai morala si buna crestere. Oameni buni, nu va lasati calcati in picioare, demascati astfel de animale (imi cer scuze fata de animalele adevarate ca folosesc acest cuvant). Hai sa curatam lumea de uscaturi, ca tot a venit primavara. Oricum bravo Carmen, ca intotdeauna ca in toate articolele tale ai spus lucrurilor pe nume.
BRAVO,
Cristina Lupu