miercuri, septembrie 17, 2008

Sertarul cu fotografii

Dacă se uita în urmă, nu vedea decât un şir de umilinţe şi se mira că atâta timp le-a putut îndura, că ea a fost cea care le-a trăit, acceptat. Era vinovată, numai ea, nu avea rost să dea vina pe altcineva pentru situaţia în care ajunsese. S-ar fi minţit pe sine dacă ar fi încercat să dea cu pietre în altcineva şi apoi, nu avea nici un sens, din moment ce acum îşi dăduse seama că trăise în întuneric.

I se făcu frig şi-şi strânse puloverul în jurul taliei, prea groasă acum pentru a mai fi admirată, mângâiată. Bineînţeles, nu fusese întotdeauna aşa: fusese suplă, frumoasă, tânără. Trăise, adică. Şi la ce bun? se întrebă ea, privind fotografiile vechi. Iată, aici erau la nuntă, ea în rochie lungă, cu trenă, aşa cum visase, el, în frac. Frumoşi, zâmbitori, încrezători, îndrăgostiţi. Îndrăgostiţi? Da, aşa credea atunci, aşa a crezut şi mai târziu, vreme de 20 de ani. Mama, prietenele i-au spus, au avertizat-o că pasiunea se stinge cu timpul, rămâne prietenia, dar nu a vrut să accepte. Nu, soţul ei o va iubi mereu. Şi când vor fi bătrâni, şi când vor fi urâţi, se vor iubi.

Acum îşi dădea seama că l-a văzut mereu prin ochii ei. Ochii ei au văzut ceea ce ea vroia să vadă. Altfel nu-şi explică de unde atâta naivitate. Desele, lungile lui deplasari în ţară, de dinainte de Revoluţie, expert contabil fiind. Telefoanele date în grabă, aproape şoptit, de printr-un hotel obscur, al cărui număr de cameră nu-i era spus niciodată. „Lasă, că te sun eu…“, zicea Virgil, soţul său. Apoi, şedinţele prelungite, plecările de-acasă în timp de noapte, chemat de urgenţă la serviciu. Tot timpul însă îi spunea că o iubeşte, că nu poate trăi fără ea, că ar muri dacă l-ar părăsi. Maria se mira întotdeauna de vorbele acestea, nu înţelegea de unde-i vin ideile astea cu părăsitul, la început râsese, pe urmă, în timp, începură s-o irite, ca să-i spună într-un final să înceteze, parcă ar fi cobit. Nu avea nici un motiv să creadă că va fi părăsit, să termine cu prostiile, vor fi împreună până la moarte. Crezuse că-l linişteşte, îşi imagina că e gelos, şi voia să-i spulbere orice îndoială, să nu-şi facă griji. Acum însă îşi dădea seama ce se ascundea în spatele acelor vorbe. Dar era prea târziu, trecuseră 20 de ani. Aproape o viaţă…

O apucă furia şi trânti sertarul cu fotografii. Acestea se răsturnară pe covor, şi-n faţa ochilor i se desfăşură, prin bucăţile de hârtie, toată viaţa trăită alături de Virgil. Iată, aici erau la botezul primului lor copil, Andrei, acum student în anul I. Andrei venise pe lume la nouă luni după nunta lor, uneori chiar râdeau pe tema aceasta, gândindu-se că l-au conceput chiar în noaptea nunţii. Al doilea botez, al Alexandrei, avusese loc trei ani mai târziu, acum era elevă de liceu… Iată-i la munte, cu sania trasă de cai. Era un ger de crăpau pietrele, îşi puseseră păturile în cap şi pădurarul care-i găzduia le făcuse acea fotografie, nu li se vedeau decât nasurile. Apoi, la mare, la mal, o fotografie clasică, nu lipseau poneiul şi palmierul-colac. Erau amintirile unei vieţi de familie, o viaţă fericită, după cum crezuse. Nu-şi imaginase vreodată că avea să stea cu diavolul în casă. Nu putea să-şi imagineze că nu-l dibuise, că nu-i simţise mirosul, că se lăsase amăgită, păcălită de el.

Virgil continuase să aibă aceeaşi viaţă plină de deplasări şi după ce a venit Revoluţia. S-a angajat la o firmă particulară şi cutreiera ţara-n lung şi-n lat, trecând pe acasă doar pentru a-şi schimba hainele. Aveau nevoie de bani, asta era explicaţia, atunci când ea-l ruga să se odihnească, să renunţe, nu mai era aşa de tânăr, cât avea să reziste pe drumuri? „O să ne odihnim în mormânt“, glumea el, şi ea zâmbea trist, dar după aceea Virgil adăuga, şi asta o înfuria: „Vezi să nu-mi găseşti înlocuitor“.

Într-o zi însă, s-a întâmplat. Maria îşi aminteşte şi acum cuvintele, tonul: „O să vină un coleg de-al meu, din Oradea, te rog să-l găzduieşti la noi şi să-i ceri scuze că nu pot fi acasă. O să înţeleagă, serviciul înainte de toate“. Înţelesese şi ea, chiar dacă nu era Virgil acasă îl putea găzdui pe acel coleg al lui, doar nu era absurdă! Colegul venise, cinaseră, discutaseră despre vremuri, copii, apoi îi făcuse patul în sufragerie. În miez de noapte însă, Virgil intra în casă, făcând un scandal monstruos, acuzând-o că, în timp ce el se chinuia prin străini, dormind în paturi de hotel, pentru a avea ei, cei de-acasă, un trai mai bun, ea-şi aducea amantul în patul conjugal.

Nimeni şi nimic nu l-au convins că nu era adevărat. Era ca şi cum Virgil ar fi susţinut că negrul este alb şi, în ciuda evidenţei, continua să susţină asta. Şi a continuat şi la procesul de divorţ – nu erau martori – copiii nu erau acasă atunci, în acea seară – doar ei doi, acuzaţii, care-şi mărturiseau nevinovăţia. Dar cine s-o creadă, din moment ce erau amândoi sub acelaşi acoperiş? Divorţul s-a pronunţat din vina ei, adulter, şi Maria a înţeles mai târziu de ce acea înscenare. Virgil era cel care păcătuise, în mod repetat, păcătuise cu ani în urmă, păcătuia şi în prezent. Avea nevoie de libertate, Virgil, dar n-o obţinuse într-un mod elegant, decent.

Totul fusese doar minciună, gândi Maria şi, cu un gest de mânie, răvăşi fotografiile. Minciună. Cum putuse fi atât de oarbă? Dar cum putea oare trăi mai departe, cu gândul acesta, că 20 de ani a fost înşelată? Numai era era vinovată pentru încrederea pe care i-o acordase, de aceea-şi zise că poate merită această umilinţă. Îşi strânse puloverul peste talia prea groasă pentru a mai fi admirată, mângâiată, şi-n acel moment îşi dădu seama de bătrâneţea ei, de timpul irosit. Începu să plângă încet, înăbuşit, un plâns care avea să-i ţină de urât multă vreme de acum înainte.


Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Niciun comentariu: