Povestea unor guguştiuci

Era bătrână, pletoasă şi acoperea jumătate din ferestrele apartamentului, dând o umbră plăcută în timpul caniculei. În salcia bătrână îşi făcuse cuib o pereche de guguştiuci şi de la fereastră asistasem la desfăşurarea vieţii de familie: clociseră pe rând (cel puţin mie aşa mi se părea) şi se gospodăreau în aşa fel încât să aducă mâncare celor doi pui care, în timp, nici nu mai aveau loc în cuib. Părinţii stăteau lângă, pe cracă.
- Suntem oameni buni! îmi spusese brusc fiică-mea la un moment dat, în timp ce privea puii de guguştiuci care-şi scuturau puful.
- De ce? am întrebat-o eu surprinsă de afirmaţie.
- Păi dacă şi-au făcut cuib porumbeii în salcia noastră, atunci înseamnă că suntem oameni buni, nu?

Era bătrână, pletoasă. Câţi ani avea? Mulţi, era din secolul trecut. Şi într-o seară, pe la 8, în timpul unei furtuni, s-a rupt. Braţele ei s-au despicat şi trunchiul a strigat şi el, desfăcându-şi lemnul bătrân. Şi s-a oprit în portbagajul maşinii noastre, pline cu exemplarele din Cum s-a făcut de-am rămas fata bătrână. Era 2 iunie, tocmai ce scosesem Fata bătrână din tipografie. Era 2 iunie şi voiam să sărbătorim. Fata bătrână zăcea în portbagajul în care ploaia intra în ciuda covorului adus de vânt de cine ştie de la ce balcon unde era pus la uscat, covor pus peste maşină, să acopere cât de cât luneta spartă. Şi Fata bătrână a stat acolo până a doua zi la 10, când am putut desface portbagajul înţepenit. La ora 24, drujba tăia trunchiul bătrân al salciei, pentru a elibera maşina prinsă sub el, şi crengile zăceau pe jos, pe trotuar, ducând cu ele poveşti ale celor ce se sărutaseră sub ele, ale copiilor care se jucaseră sub ele, ale bârfelor blocului. Duceau cu ele în mormânt vieţi şi blocul rămase de atunci dezgolit.

Guguştiucii nu mai erau în cuib, îşi luaseră zborul şi, dacă şi ei se întorc la cuib precum rândunelele, vor fi dezamăgiţi în primăvară.

Salcia bătrână s-a frânt şi guguştiucii nu vor mai avea unde să-şi facă un nou cuib. Înseamnă că suntem oameni răi?