duminică, noiembrie 01, 2009

Destinul sunt ceilalţi

Era alb, mic şi jucăuş, împiedicându-se în picioarele unui bărbat care încerca să scape de el, alungându-l cu o sacoşă din fâş. Privindu-l de pe partea cealaltă a trotuarului, gândi: "Ce-ar fi dacă l-am lua acasă?!" Ştia că şi-ar fi încălcat regula, singura regulă de altfel pe care n-o încălcase şi pe care şi-o promisese sieşi să o ţină. "De ce nu-mi luaţi şi mie un câine? Toată lumea are un câine!" se lamentase şi se mai lamenta periodic încă fiica ei. Fiica ei venea cu argumente, ea, cu contrargumente. Un câine într-un apartament? A, nu, niciodată! Încălcase toate regulile impuse însă pe aceasta nu şi iată, trecuseră ani buni. Totuşi, văzând căţelul acela vagabond, jucăuş, îşi puse întrebarea: "Ce-ar fi..."

Trecu însă mai departe prin frigul oraşului, ignorând remarca fiicei: "O, ce drăguţ e...!" După cinci metri auziră un schelălăit, ascuţit, a durere. În mijlocul străzii, căţeluşul alb se zvârcolea. Dădu se se ridice dar căzu neputincios la loc, în timp ce maşina se depărta spre a dipărea după un colţ de stradă.
- L-a călcat! ţipă fetiţa şi lacrimi îi umplură ochii. Să-l ducem undeva, la un veterinar, să-l ajutăm!
Vocea fetiţei era plină de durere, suferea împreună cu căţelul care nu se putea ridica din stradă.

Îşi privi fetiţa, privi căţelul apoi de-a lungul străzii. O Dacie albă se apropia, ar fi trecut poate şi aceasta peste căţel, aşa că se îndreptă spre mijlocul străzii, făcând cu braţul spre maşină un gest de oprire, aşa cum fac poliţiştii, nici măcar nu văzu dacă aceasta încetineşte ori nu (îşi dădu ea seama mai târziu), apoi luă de jos căţelul cu ambele mâini şi-l purtă până lângă un stâlp de pe trotuar, unde-l depuse uşurel. Căţelul scâncea doar, nu avea nici o urmă de sânge, era probabil zdrobit de roţile maşinii, şi când fu depus pe trotuar mai avu câteva svâcnituri ale corpului după care rămase nemişcat.

Se ridică de lângă el şi se îndreptă spre fetiţa care, cu lacrimi în ochi, implora:
- Să-l ducem undeva, să-l ducem la veterinar, nu putem să-l lăsam aici! O să moară!

Se uită la soţul ei, întrebător, aşteptând o decizie pe care nu voia s-o ia, o responsabilitate pe care nu voia să şi-o asume.
- E prea târziu pentru el, nu avem unde să-l ducem, nici măcar nu ştim unde e un veterinar aici, în oraşul acesta, e şi duminică...
- Dar o să moară...
- Să mergem, nu avem cum să-l ajutăm.

Mai priviră spre căţel o dată, era nemişcat, apoi, în tăcere, se îndepărtară. Ea-i vorbi fetiţei despre instincte, despre moarte, despre neputinţa animalelor, despre soartă. De fapt, nici nu ştia prea bine ce să-i spună. Îi vedea chipul trist şi se simţea vinovată. Vinovată că pentru o clipă îi hărăzise acelui căţel o altă soartă. Da, dacă ar fi trecut strada atunci şi l-ar fi luat în braţe, spunându-i: "Vei fi căţelul nostru!", acum ar fi fost în viaţă. Dar nu a trecut strada. Şi nici măcar după aceea nu l-a ajutat. Oare ce gândea fiica ei despre ei?

Când se întoarseră, o oră mai târziu, o luară pe o altă stradă.
- De ce o luăm pe aici? întrebă fetiţa şi ea ghici întrebarea nerostită.
- Fiindcă putem s-o luăm şi pe aici, veni răspunsul tatălui.

Aşa era. Fiindcă puteau s-o ia şi pe acolo. Întotdeauna oamenii au un drum de ales şi destinele se schimbă.

2 comentarii:

CARMEN spunea...

ooooo,ce poveste tristaaaa! potrivita pentru o trista zi de 1 noiembrie...
PS. Frumos ai descris tensiunile, tablourile sunt complete, m-am simtit la fata locului.

Carmen Muşat Coman spunea...

A, uite ca nu m-am gandit la asocierea cu 1 noiembrie..