miercuri, mai 26, 2010

Regăsire târzie

O clipă avu impresia că se uită într-o oglindă care-i făcuse o farsă, reflectându-i trăsăturile, îmbătrânite cu vreo 20 de ani. Din uşă, o privi pe cea care-i părea oglindă, o femeie pe care n-o mai văzuse niciodată. Sunase scurt, aproape timid, temător şi se uita la ea încurcată, fără să-i adreseze un cuvânt. Era, probabil, o greşeală, îşi spuse ea, căci n-o cunoştea. Sau poate că femeia voia să-i vândă ceva. Oricare ar fi fost varianta, n-o interesa, nu avea timp acum. Avu tendinţa să se retragă, dar necunoscuta făcu un pas înainte, speriată, pentru a se interpune între uşă şi tânără. Se priviră o clipă, fără o vorbă, după care femeia făcu un gest neaşteptat: se lăsă uşurel pe vine şi începu să plângă, mai întâi încetişor, apoi din ce în ce mai tare, până când holul se umplu de hohote. Claudia era nedumerită, neştiind ce să facă. Îşi dăduse seama mai demult că plânsul este una dintre manifestările care nu pot fi împărţite cu nimeni, indiferent de ce sentiment ar fi fost provocat. N-auzise pe nimeni spunând „Hai să plângem împreună“. Pentru că era umilitor, degradant să plângi în faţa cuiva, să te despoi astfel, să arăţi că eşti slab. Oamenii, de regulă, plângeau în singurătate, fără martori. Femeia aceasta însă stătea acolo de parcă ar fi fost singură, ignorând-o pe cea pe care o deranjase cu o clipă în urmă. O atinse pe umăr, dintr-o pornire de compasiune, neştiind prea bine ce trebuie să facă, şi cealaltă se ridică repede, de parcă n-ar fi aşteptat decât un mic semnal pentru asta şi o îmbrăţişă, ţinând-o strâns, ca atunci când regăseşti pe cineva după foarte mult timp şi vrei să-l contopeşti cu tine. Ca şi cum timpul ar putea fi anihilat printr-o îmbrăţişare disperată. „Claudia, Claudia“, atât putu să spună femeia, şi atunci timpul reveni în prezent, întinzându-şi enigma precum o pânză de păianjen. Claudia se prinse în primul fir, nu înţelegea nimic, ce era cu femeia asta care-i ştia numele, de unde apăruse, ce voia. Dar, mai ales, de ce plângea.

O privea cum întoarce, stânjenită, ceaşca de cafea în mâini, şi observă degetul arătător, întors spre celelalte degete, de parcă s-ar fi temut să nu le piardă. La fel era şi al ei. Tăcerea devenea din ce în ce mai apăsătoare, mai lungă, şi până la urmă tot ea făcu primul pas, legându-se de acea asemănare fizică, întrebând-o, aproape în glumă, dacă sunt cumva rude. Atunci parcă femeia prinse ceva curaj şi, dintr-o suflare îi spuse că da, e fiica ei, apoi tăcu, speriată dar şi uşurată totodată de mărturisirea făcută. Grea, neaşteptată, incredibilă. Claudia se dădu puţin înapoi, privind-o cu neîncredere amestecată cu ironie, dar femeia se scotoci în geantă şi scoase de acolo un certificat de naştere, în perfectă stare dacă n-ar fi fost dunga de la mijloc, dovadă că stătuse multă vreme împăturit, din nefolosinţă. Era certificatul ei, al Claudiei, în original – toată viaţa umblase cu un duplicat - şi o întrebă cum de ajunsese în posesia lui.
În timp ce aceasta vorbea, nu se putu abţine să se întrebe de ce, după atâţia ani, venise să-i strice rostul, să o răscolească, să-i schimbe viaţa. Fiindcă ştia că, odată rostită ultima silabă, nimic nu avea să mai fie ca înainte, dar nu numai asta, până şi trecutul ei căpăta alt sens. Ştia că la sfârşit îi va pune şi ei aceeaşi întrebare, nu acum, ci la sfârşit, când totul va fi spus.

Era copilă, Ruxandra, când se îndrăgostise de profesorul ei de sport. Dragostea nu rămăsese platonică, profesorul o ademenise, profitase de inocenţa ei dar după trei luni realitatea se dovedea a fi altfel decât visul. Profesorul revenise la soţie, negând orice legătură cu eleva care susţinea că i-a făcut un copil, şi nu ştia ce o duruse mai mult, faptul că fusese păcălită sau că, negând totul, profesorul nega existenţa acelui bulgăraş care începea să se formeze în pântecul ei şi la care nu voia să renunţe în ciuda ameninţărilor părinţilor, care spuneau că o vor arunca în stradă dacă nu acceptă să facă un avort la oraş, unde aranjaseră cu un doctor. Au bătut-o, au închis-o în casă, au lăsat-o doar cu apă şi pâine, dar la un moment dat a fost prea târziu, nu se mai putea face nimic. Când i-a venit sorocul, au dus-o la spital, unde a născut o fetiţă, i-a pus numele Claudia, nu se mai sătura privind-o, legănând-o. Era fetiţa ei, avea s-o crească, s-o iubească. După două zile însă, când s-a dus în sala unde alăpta, o asistentă a întrebat-o de ce nu a plecat acasă, de ce mai stă, că doar fetiţa ei e departe acum, doar nu şi-a pierdut minţile de a mai rămas în spital. Când şi-a revenit din leşin, a aflat că părinţii ei îi dăduseră fetiţa unei familii, spre înfiere. Doar se putea face orice cu bani. Ca dovadă a existenţei fiicei sale, nu-i mai rămăsese decât certificatul de naştere.

N-a încetat s-o caute în toţi aceşti ani, deşi mama sa i-a spus că niciodată, cât va trăi ea, nu va afla unde-i este copilul, să renunţe la idee, să considere că e mort. Într-o vreme, s-a gândit să-i grăbească moartea mamei sale, prin otrăvire lentă, dar n-a putut face acest gest, oricât rău i-ar fi făcut. Viaţa ei, indiferent de ce a făcut mai departe de acel moment, s-a axat în jurul căutării, dar anii treceau fără să dea măcar de un indiciu. Îşi imagina cum creşte Claudia, cum merge la şcoală, în prima zi, cum dă la facultate, cum se căsătoreşte… Cum spune alteia „mamă“, o femeie străină, care n-are nici o vină decât de a-şi fi dorit un copil. Ştia, simţea că va fi înconjurată cu toată dragostea, că va fi crescută aşa cum trebuie. Nu se putea altfel.

Şi iată că mama ei murise, 24 de ani după acea zi în care o despărţise de Claudia. Conform promisiunii, pe patul de moarte îi destăinuise adresa nepoatei sale. „ O să mă întrebi, desigur, cu ce drept am venit aici, de ce am dat buzna în viaţa ta, de ce să ţi-o schimb, ce nevoie ai tu ca totul să nu mai fie aşa cum ai ştiut, cum a fost“, sfârşi ea şi-şi ridică privirea – până atunci vorbise cu capul în pământ, răsucind în mâini ceaşca de cafea - şi ochii ei albaştri se reflectară în ceilalţi, la fel de albaştri ca ai săi.

Se priviră lung, fără o vorbă, acestea fuseseră rostite, şi rămaseră o vreme aşa, nemişcate, fiecare cu gândurile ei, atât de asemănătoare totuşi. Da, nimic nu mai putea fi ca înainte de acum încolo dar, în acelaşi timp, nu se mai putea schimba nimic în relaţia lor. Nu erau decât două străine, unite printr-un certificat de naştere. Şi nici una nu purta vreo vină pentru situaţia aceasta.

Niciun comentariu: